Vin herghelii scăpate cu coamele vâlvoi,
Vin valuri îmbrâncite în tropot de furtună
Și peste stâncă sare năvala lor nebuna-
Dar iată promontoriul cu pumnul lui greoi,
Le-a prins de nări, zăbală de-argint ca să le pună.

Vin norii, vulturi negri, pe aripi vii de vânt,
Rotind flămânzi, coboară din cuib înalt de lună,
Se-aruncă pe corăbii fugare prin furtuna,
Sfâșie pânza ruptă de pe catargul frânt
Și lasă gol scheletul lor putrezit, pe dună.

Pe când mărindu-și steaua cu umbra înnoptării,
Visînd o zare nouă, de vijelii străină,
Uitați de toți, de toate în straja lor senină,
Stau farurile mute pe malurile mării,
Cu gesturi ne-nțelese împrăștiind lumină.