Dacă aş fi crescut pe undeva
unde sunt ceasuri zvelte, zile mai uşoare,
ţi-aş fi aflat o mare sărbătoare
şi mâinile-mi nu te-ar fi strâns aşa
cum uneori te strâng, fricos şi tare.
Acolo-aş fi-ndrăznit să te împart,
prezenţă, tu, ce nu cunoşti hotare.
te-aş fi putut zvârli,
ca pe o minge-în talazu-nalt
de bucurii,
să sară, să te prindă cineva
şi, spre căderea ta
să-nalţe mâinile cu dor,
tu, lucru al lucrurilor.
Să scaperi ca o lamă de oţel,
te-aş fi lăsat,
şi focul ţi-l strângeam într-un inel
din aurul cel mai curat,
să mi-l poată ţine culcat
pe cea mai albă din mâini.
Te-aş fi pictat: nu pe un zid stingher,
ci dintr-o margine în cealaltă de cer,
şi te-aş fi plăsmuit cum un uriaş te-ar plăsmui:
ca foc, ca stei golaş,
ca pe simunul din deşert urcat –
sau
poate fi şi-aşa: eu te-am aflat
cândva...
Prietenii mei sunt departe,
ecoul aud, râsul lor nu-i,
şi tu: tu ai căzut din cuib şi eşti un pui
de pasăre, cu ghearele gălbui
şi ochii mari şi mă-ntristezi de moarte.
(Prea largă-i palma-mi pentru trupul lui.)
Şi-o picătură iau pe deget din izvor,
ciulesc urechea: poate-o cauţi, însetat,
şi simt cum inimile noastre bat,
şi-amânduror de spaimă bat.




traducere de Maria Banuş