Și liniștea-i suptă-n vârtej monoton,
de pietre lungi.
Mi-amintesc ca prin fum îmbinatele dungi
ale sprâncenelor tale…

Desigur adorm, pe nebăgate de seamă adorm
spre țărmul mării neroditoare.
Liniștea-i suptă-n vârtej uniform
și vin sentimentele – o știu
după foșnetul ierbii, verzui și târziu,
după pocnetul monoton din cristale.

Vin sentimentele prin iarbă, târând
un soare prelung și o lună prelungă, arzând.
Îți vor găsi gleznele, îți vor izbi gleznele,
cu umbre de fosfor te vor izbi în curând.

E marea aproape și nefoșnitoare.
O știu după scoicile-nfipte în pietrele lungi,
După gustul surâsului tău, ca de sare.

Și liniștea-i suptă-n vârtej uniform.
Desigur adorm. Surâzând o s-adorm.
Cu ochii deschiși,
în picioare.