Se spune-n basme c-a trait
Demult, demult pe lume-odata
Un biet copil orfan, robit
De-o vrajitoare blestemata.

In lanturi ea-l tinea oricand,
Si el plangea de disperare,
Dar lacrimile-i picurand,
Se prefaceau margaritare...

Iar vrajitoarea le strangea
Si tot mai multe vrea sa stranga,
Incat din ce mai mult plangea,
El tot mai mult avea sa planga.

Asa copii obijduiti
Pe lumea noastra sunt poetii,
Incatusati si chinuiti
De vraja blestemat-a vietii.

Ei plang de drag, ei plang de dor,
Si cearca in zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de margaritare!