că ziceam, mi-a spus odată o ființă,
privindu-mă cu reproș, că tu tot ai
asta – și cealaltă – așa că, uite-mă –
și spune-mi și mie ce ai de spus –
astfel încât toate lucrurile astea ale tale
să fie și pentru noi – că tu, oricum, le ai –
și eu mă uitam la ea, nu înțelegeam.
și mai târziu mi-am adus aminte că n-am
făcut gestul care să dea înțeles țesăturii,
și a rămas scena boantă acolo,
și ea n-o mai poate așeza unde a ales.
loc pentru ea pe peretele ei lăuntric. era în-
tr-o iarnă, demult. deci, un perete gol,
în cămările vremii și de atunci. și de mult
mai târziu, de acum.