Nu-ascund, o, nu-mi ești dragă, primăvară.
Când am trecut pe drum, la cotitură
am presimțit că vii și-am fost rănit
ca de-un cuțit. O umbră-ncă suavă
de ramuri goale-aice, pe-un pământ
și mai golit, mă mișcă, mă-nfioară
de parcă-ar fi și-ar trebui să fie
din nou născută.
Mormântu-n fața ta
parcă cedează, primăvară, căci
doar tu-l învii o dată-n an, căznindu-l.