În aer sunete înalte cântă
Tristețea-ndepărtată-a zilei care
Cu-arome de nebănuit ne-ncântă,
Visând nicicând simțita-nfiorare.

Cum ne-amintim de-ortaci cu pietate,
Cum, stinse-n noapte, desfătări răsună,
Cad frunzele-n grădini de mult uitate
Ce,-n soare stând, tăceri de rai adună.

Vedem în clare-oglinzi de ape-ntinse
Cum straniu timpul mort iar prinde viață,
Și toate patimile noastre stinse,
Și sufletul spre ceruri ni-l înalță.

Renaștem noi și morțile ne mână
Spre vrăji și chinuri mai adânci, în care
E zeitatea, ce n-o știm, stăpână –
Și ne-mplinește veșnicul alt soare.



Traducere Mihail Nemeș