Nicicând chipul de aur al primăverii;
Sumbru râset în aluniș. Hoinăreală de seară-n pădure
Și strigătul plin de ardoare al mierlei.
Toată ziua vuiește în sufletul străinului dogoritorul verziș.

Metalice clipe: amiază, a verii exasperare;
Umbrele fagilor și gălbuiele grâne.
Scufundă-te-n ape neprihănite. Vai, omul de purpură.
Dar îi seamănă iazul, pădurea și alba jivină.

Cruce și biserică-n sat. În discuție sumbră
Se recunoscură bărbatul și femeia.
Și pe lângă zidul pustiu rătăcește însinguratul cu stelele sale.

Peste cărarea pădurii, scăldată de lună,
Încet se lasă sălbăticia vânătorilor uitate.
Privirea albăstrimii țâșnește din stânci năruite.



Traducere Mihail Nemeș