Vorbește-mă greșiților de bine.
În propriul suflet cad ca într-o groapă.
Când stau culcată-n iarbă lîngă apă,
Ca de un mort se teme ea de mine.

O turmă albă visurile-mi paște,
Și noaptea pare ppeste tot egală.
Te-ncredințez cu-această filă goală
Că nici pămîntul nu mă mai cunoaște.

Cînd dorul emai lung decît o moarte,
Halucinez primejdioase ringuri,
Trădează sinea, nu putem fi singuri.

Un zid de ochi disting pînă departe.
E fără saț, sălbatec de frumoasă
Priveliștea ce vine către casă.

Din volumul “Sala nervilor”, 1971