din volumul „FRUNZE” ( 1961)



Zăresc în mine șesuri și temelii de munți
Cu ceruri printre piscuri și râuri pe subt punți,
Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care
Ieșii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare.
Se înfiripă umbre, schițate, și se-ntind,
Ca-n urma unui soare născându-le murind.
Păduri culcate-n unde, pe apele domoale,
Și turlele prin ceață, ca de castele goale,
Câte un drum cotește, oprit la un copac.
Vor fi trecute toate, c-atât adorm și tac?...
Le-asemui parcă unui veșmânt care mai poartă
Și astăzi urma veche-a mișcării-n cute moartă.
Dar când, întârziată, copita, pe răzoare,
Se-ndreaptă către peșteri, a unei căprioare,
Să înțeleg de unde se-ntoarce-mi vine greu...
Din câmpul sterp și rece, sau din sufletul meu?