De-aș fi știut, văzându-l prima oară,
c-am să renasc privind aprinsu-i soare,
ca Fenix, pasărea renăscătoare,
bătrân cum sunt, din scrumiștea ușoară,

aș fi-alergat voios ca spre-o comoară
spre vorba lui, spre râs și spre splendoare,
așa cum lincși ori lei ori căprioare
fug de primejdii și spre bine zboară…

De ce m-aș plânge însă eu, de vreme
ce în privirea-acestui înger, bună,
străvăd odihna mea și mântuirea?

Mai bine-i că nu l-am văzut devreme,
căci azi îmi dă aripi, ca împreună
virtutea să-i urmez, și strălucirea…