◊◊◊

Rădăcina limbii este irațională și are un caracter magic. Danezul care articula numele lui Thor ori saxonul care articula numele lui Thunor nu știau dacă aceste cuvinte însemnau zeul tunetului sau zgomotul ce urmează fulgerul. Poezia vrea să se întoarcă la această magie veche. Fără legi prestabilite, procedează în chip șovăitor și îndrăzneț,
ca și cum ar păși pe întuneric. Poezia e un joc de șah misterios, în care tabla și piesele se schimbă ca într-un vis,
și, după moarte, mă voi închina în fața lui.

◊◊◊

Orice lectură implică o colaborare
și aproape o complicitate.

◊◊◊

Literatura începe cu versul şi poate întârzia veacuri
până să discearnă posibilitatea prozei. După patru sute
de ani, anglo-saxonii au lăsat o poezie nu o dată admirabilă și o proză nu tocmai deslușită. Cuvântul a fost pesemne
la început un simbol magic, care cu trecerea timpului
s-a tocit. Menirea poetului ar putea fi aceea de a-i reda cuvântului, măcar în parte, puterea dintâi, acum ascunsă.

◊◊◊

Teoriile, la fel cu convingerile de natură politică ori religioasă nu sunt altceva decât imbolduri. Diferă de la un scriitor la altul.Whitman a avut dreptate să respingă rima; această respingere ar fi fost o nesăbuință în cazul lui Hugo. Citind în șpalt această carte, bag de seamă cu o oarecare nemulțumire că orbirea ocupă un loc năpădit de văicăreli, ceea ce nu se întâmplă în viața mea. Orbirea este
o închidere, dar este totodată o eliberare, o singurătate prielnică născocirilor, o cheie și o algebră.




traducere - Andrei Ionescu