Mocnește copacul. Martie sună.
Albinele-n faguri adună
și-amestecă învierea
ceara și mierea.

Nehotărît între două hotare,
cu vine trimise subt șapte ogoare,
în văzduhuri zmeu,
doarme alesul, copacul meu.

Copacul meu.
Vîntul îl scutură. Martie sună.
Cîte puteri sînt, se leagă-mpreună,
din greul ființei să mi-l urnească,
din somn, din starea dumnezeiască.

Cine vîntură de pe muncel
atît lumină peste el?

Ca lacrimi - mugurii l-au podidit.
Soare, soare, de ce l-ai trezit?