O, voi, urmași, împrospătată gardă
în juru-acestui preaumil pamânt!
Lăsați-mi încă inima să ardă
aici, adânc, sub lespezi de pământ.
Eu sunt precum coapcul fără nume
ce mai trăiește-o viață, prăbușit,
până ce timpu-ajunge să consume
esența lui lemnoasă, în sfârșit.
Dar peste-un veac, puteți scurma țărâna:
cărbunele care voi fi, vibrant,
vă va lăsa să ridicați cu mâna
din pieptul ars de lut un diamant.
Cercați atunci cu-o piatră și mai dură
să zgâriați obrazul lui de foc.
Iar dacă veți vedea vreo știrbitură,
zvârliți-l: îngropați-l la loc!