toamna-și viscolește frunzele pe dealuri;
pe sub viscol, poate, voi umbla-n curând
fără suferințe, fără idealuri,
fără amintire, fără trup și gând;

îmi nechează roșu vântul sub ferestre;
cine știe, poate o să-i urc în șa -
pruncului lăsându-i doar un vers de zestre
ca să-și poată-ntr-însa sufletu-nfășa,

toamna-și viscolește frunzele pe dealuri;
pe sub viscol, poate, voi pleca-n curând -
moară subterană pe-mpietrite valuri
unde veșnicia îmi păstrează rând.