Aceasta este lumina minții, rece, și planetară.
Copacii din minte sunt negri. Lumina e albastră.
Ierburile își leapădă suferințele la picioarele mele, de parcă eu aș fi Dumnezeu.
Înțepându-mi gleznele și murmurând despre umilința lor.
Cețuri fumegoase, cu miros de alcool, bântuie în locul acesta
Despărțit de casa mea printr-un șir de lespezi de mormânt.
Nu mai văd deloc unde-au să mă ducă toate astea.

Luna nu este o poartă. E pur și simplu o față,
Albă ca dosul palmei, nemaipomenit de speriată.
Târâie marea după ea ca pe o crimă întunecată ; e liniștită
Cu gura căscată, rotundă, a deznădejdii totale. Eu aici locuiesc.

De două ori, duminica, clopotele sperie cerul –
Opt limbi mari care afirmă Învierea.
La sfârșit își băngăne grave numele, fiecare.

Chiparosul arată în sus. Are o formă gotică.
Ochii se ridică după el și găsesc acolo sus luna.
Luna e mama mea. Nu e ca dulcea și blânda Marie.

Veșmintele ei albastre slobozesc lilieci mici și bufnițe.
Cât aș vrea să pot crede în tandrețe –
Chipul palid de efigie, înnobilat de lumânări,
Aplecându-și mai ales spre mine ochii blânzi.

Am căzut de atâta de sus și de mult. Norii înfloresc
Albaștri și mistici peste fețele stelelor.
În biserică, sfinții au să se facă albaștri de tot,
Plutind cu picioarele lor delicate peste stranele reci,
Cu mâinile și chipurile înțepenite întru sfințenie.
Luna nu vede nimic din toate acestea. Ea e cheală, sălbatică.
Și mesajul chiparosului este întunecimea – întunecimea, tăcerea.