|
Biografii Mirela-Alina Gal
Viața Delfinei semăna cu un puzzle uriaș. Unele piese îi fuseseră date de la început – familia, trecutul, copilăria petrecută în România. Restul le căuta singură, pe măsură ce creștea, adunându-le din oameni, din greșeli, din visuri, din întâmplări. Încerca să le potrivească într-o imagine care să aibă sens, dar puzzle-ul ei era adesea incomplet, întunecat și schimbător.
La plecarea din România, cu un an în urmă, ar fi vrut să ia cu ea mai multe frag-mente deja construite – siguranțe, amintiri calde, certitudini. Tatăl ei îi promisese însă că, odată ajunși în Columbia, va primi alte puzzle-uri, noi, „mai frumoase”, cum îi spusese el. Dar nici unul dintre ele nu avea să o ajute cu adevărat să înțeleagă lumea în care trăia.
Bogotá era enormă, tristă și înveșmântată aproape permanent în ploaie. Pentru Delfina, orașul nu era un loc, ci o umbră rece care o însoțea peste tot. Spaniola o învățase rapid, aproape perfect pentru vârsta ei de șapte ani, dar asta nu o apropia de ceilalți copii. Ceilalți aveau familii gălăgioase, pline de gesturi calde; ea avea o casă imensă, tăcută, în care doar frunzele palmierilor tropăiau sub bătaia vântului.
Numele ei i se potrivea ca o profeție: Delfina. Ca delfinii, era inteligentă, intuitivă, sensibilă. Ochii ei enormi, albaștri ca o apă limpede, îți tăiau răsuflarea când te pri-veau. Părul castaniu deschis îi cădea în valuri dese pe umeri, iar trăsăturile fine și gesturile delicate îi dădeau un aer de eleganță naturală. Era un copil frumos nu doar prin aspect, ci prin felul în care observa lumea – atent, tăcut, profund.
|
Texti Pripusi
