Prin albul oval
și rece-al palorii de lună
seara câinele părea cal
deasupra ierbii care sună
(drum de Sine)
egolatră
a metal prin amintire
și a piatră.

Ți se umfla sânul
ochii – postumii –
ți se stinseră. Pasul
rămase în aer. O frunză
între două tabere.
Cine s-o apere?
Resemnată ca fânul,
cea mai veche zi a lumii
a întins mindire.
Ca să se-ascunză?

Ca să-nșele apei valul?
Câinii și calul
(o iluzie optică)
de pe tabla din grădină,
pe la miezonoptică –
îmi năzare că se-nchină
pietrei și se-neacă-n lună.
Lună rea ca un cuțit.
Piatra cade. Sânul sună
Iarba-i tulbure și bună:
ce înghite a-nghițit.