Ascult. Adîncul tău ce-amar și ce pustiu,
cît de fierbinte, dulce trebuie să fie.
În preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu,
doar pajiștae cu osemintele învie.

Aștept aci cu-nspăimîntată bucurie
tăcerea lungă să se rupă între noi,
cumplit, amarnic sfîșiată ca o ie
într-un iatac, pe întuneric, între doi.

Și văd mirat cum ghearele din cînd în cînd
îți ies și se retrag în pungi de catifea,
ca la pisici, în gînd și-n prag la pîndă stînd.

Vorbești? - Te doare și pe tine întrebarea?
C-un freamăt te mai stingherește-o clipă marea,
dar aripa ți-o potrivești spre-a mă curma.