Trist suflet, altădată îndrăgostit de luptă,
Speranța, ce c-un pinten ardoarea-ți aduna,
Te-a părăsit! Nevolnic, de-acum te poți culca,
Mârțoagă costelivă având copita ruptă.

Dormi, inimă; din tine uitarea doar se-nfruptă.

O, cuget frânt și searbăd! Tu nu mai poți prăda,
Fără de gust amoru-i, o scârbă ne-ntreruptă;
Adio zvon de trâmbiți și flaute, mi-e suptă
Plăcerea: nu-s tentații să-mi frângă inima!

Ah, mândră primăvară, unde-i mireasma ta!

Și timpul mă devoră cum viespile o fruptă,
Precum zăpezi rod trupul pornit a degera;
Privesc de sus Pământul în rotunjimea sa:
Pustiul se întinde în vrerea lui coruptă!

Oh, avalanșă, du-mă-n prăpastia abruptă!