Luna-i ca un șoim. Totdeauna
trec într-o mână cu luna.

Mâna cu omul de lună
e gata s-apună...nu-i gata s-apună...

Cu-același braț de fum, cu-aceeași stea
în creștet plopul tot se mai răstea

la același lied tulbur, nu ca-n Liszt,
de deasupra casei lui de ametist.

Omul cu luna pe umeri
se uită cum pietrele-i numeri,

pe care (din apele lui)
munții le-ascultă silhui.

Pietrele munților lumii
și șoimii enigmei – postumii.

Omul cu mâna de lună
e gata s-apună... e gata s-apună...