Trist, uriaș, întunecat,
Ca iarba stă: nume nu are;
Vuiește-n el izvorul ne-ncetat,
Iar noaptea merge-o stancă la culcare.

Singur mereu, copac îngrozitor,
Când soarele în zori răsare,
Aruncă-n josul luminatului pripor
Umbra neagră a disperării sale.

Iar noaptea, spre cerul înalt viforește,
Când știe că toate-amuțesc dureros,
Și cu stelele bolții vorbește
De singurătățile amare de jos.