Adeseori te fulgeră o ghioagă,
sau câte-un ghiont împuns Măriei-Tale,
vr-un bobârnac strivit între petale
și-o-tiflă-n tot ce-n tine se mai roagă.

Prea târfă-i deznădejdea cu paftale
pe sânii reci, cu fața slăbănoagă.
Mereu din soare cade o mârțoagă
și-un alt cocor din stele se prăvale.

Te-ai rupe crunt de tot ce te-mpresoară,
de crini băloși, de mlaștina molâie,
de luna dusă încă subsuoară,

de sfinții gudurați lângă călcâie...
Și totuși, după tine, măi, vioară,
cât de frumoase toate-or să rămâie.