Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă,
cu veacul și tăcerea în goluri verzi se varsă.
O simți cum vine parcă din moarte și uitare,
ducând sfâșietoarea vecie în spinare.
Rar, câte-un dâmb clipește din geană sub un nor,
sau șchioapătă, departe, un pom într-un picior.
Clocite, smârcuri negre spre zariște se lasă,
fierbându-și mormolocii sub lintița vâscoasă.
E-n tot o deznădejde, o dezolantă silă...
Cad din văzduh, bolnave, mari păsări de argilă,
si liniștea se cască, setoasă, ca o fiară,
lingând pe margini cerul și apa lui amară...
In zori de zi, ca plumbul topit sfârâie golul
tăriilor și urcă, necruțător, pârjolul.
Pământul surd se coace și crapă sub văpaie,
si arsița-l scobeste cu gheara-n măruntaie.
Amiaza nemiloasă, din granița ei spartă,
veninul care arde prin ierburi si-l deșartă.
Si aerul trosnește... și zările leșină...
Ci, deodată, stepa oftează în lumină.
Cu nările zvâcninde, adulmecând, tresare
si, lung miroase ploaia gonind din depărtare.
Din adâncimi mongole, din hău fără 'nceputuri,
cresc norii cu hangere de fulgere și cnuturi.
Vin hoarde de cenușă și clocotesc cazane,
bat vânturile stepa cu vinete ciocane.
Vecia urlă. Norii își leapădă tăciunii,
si mormăie și joacă ursoaicele furtunii.
Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goală.
Mânjind văzduhul, vântul îi cară-n cârcă smoală.
Ies smârcurile-afară din gropnițe și pleacă
să rupă clăi răzlețe în goana lor buimacă.
Zbârlit, își umflă gușa și dușmănos, nămolul,
sub tunetele care se dau de-a rostogolul.
Imensă, stepa geme, se clatină și fierbe...
Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe
de stele și le-aprinde opalele mirate,
sus, peste amintirea furtunii destrămate.
O limpezime rece îngheață juvaere
și subțiază poduri de vis și de părere.
Iconostasul nopții se-nalță cu sfială,
si toată stepa-ncepe o rugă vegetală.
Un imn ciudat mijeste din sanțuri, din băltoace
Și numai dintr-un capăt de lume fără pace,
flămând, ca o lupoaică la pândă, tunul latră,
scuipându-și, peste basme, plămânii lui de piatră.

Saltz, August, 1941