Mi-a năvălit prin geam șuvoi de lună,
de parcă-n cer s-a rupt un stăvilar.
Pervazuri, scrin și rafturi de stejar
își amintesc de codrii care sună.

Își amintesc pereții iar și iar
grozavii munți de piatră sub furtună.
Fotolii, ziduri, praguri, împreună,
în răzvrătirea umbrelor tresar.

Se scoală-n răzmerița lor fierbinte,
dau buzna pe ferestre-afar' și fug.
Iar sufletul și el și-aduce-aminte

c-a fost mireasmă și pământ de plug
și vrea, fugind din hâdele-i veșminte,
să fie piatră, azimă și rug...