De simțul simplității și prospețimea cuvintelor
A ne lipsi, n-ar fi precum pictorul – vederea
Și-ar pierde, sau actorul – vocea, ritmul mișcărilor,
Iar o splendidă femeie – frumusețea?

Dar să nu încerci cumva a păstra pentru sine
Ceea ce de cerurile nalte ți-a fost dăruit:
Noi suntem condamnați – o știm prea bine –
De a risipi și nu de-a agonisi, avar, tăinuit.

Du-te de unul singur și vindecă orbii,
Ca să te alegi în ora de îndoieli necruțătoare
Cu a ucenicilor radioase, răutăcioase blasfemii
Și cu indiferența gloatei lărmuitoare.

(1915)