Toate ne amenință:
timpul care împarte pe viu,
precum macetele vipera,
pe cel care-am fost de cel ce voi fi,
conștiința și transparența străbătută,
ochii, orbiți de lumină,
numele noastre ce se înalță între tu și eu,
aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă.
Nici visul cu imaginile răzbite,
nici delirul cu spuma-i profetică,
nici iubirea cu dinți și cu unghii,
nici ele nu ne ajung.
Dincolo de noi, la frontierele lui a fi și a se afla,
ne cheamă o viață mai blândă.

Afară, noaptea respiră, cucerește tării
doldora de frunzișuri, de oglinzi ce reflectă
fructe, gheare și ochi,
de corpuri, făcându-și drum spre alte corpuri.

Culcă-te aici, pe litoralul spumos,
nu cădea în melancolie:
tu de asemenea aparții astei nopți.
Răspândiți-vă, zori, respirați,
pulsează, o, stea fragmentară,
cupă a zilei ce naște,
pâine care înclini balanța spre auroră,
pauză de sânge între prezent
și alte noțiuni neconcepute.