Să nu iubești pe nimeni, e-o rușine
Cînd ești în dăruiri nestăvilit !
Mulți te iubesc, o știi destul de bine ;
În schimb, că nu iubești, e prea vădit.

Înstăpînit de-o ură fără margini
Tu te sfiiești să lupți cu tine, chiar,
Lăsînd frumosul casei în paragini
În loc să-i fii destoinicul zidar.

O, schimbă-ți gîndul să mi-l schimb și eu !
La ură ții mai mult ca la iubire ?
Fii drept și bun cum te-am știut mereu
Sau ție, cel puțin, dă-ți fericire.

Fă-ți un alt tu, de dragul meu, să-ți fie
Prin el de-a pururi frumusețea vie.