agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-09 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di Camelian Propinatiu De vrei ca toată lumea nebună să o faci, ÃŽn catifea, copilă, în negru să te-mbraci – Ca marmura de albă cu faÈ›a ta răsari, ÃŽn bolÈ›ile sub frunte lumină ochii mari Și părul blond în caier È™i umeri de zăpadă – ÃŽn negru, gură – dulce, frumos o să-È›i mai È™adă! De vrei să-mi placi tu mie, auzi? È™i numai mie, Atuncea tu îmbracă mătasă viorie. Ea-nvineÈ›eÈ™te dulce, o umbr-abia uÈ™or, Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor Și-È›i dă un aer timid, suferitor, plăpând, Nemărginit de gingaÈ™, nemărginit de blând. Când îmbli a ta haină de tine se lipeÈ™te, Ci gingaÈ™-mlădioasă tu râzi copilăreÈ™te. De È™ezi cu capul mândru pe spate lin lăsat, Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat... Ciudat... Stau melancolic, greoi ca È™i un trunchi, Când veselă È›i-ai pune chiar talpa pe genunchi. Căci mă cunosc prea bine È™i nu-mi vine să cred Că mă iubeÈ™ti pe mine tu, tu! ce eu te văd Atâta de frumoasă, atât de răpitoare, Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare; ÃŽÈ›i baÈ›i tu joc de mine, cu ochii mă provoci Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci... Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger? O bate-È›i joc, copilă, ucide-mă de vrei, Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi Mai mult e pentru lume decât un trai deÈ™ert... Și încheierea vieÈ›i-mi: pe tine să te iert. Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă De care nime-n lume, ah! nimeni nu întreabă. Și am visat odată să fiu poet... Un vis DeÈ™ert È™i fără noimă ce merit-un surâs De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu? Voit-am a mea limbă să fie ca un râu D-eternă mângâiere... È™i blând să fie cântu-i. Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui. Căci toată poezia È™i tot ce È™tiu, ce pot, Nu poate să descrie nici zâmbetu-È›i în tot. Te-am îngropat în suflet È™i totuÈ™i slabii crieri Nu pot să te ajungă în versuri È™i descrieri. FrumseÈ›a ta divină, nemaigândită, sfântă Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă; Cu flori stereotipe, cu raze, diamante, Nu pot să scriu frumseÈ›a cea vrednică de Dante. O bate-È›i joc de mine, pigmeu deÈ™ert, nedemn, Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn. O, marmură curată, o, înger, o, femeie, Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scântee, Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faÈ›a-i, chipu-i... Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi. Plângând cu-amărăciune , eu ochii să-mi închiz, Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie... Astfel îmi trece viaÈ›a, astfel etern mă chinui Și niciodată, Ana nu m'a lăsat la sânu-i, Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare... Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare Și ea să-mi spuie rece: « Monsieur, ce ai mai scris?». La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis, Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa Pe acest mizerabil, ce o priveÈ™te-acuma. Da, da!, să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt, Căci zâmbetul mai mult e ca viaÈ›a-mi pe pământ. Să simÈ›i cum că natura își bate joc de noi: Ici-colo câte-un geniu – È™i preste tot gunoi. Și eu simt acest farmec È™i-n sufletu-mi admir Cum admiră cu ochii cei mari odat' Shakspeare. Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte; Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc Și eu, fire hibridă – copil făr' de noroc! Făr' de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit? Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător, O vorbă aruncată ironic – de amor? Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt, Ce viaÈ›a-mi însoÈ›i-va de-acum pân-în mormânt? Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult? A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult? Putut-am eu cu lira străbate sau trezi Nu secolul, ca alÈ›ii–un ceas măcar, o zi? Cuvinte prea frumoase le-am rânduit È™irag Și-am spus È™i eu la lume ce-mi este scump sau drag... Aceasta e menirea unui poet în lume? Pe valurile vremei, ca boabele de spume Să-nÈ™ire-ale lui vorbe, să spuie verzi È™-uscate Cum luna se iveÈ™te, cum vântu-n codru bate? Dar oricâte ar scrie È™i oricâte ar spune... Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune, O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers. Natura-alăturată cu-acel desemn prea È™ters Din lirica modernă – e mult, mult mai presus. O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus Decât poveÈ™ti pe care Homer È™i alÈ›i autori Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori. Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma : Pe gândurile noastre, pe suflet s-a prins bruma Și tineri numa-n inimi vedem frumseÈ›ea vie, Dar gândul nostru-n ceață n-o pune pe hârtie... Suntem ca flori pripite, citim în colbul È™colii Pe cărÈ›i cu file unse, ce roase sunt de molii. Astfel cu meÈ™teÈ™uguri din minte-ne – un pir – Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir. ÃŽn capetele noastre de semne-s multe sume, Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume, AceeaÈ™i lume strâmbă, urâtă, într-un chip Cu fraze-mpestriÈ›ată, suflată din nisip. Nu-i acea altă lume, a geniului rod, Căreia lumea noastră e numai un izvod... Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer ÃŽn ochi la Calidasa, pe buza lui Omer? O, salahori ai penei, cu rime È™i descrieri Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri... Căci plumbu-n veci nu-i aur... È™i-n noi se simte izul Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul... ÃŽn loc să mânui plugul, sau teasla È™i ciocanul Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul Cel rău al minÈ›ii mele... È™i vremea este vama Unde a mea viață È™i-a arăta arama. «Să reproduci frumosul în forme» ne înveÈ›i: De-aceea poezia-mi mă împle de dispreÈ›... Dator e-omul să fie a veacului copil, Altfel ca la nevolnici el merit-un azil ÃŽntr-un spital... Acolo cârpească cu minuni PăreÈ›ii de chilie È™i spună la minciuni... Da! ticălos e omul născut în alte vremi... Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi: Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși, Al veacului de mijloc blâstâmul e tovarăș. ÃŽntre-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă Ca în cadență rară să sune trist din coadă Și-ntre-ofiÈ›erul È›anÈ›oÈ™ cu spada subsuoară Alegere nu este, alegerea-i uÈ™oară. Pocnind în a lui haine, el place la neveste, Fecioara-nfiorată își zice: acesta este... Acesta da... SimÈ›ire tu ai È™i este dreaptă. Nebuni suntem cu toÈ›ii, natura-i înÈ›eleaptă – Un corp frumos È™i neted te face să iubeÈ™ti, ÃŽn braÈ›ul lui puternic tu simÈ›i că-ntinereÈ™ti. Doar nu eÈ™ti tu, nebună S-alegi în locu-i, fată, pe un împuÈ™că-n lună, Pe-un om care stă noaptea È™-a minÈ›ii adâncime ÃŽn strofe o disface È™i o aÈ™ază-n rime... Soldatul spune glume uÈ™oare – tu petreci... Pe când poetul gingaÈ™, cu mersul de culbeci, E timid, abia ochii la tine È™i-i ridică. El vorbe cumpăneÈ™te, nu È™tie ce să-È›i zică Privindu-te cu jale, oftează – un năuc... Și zile-ntregi stau astfel în jilÈ›, È™-apoi mă duc Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să È™ez Și-n inima copilei de fel nu-naintez. Copil, copilul nu e ? voieÈ™te să petreacă. Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă? Ce-i zic Dumnezeire, È™i înger, stea È™i zeie, Când ea este femeie, È™i vrea a fi femeie? Și totuÈ™i... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci: – AÈ™ vrea pe braÈ›, aicea, tu capul tău să-l culci, Să mângâi a ta frunte, nefericit copil! Acest cuvânt, Divino, mai zi-l odată, zi-l. Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș. Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș: S-ajung o zi, în care, în strâmta mea chilie, Tu să domneÈ™ti ca fiică, stăpână È™i soÈ›ie Și-n ore de durere, când gândul mi-a fi veÈ™ted Să simt cum dulcea-È›i mână se lasă pe-al meu creÈ™tet Ș-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate, Să văd ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate... Fugi, fugi! Ce te aÈ™teaptă cu mine într-un veac, ÃŽn care poezie È™i visuri sunt un fleac: Nu te îndemn eu însuÈ™i ca să-mi urmezi în cale, Să fiu nemernic martor nefericirii tale. Decât să scriu la versuri, mai bine-aÈ™ bate toba: Cu rime È™i cu strofe nu se-ncălzeÈ™te soba. Chiar inima-mi de-aÈ™ da-o să bei dintr-însa sânge: Nevoia este ghiaÈ›a ce-amoru-n grabă-l stinge. ................................................... Visând astfel ia sama cu mine că petreci, Copil cu gură caldă, cu picioruÈ™e reci. Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc? O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc... De-un ceas tu caÈ™ti în faÈ›a-mi – acuma-nsă doreÈ™ti Drept preÈ›, să-È›i spun amoru-mi în versuri franÈ›uzeÈ™ti, Idee! Și de braÈ›u-mi atârni dulcele-È›i braÈ›. ÃŽntorc spre tine capul, privesc fără de saÈ›, Cu gura de-al tău umăr încet È™i trist È™optesc: – EÈ™ti prea frumoasă, Doamnă, È™i prea mult te iubesc! [1876]
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati