La altitudini strașnice de foc,
ne cheamă câte-o pasăre măiastră.
Îi arde-n plisc o țandără de astră,
de parc-a spart luceafărul în cioc.

Momiți de strălucirea ei albastră,
mulți sângerăm pe stânci din bloc în bloc,
și mai puțini, în tragicul noroc,
sus ne cuminecăm cu prada noastră.

O pogorâm pe lut, sub lacăt, dar
ce slută e minunea în cătușe
și ce zdrobiți părem, când nu cleștar

ci rumeguș îi gâjâie din gușe,
și când în locul penelor de jar
i-atârnă grele aripi de cenușe.