Eu singur nu-s. În foișoare-nalte
nu mă-ngropară lacăte, nici chei.
Vorbesc cu mine crengile de tei
și serile și toate celelalte.

Un pui de vânt sub cușmă ascunsei
și-n buzunar un munte să-mi tresalte.
Și dacă zeii tac prea sus, încalte
cu șoimii glăsui și cu norii mei.

Mai bate un luceafăr la fereastră,
mai dă un cântec buzna-aici pe horn,
mai cade-n prag o pasăre măiastră,

sau vreo tristețe sună lung din corn...
Nu, singur nu-s în lumea mea albastră,
mă-ncurc prin voci oriunde mă întorn.