agonia
armâneashti

v3
 

Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Publitsitati Contactŭ | Ânyrâpsea-ti
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezii Lucri tsi suntu mash ti membru Prozâ Scenariu Eseu Presâ Articolŭ Farâ

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texti di idyiul autorŭ




Adutsearea pi armâneashti a alushtui textŭ
0

 Minduiarea a membrilor


print e-mail
Mutriri: 1527 .



Dumnezeu și ideea de Dumnezeu | prin ochii lui Cioran
articolŭ [ Culturâ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
di [abcdefghi ]

2017-11-18  | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana]    | 







Cioran este cumva înghițit de misticismul veacurilor; o senzație care nu se bazează pe credință. În percepția lui, lumea este ceva instabil care ar putea să se sfârșească în orice secundă. „Odată tot se va prăbuși șandramaua acestei lumi. În ce fel, nimeni n-o știe. Și este, la urma urmelor, indiferent. Căci din moment ce totul n-are nici o calitate și viața este o piruetă în vid, începutul ca și sfîrșitul nu dovedesc nimic. O clipă imensă ca un cavou universal. Și Dumnezeu? Piatră de mormînt, boltă peste nimicul nostru sau păstor al unei turme înghețate. “ (,,Lacrimi și sfinți") Dumnezeu este un ,,amarât” ce provoacă mila, trăind într-o ,,Siberie cerească”.

În momentul în care începi să îl analizezi pe Dumnezeu, ești pierdut. Salvarea vine doar când e vorba de ignoranță sau de iubire sinceră, fără întrebări care duc la o gândire dezorganizată (plină de contradicții). Dumnezeu dispare atunci când omul începe să gândească.
Toată drama omenirii s-a concentrat în Dumnezeu. Noi plângem prin el. Individul care încearcă să aducă argumente pentru existența lui, este secat pe interior de orice chemare divină, de aceea teologia este negarea lui Dumnezeu. Îl înzestrăm pe Dumnezeu cu puteri, în funcție de stările noastre, dar e imposibil să medităm asupra lui, fără să ne apară în față absurdul. Încercarea de a găsi argumente pentru existența lui, e la fel de prăpăstioasă ca încercarea de a găsi argumente împotriva lui. Cioran scrie că „ asemenea unui castel scoțian pare viața, de câte ori găsești obiecții împotriva Creatorului. Fiecare din ele mărește singurătatea și reduc pe Dumnezeu la formule absurde. Dar despre el nu se poate gîndi decît unde paradoxul se neagă pe sine în absurditate... “ (,,Lacrimi și sfinți")

Toate variantele dumnezeiești pornesc dinăuntrul individului. Fiecare apariție a lui trebuie să fie conectată de om în cel mai intens mod cu putință.
Misiunea filosofului este una distructivă, prin negarea a tot ceea ce există, chiar și prin negarea propriei persoane. Această misiune s-a dovedit a fi neterminată, pentru că în nihilismul lui Cioran apare un punct slab : Dumnezeu. Totul se învârte în jurul lui. Îl chinuie ideea de Dumnezeu și imposibilitatea de a răspunde întrebării legate de credința lui. În cartea pe care i-a dedicat-o integral lui Dumnezeu (,,Despre Dumnezeu") se întreabă cum pot oamenii să creadă. Cu toate astea mărturisește că se gândește la el în fiecare zi.

„ Atașarea de Dumnezeu nu este un act pozitiv de afirmare, ci rezultatul unei înverșunări împotriva existenței. Ca să te apropii de el, trebuie să fi pierdut gustul pentru devenire în așa măsură, încât clipele să se proiecteze cu tentații infernale. Acel >, de care vorbește Sf. Ioan al Crucii, este, în primul rînd, o negație a existenței și numai ca act final o afirmare. A te purifica de tot ceea ce nu e Dumnezeu înseamnă a elimina lumea din conștiință. Pentru cine suportă cu dezamăgire umbrele firii acceptare integrală a lui Dumnezeu nu poate fi decît nihilism, iar cel ce aderă organic la lume ar trebui să considere credința un acces de demență... “ (,,Lacrimi și sfinți") Omul poartă discuții, avându-l pe Dumnezeu ca subiect, pentru a-și masca demența. Sub această mască rămâne ascunsă nebunia. Nebunia se mai poate manifesta și prin dragoste oarbă pentru Divinitate – dragostea pentru Dumnezeul ce se proptește în vid.

Chinurile ce și-au făcut cuib în Cioran, formează un gol în continuă creștere, un gol ce îl devorează încet. Aici divinitatea are, bineînțeles, un rol important. Cu cât se gândește mai mult la Dumnezeu, cu atât încetează să mai existe. Apropierea de Dumnezeu este apropierea de moarte, de neant, iar religia este cea care dă naștere absurdului – un non-sens cosmic. Religia apropie omenirea de marginea prăpastiei timpului.

O diferență pregnantă se simte între credincios și filosof, Dumnezeu și ideea de Dumnezeu. Gândul credinciosului duce la persoană, iar cel al filosofului la esență. De aici și contradicția dintre Divinitate și Dumnezeu. Emil Cioran se luptă cu două tipuri de Dumnezeu : Dumnezeul uman și cel absolut. Neputința de a descoperi tainele universului în raport cu divinitatea, îl conduc spre un intens negativism; este pierdut între nevoia de credință și neputința de a crede. Această luptă ce se dă înăuntrul lui este alimentată de nesiguranță, fiind sceptic în legătură cu credința, iar mai apoi cu necredința.

De mic, scriitorul a avut reacții negative, de câte ori a venit vorba de biserică, respectiv de Dumnezeu. Maturizarea sa spirituală s-a format pe baza unei drame : drama individului care se îndoiește. Orgoliul acestuia l-a făcut să fie mistic doar până la un punct. În Silogismele amărăciunii scrie că a făcut totul pentru a nu îl găsi pe Dumnezeu, cu toate că și-a petrecut toată viața căutându-l. Condiția filosofului se clatină pe muchia unei contradicții : nevoia de Dumnezeu este aceeași cu nevoia absenței lui Dumnezeu. Încordarea din lumea mistică este declanșată de suferință, de tăcerea divinității în fața întrebărilor filosofului, strigate de jos, din spațiul terestru.

Prezența ideii de Dumnezeu în conștiința omului are rol distructiv. Este epuizant să o cari întreaga viață în minte. La un moment dat, aceasta ajunge să consume întreaga ființă în care a luat naștere. Omul de rând poartă conceptul de Dumnezeu în gând cu o lejeritate exraordinară. Acesta și-l închipuie pe Dumnezeu ca pe o persoană în carne și oase, desprinsă din cartea de religie, ce veghează asupra lui. Pur și simplu crede cu adevărat în această idee și nu se îndoiește niciodată, nu e capabil să vadă o viață în care divinitatea este absentă, în timp ce Cioran este biciuit de mii de întrebări stranii, la care într-un final va renunța fiind cuprins de febra negației – negarea a tot ceea ce e în jurul lui.

În ,,Ispita de a exista", mai exact în subcapitolul ,,Destinul cuvintelor", Cioran scrie despre suflet, neant și religie. Judecata românească avea să fie îndrumată de evoluție. Progresul avea un rol important : acela de a înlătura orice urmă de mister. Sistemul urma să se deterioreze prin formă. Stilul aduce sfârșitul principiilor sistemelor politice sau religioase. Despre suflet ce se mai poate spune? A fost limitat la dimensiuni omenești de către puterea creștină. Astăzi apare doar regretul pentru vremurile apuse. Sufletul venerat în trecut de înțelepți, astăzi s-a uzat. Sfântul Pavel a adus creștinismul la o formă îngrozitoare. A făcut din el un cult lipsit de rafinament, plin de brutalitate, neîngăduitor. Părerile lui asupra căsătoriei, abstinenței sau a virginității aveau să înlăture din religia creștină orice nuanță de eleganță. El este responsabil de prejudecățile pe care le avem chiar și în ziua de astăzi în religie. Sfântul Pavel a amplificat restricțiile ce încă ne încremenesc instinctele. A dozat firii românești sentimentul puternic de răutate și furie. Prin rugăciune nu descoperim nimic nou. Gândul înseamnă sfârșitul venerației. Doar atunci când faci efortul de a gândi se destramă iluzia religiei. Sfântul Pavel a fost chinuit de gândul că poate fi celebru. A vrut neapărat să își asigure faima postumă, ecoul faptelor sale. Așa a ajuns civilizația putregăioasă – o civilizație în care Sfântul Pavel încă se mai plimbă nestingherit . Luther spune despre Dumnezeu că e ,,un foc mistuitor” și că nu ascultă rugile blânde, ci reacționează doar la agresivitate. Religia fără diavol e ruinată, deci diavolul trebuie neapărat să existe. Evlavia lui Luther era întunecată. Cioran îl descrie pe Luther ca fiind ,,un sfânt Pavel umanizat.” Epoci de liniște și strigăt așteaptă fără rost să le descătușăm. Scriitorul consideră că principala preocupare a unui credincios e să se pedepsească, murdărit de spaima gânditorilor religioși. Pascal ne-a sfătuit să ne urâm propriile persoane, să ne delectăm cu gustul repulsiei față de noi înșine. Neantul omului îl ,,îmbată”. Există o dublă nulitate : a universului și a cuvântului. Ironia ne spune că ,,nimic nu are miez sau taină” și că ar trebui să ne întoarcem împotriva realității care este doar o iluzie. ,,Iar când, fascinați, ne gândim la călugărul hindus, vreme de nouă ani împietrit în meditație cu fața la zid, ea intervine iarăși ca să ne spună că, după atâta chin, acela a descoperit neantul de la care pornise!” Următorul individ discutat de Cioran a fost Gogol, ,,victima preferată a spiritului”, care a fost impotent. Cioran crede că abstinența face o persoană ori sfântă, ori imbecilă. Prin acest lucru, individul se face neplăcut pentru persoanele din jur. Dă ca exemplu ura pentru călugări. Singurătatea, izolarea, ne provoacă dezgust. Ne integrăm în societate prin participarea la actul sexual. Gogol credea că persoanjele sale au doar caracter vulgar, de aceea a încercat să continue ,,sufletele moarte” și să dăruiască personajelor virtuți. În final această parte a doua a sfârșit în foc. De aici tragem concluzia că eroii lui Gogol nu se pot salva și că ,, scriitorul l-a învins pe profet”. Părintele Matei a avut o influență mare asupra lui Gogol. Odată cu pierderea geniului, Gogol și-a dorit să se mântuiască, lucru ce nu a fost posibil din cauza eroilor săi. Acesta a trebuit ,,să rămână credincios neantului din ei.”

Dumnezeu nu vorbește niciodată cu ființa. Aceasta tăcere îl anulează atât pe el, cât și pe individul care așteaptă răspunsul divin. Este posibil ca nimic să nu fi luat ființă vreodată. Relația fiecăruia cu Dumnezeu este pentru fiecare centrul universului în gaura imensă și nesfârșită a inexistenței, deci, până la urmă nimic nu este valoros și nimic nu mai merită să fie discutat. Nici măcar Dumnezeu sau relația omului cu acesta.
Cioran scrie în Lacrimi și sfinți că poate să moară împăcat, pentru că nu mai are nimic de împărțit cu Dumnezeu- nu mai are nici o așteptare, iar o întâlnire mistică nu ar face decât să împrăștie neantul în jurul lui.
„ Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu e decît neantul suprem. ”



KCZbz

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). poezii
poezii
poezii  Caftâ Pi Net  Agonia - Workshopuri Artistitsi  

Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!