agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-02 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di Apetrei Valentin Ciuma Albert Camus "La fel de normal poÈ›i să reprezinÈ›i un sistem de întemniÈ›are printr-un altul, după cum poÈ›i, de altfel, să reprezinÈ›i orice alt lucru care exista în mod real prin ceva care nu există." Daniel Defoe I Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut în 194..., la Oran. După părerea generală, ele nu-È™i aveau locul aici, ieÈ™ind puÈ›in din obiÈ™nuit. La prima vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraÈ™ obiÈ™nuit È™i nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană. OraÈ™ul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul său paÈ™nic, îți trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebeÈ™te de atâtea alte oraÈ™e comerciale de pe toate meridianele. Cum să-È›i poÈ›i închipui, de pildă, un oraÈ™ fără porumbei, fără arbori È™i grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foÈ™net de frunze, un loc neutru, ca să spunem tot ? Schimbarea anotimpurilor nu se citeÈ™te decât pe cer. Primăvara se anunță numai prin calitatea aerului, sau prin coÈ™urile de flori pe care mici vânzători le aduc de prin împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin pieÈ›e. ÃŽn timpul ve¬rii soarele incendiază casele prea uscate È™i acoperă zidurile cu o cenușă întunecată; nu mai poÈ›i trăi atunci decât în um¬bra obloanelor închise. Toamna este, dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna. O cale la îndemâna oricui de a face cunoÈ™tință cu un oraÈ™ este să încerci să afli cum se munceÈ™te în el, cum se iubeÈ™te È™i cum se moare. ÃŽn orășelul nostru, să fie un efect al climatu¬lui, toate acestea se fac laolaltă, cu acelaÈ™i aer frenetic È™i ab¬sent. Adică oamenii aici se plictisesc È™i tot aici se străduiesc să-È™i formeze obiÈ™nuinÈ›e. Concetățenii noÈ™tri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogățească. Sunt interesaÈ›i mai ales de comerÈ› È™i, în primul rând, chiar după cum spun ei, să facă afaceri. FireÈ™te, au È™i slăbiciunea bucuriilor simple, iu¬besc femeile, cinematograful È™i băile în mare. Dar, foarte înÈ›elept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara È™i duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câștige mulÈ›i bani. Seara, când își părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbă pe acelaÈ™i bulevard sau stau în balcoanele lor. DorinÈ›ele celor mai tineri sunt violente È™i scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depășesc asociaÈ›iile de popicari, banchetele prieteneÈ™ti È™i cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărÈ›i. VeÈ›i spune fără îndoială că asta nu e ceva particular pen¬tru oraÈ™ul nostru È™i că, la urma urmei, toÈ›i contemporanii noÈ™tri sunt la fel. Fără îndoială, nimic nu e mai natural, astăzi, decât să vezi oameni muncind de dimineaÈ›a până seara È™i hotărând, ei singuri, apoi, să-È™i piardă la cărÈ›i, la cafenea È™i în pălăvrăgeli de tot felul, timpul care le mai rămâne de trăit. Dar sunt oraÈ™e È™i locuri unde oamenii au. din când în când, presentimentul că ar mai exista È™i altceva. ÃŽn general, asta nu le schimbă viaÈ›a. Dar presentimentul a existat È™i asta, oricum, tot e ceva. Oranul, dimpotrivă, este, aparent, un oraÈ™ fără presentimente, adică un oraÈ™ cu totul È™i cu totul modern. Nu e prin urmare necesar să precizăm modul în care se iubeÈ™te la noi. BărbaÈ›ii È™i femeile fie că se devoră rapid în ceea ce se cheamă actul dragostei, fie că se lasă prinÈ™i într-o lungă obiÈ™nuință în doi. ÃŽntre aceste extreme, rareori există cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, ca È™i aiurea, din lipsă de timp È™i de reflecÈ›ie, eÈ™ti într-adevăr silit să iubeÈ™ti fără s-o È™tii. Ceea ce e mai original în oraÈ™ul nostru este dificultatea de care te poÈ›i lovi aici când e să mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvântul potrivit È™i mai corect ar fi să vorbim de inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt oraÈ™e È™i locuri care te susÈ›in în boală, unde poÈ›i, într-un fel, să te laÈ™i în voia ei. Un bolnav are nevoie de blândeÈ›e, îi place să È™tie că se poate sprijini pe ceva, cum e È™i firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanÈ›a afacerilor care se tratează, insig¬nifianÈ›a decorului, rapiditatea crepusculului È™i calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un bolnav se simte foarte singur aici. GândiÈ›i-vă atunci la cel care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de pereÈ›i trosnind de căldură, în timp ce în acelaÈ™i minut chiar, o întreagă popu¬laÈ›ie, la telefon sau în cafenele, vorbeÈ™te de poliÈ›e, de cono¬samente È™i de scont. VeÈ›i înÈ›elege atunci ce poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, când apare deci într-un loc sterp. Aceste câteva indicaÈ›ii reuÈ™esc poate să dea o idee sufi¬cientă despre oraÈ™ul nostru. De altminteri, nu trebuie nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul banal al oraÈ™ului È™i al vieÈ›ii. Dar, îndată ce È›i-ai creat obiÈ™nuinÈ›ele, îți duci zilele fără greutate. Din moment ce oraÈ™ul nostru toc¬mai favorizează obiÈ™nuinÈ›ele, se poate spune că totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, fără îndoială, viaÈ›a nu e foarte pasionantă. Dar, cel puÈ›in, la noi nu se cunoaÈ™te dezordinea. Și populaÈ›ia noastră cu fire deschisă, simpatică È™i activă, a stârnit totdeauna în călător o stimă firească. Acest oraÈ™ fără pitoresc, fără vegetaÈ›ie È™i fără suflet sfârÈ™eÈ™te prin a părea odihnitor, te prinde în somn, până la urmă. Dar este È™i drept să mai adăugam că e grefat pe un peisaj fără seamăn, în mijlocul unui podiÈ™ deschis, înconjurat de coline lumi¬noase, în faÈ›a unui golf cu un contur desăvârÈ™it. Păcat numai că a fost construit cu spatele la acest golf È™i că e cu neputință aÈ™adar să zăreÈ™ti marea pe care, dacă vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o cauÈ›i. AjunÈ™i aici, va fi lesne să admitem că nimic nu-i putea face pe concetățenii noÈ™tri să prevadă incidentele care au avut loc în primăvara anului acela È™i care au fost, pe urmă am înÈ›eles, cele dintâi semne parcă ale unui È™ir de grave eve¬nimente a căror cronică ne-am propus s-o facem aici. Aceste fapte vor părea cu totul fireÈ™ti unora, iar altora, dimpotrivă, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar nu poate să È›ină seama de aceste contradicÈ›ii. Sarcina lui este să spună numai: "Lucrul ăsta s-a întâmplat", când È™tie că acest lucru, într-adevăr, s-a întâmplat, că a privit viaÈ›a unui întreg popor, È™i că există deci mii de martori care vor preÈ›ui în inima lor adevărul celor spuse de el. De altminteri, povestitorul, care totdeauna este la timp cunoscut, n-ar avea nici un merit de pus în lumină într-o astfel de întreprindere dacă întâmplarea nu l-ar fi ajutat să culeagă un anumit număr de mărturii È™i dacă, prin forÈ›a lucrurilor, n-ar fi fost amestecat în tot ceea ce speră el să vă expună. Este tocmai ceea ce îl îndreptățeÈ™te să facă operă de istoric. BineînÈ›eles, un istoric, chiar dacă e un amator, are totdeauna È™i documente. Povestitorul acestei istorii le are deci È™i el pe ale sale: mărturia sa mai întâi, a altora mai apoi, pentru că, prin rolul său, el a ajuns să culeagă destăinuirile tuturor per¬sonajelor acestei cronici È™i, în ultimul rând, textele care până la sfârÈ™it tot i-au căzut în mână. El își propune să meargă la ele când va crede de cuviință È™i să le folosească cum îi va plăcea. ÃŽÈ™i mai propune... Dar poate că e timpul să lăsăm de o parte comentariile È™i precauÈ›iile față de limbaj È™i să ajungem la povestirea însăși. Relatarea primelor zile cere oarecare migală. ÃŽn dimineaÈ›a lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din cabinetul său È™i dă peste un È™obolan mort, în mijlocul pa¬lierului. Pe moment, îl îndepărtează fără să-l ia în seama È™i coboară scările. Dar, ajuns in stradă, se trezeÈ™te gândind că n-avea ce să caute acolo acest È™obolan È™i se întoarce să-i spună portarului. Față de felul cum a reacÈ›ionat bătrânul domn Michel, doctorul își dă seama È™i mai bine de ceea ce avea în ea insolit descoperirea. PrezenÈ›a acestui È™obolan mort i se păruse doar ciudată în timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal. Părerea acestuia din urmă era catego¬rică : nu existau È™obolani în bloc. Doctorul s-a străduit în zadar să-l asigure că era unul pe palierul primului etaj È™i, probabil, mort, convingerea domnului Michel rămânea ne¬clintită. Nu existau È™obolani în bloc, prin urmare trebuie să fi fost adus acolo de afară. Pe scurt, era vorba de-o farsă. ÃŽn aceeaÈ™i seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul imobilului, își căuta cheile înainte să urce, când vede apărând, din fundul întunecat al coridorului, un È™obolan mare cu um¬bletul nesigur È™i cu blana udă. Guzganul s-a oprit, părând să-È™i caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăși, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chiÈ›căit È™i a căzut, în sfârÈ™it, cu sângele țâșnindu-i prin botul întredeschis. Doctorul îl contemplă un moment È™i urcă spre apartamentul lui. Nu la È™obolan se gândea. Acest sânge țâșnit îl ducea la preocupările lui. SoÈ›ia sa, bolnavă de un an, trebuia să plece a doua zi într-o staÈ›iune de munte. A găsit-o culcată în ca¬mera lor, aÈ™a cum îi ceruse. Astfel se pregătea pentru obo¬seala deplasării. Zâmbea. — Mă simt foarte bine, spunea ea. ÃŽn lumina lămpii de la căpătâiul patului, doctorul îi pri¬vea faÈ›a întoarsă spre el. Pentru Rieux, la treizeci de ani È™i în ciuda semnelor bolii, acest chip rămânea mereu acelaÈ™i, ca pe vremea tinereÈ›ii, poate din cauza acestui zâmbet al ei care reuÈ™ea să È™teargă tot. — Dormi dacă poÈ›i, spune el. Sora o să vină la unspre¬zece È™i o să te conduc la trenul de prânz. El sărută apoi o frunte uÈ™or umedă. Zâmbetul ei îl însoÈ›eÈ™te până la ușă. A doua zi, 17 aprilie, la orele opt, portarul îl opreÈ™te pe doctorul care tocmai trecea È™i îi spune, vădit acuzator, că niÈ™te farsori ar fi adus trei È™obolani morÈ›i în mijlocul culoa¬rului. Trebuie să fi fost prinÈ™i cu niÈ™te curse zdravene, fiindcă erau plini de sânge. Portarul rămăsese câtva timp în pragul uÈ™ii, È›inând È™obolanii de labe È™i aÈ™teptând ca vinovaÈ›ii să binevoiască să se trădeze printr-o glumă sarcastică. Dar nimic nu se întâmplase. — Ah! de-al de ăștia, își spunea domnul Michel, pun eu mâna pe ei până la urmă. Intrigat, Rieux se hotărăște să-È™i înceapă turul consul¬taÈ›iilor cu cartierele mărginaÈ™e, unde locuiau cei mai săraci dintre clienÈ›ii săi. Pe aici strângerea gunoaielor se făcea mult mai târziu È™i maÈ™ina doctorului, care mergea de-a lungul dru¬murilor drepte È™i prăfuite ale acestui cartier, atingea în treacăt lăzile pline cu resturi, lăsate la marginea trotuarului. Pe o stradă de-a lungul căreia trecea astfel, doctorul numără o duzină de È™obolani aruncaÈ›i pe rămășiÈ›ele de legume È™i de cârpe murdare. Pe primul său bolnav l-a găsit în pat, într-o încăpere care dădea în stradă È™i care era în acelaÈ™i timp È™i camera lui de culcare È™i de mâncat. Era un bătrân spaniol cu chipul aspru È™i brăzdat. Avea în faÈ›a lui, pe pătură, două oale pline cu mazăre. ÃŽn clipa când intră doctorul, bolnavul, în capul oase¬lor, se lăsă pe spate ca să încerce să-È™i tragă răsuflarea lui gâjâită de vechi astmatic. Nevastă-sa aduse un lighean. — Ei, domnule doctor, spune el în timp ce-i făcea in¬jecÈ›ia, i-aÈ›i văzut cum ies ? — Da, spuse femeia, vecinul nostru a adunat vreo trei. Bătrânul își freca mâinile. — Ies, îi vezi prin toate lăzile de gunoi, foamea-i scoate, asta-i! Doctorului Rieux nu i-a fost greu să constate apoi că în tot cartierul se vorbea de È™obolani. O dată terminate vizitele, se întoarse acasă. — AveÈ›i sus o telegramă, spuse domnul Michel. Doctorul îl întreabă dacă mai văzuse È™obolani. — A! nu, spune portarul, stau la pândă, È™tiÈ›i ? Și porcii ăia nu îndrăznesc. Telegrama îl anunÈ›a pe doctor de sosirea mamei lui, a doua zi. Venea să se ocupe în absenÈ›a bolnavei de casa fiului ei. Când Rieux se întoarse acasă, sora era acolo. Doctorul își văzu nevasta în picioare, în taior, cu chipul strălucind de fard. I-a zâmbit: — E bine, spune el, foarte bine. Câteva clipe mai târziu, la gară, o instala în vagonul de dormit. Ea privea compartimentul. — E prea scump pentru noi, nu crezi ? — Trebuie, spune Rieux. — Ce-i cu povestea asta cu È™obolanii ? — Nu È™tiu. E ciudat, dar o să treacă. Apoi îi spune foarte grăbit că îi cerea iertare, că ar fi trebuit să fie mai atent cu ea È™i că o neglijase cam mult. Ea dădea din cap, ca pentru a-i face semn să tacă. Dar el adăugă: — Când te vei întoarce, totul o să fie mai bine. O vom lua iar de la capăt. — Da, spune ea cu ochii strălucind, o vom lua iar de la capăt. O clipă mai târziu, ea îi întorcea spatele È™i se uita pe geam. Pe peron, oamenii se grăbeau È™i se izbeau unii de alÈ›ii. Șuieratul locomotivei se auzea până la ei. O strigă pe soÈ›ia lui pe nume È™i, când ea se întoarse, îi văzu faÈ›a scăldată în la¬crimi. — Nu, spune el încet. Sub lacrimi, zâmbetul revenea, puÈ›in crispat. ÃŽncercă să respire adânc. — Du-te, spune ea, o să fie bine. El o strânse la piept È™i acum, pe peron, de cealaltă parte a geamului, nu-i mai vedea decât zâmbetul. — Te rog, ai grijă de tine, spune el. Dar ea nu putea să-l audă. Aproape de ieÈ™ire, pe peronul gării, Rieux s-a izbit de domnul Othon, judecătorul de instrucÈ›ie, care își È›inea băia¬tul de mână. Doctorul îl întreabă dacă pleacă în călătorie. Domnul Othon, lung È™i negru, È™i care semăna jumătate cu ceea ce altădată se numea un om de lume, jumătate cu un cioclu, răspunse cu o voce amabilă, dar grăbită: — O aÈ™tept pe doamna Othon care s-a dus să-È™i prezinte omagiile familiei mele. Locomotiva fluiera. — Șobolanii... spune judecătorul. Rieux vru parcă s-o ia în direcÈ›ia trenului, dar se întoarse spre ieÈ™ire. — Da, spune el, nu-i nimic. Tot ceea ce a reÈ›inut Rieux din acele clipe a fost trecerea unui muncitor care ducea sub braÈ› o ladă plină cu È™obolani morÈ›i. ÃŽn după-amiaza aceleiaÈ™i zile, la începutul consultaÈ›iilor, Rieux l-a primit pe un tânăr despre care i se spusese că era ziarist È™i că mai venise o dată dimineaÈ›a. ÃŽl chema Raymond Rambert. Mic de statură, cu umeri laÈ›i, cu chip hotărât, cu ochi luminoÈ™i È™i inteligenÈ›i, Rambert purta haine de o croială sportivă È™i în viață părea să se simtă în largul lui. Atacă direct subiectul. Venise să facă o anchetă pentru un mare ziar din Paris asupra condiÈ›iilor de viață ale arabilor È™i voia informaÈ›ii asupra stării lor sanitare. Rieux îi spune că această stare nu era bună. Dar el, înainte de a continua, voia să È™tie dacă ziaristul putea să scrie adevărul. — Desigur, spune celălalt. — Vreau să spun: puteÈ›i să condamnaÈ›i până la capăt ? — Până la capăt nu, trebuie să recunosc. Dar presupun că această condamnare ar fi nefondată. Vorbind încet, Rieux spuse că, într-adevăr, o asemenea condamnare ar fi nefondată, dar că punând întrebarea el căuta numai să afle dacă mărturia lui Rambert putea sau nu să fie fără rezerve. — Nu admit decât mărturiile fără rezerve, continuă doc¬torul. Nu o voi susÈ›ine deci pe-a dumneavoastră cu infor¬maÈ›iile mele. — Este limbajul lui Saint-Just, spune ziaristul zâmbind. Rieux spune, fără să ridice tonul, că n-avea nici o idee al cui limbaj era, dar că era acela al unui om obosit de lumea în care trăia, iubindu-È™i totuÈ™i semenii È™i hotărât să respingă, în ceea ce-l priveÈ™te, nedreptatea È™i concesiile. Rambert, cu capul între umeri, îl privea. — Cred că vă înÈ›eleg, spune el în cele din urmă, ridicându-se. Doctorul îl conducea spre ușă: — Vă mulÈ›umesc că priviÈ›i astfel lucrurile. Rambert părea că-È™i pierde răbdarea: — Da, spune el, înÈ›eleg, iertaÈ›i-mă că v-am deranjat. Doctorul îi strânge mâna È™i îi spune că ar fi de făcut un re¬portaj ciudat cu privire la mulÈ›imea de È™obolani morÈ›i care se găsesc în acest moment în oraÈ™. — A! exclamă Rambert, asta mă interesează. La orele È™aptesprezece, pe când ieÈ™ea pentru noi vizite, doctorul se încruciÈ™ează pe scară cu un om încă tânăr, cu sta¬tura greoaie, cu chipul masiv È™i brăzdat, tăiat de sprâncene groase. ÃŽI mai întâlnise de câteva ori la dansatorii spanioli care locuiau la ultimul etaj al imobilului. Jean Tarrou fuma cu poftă o È›igară, contemplând ultimele convulsii ale unui È™o¬bolan care murea pe o treaptă la picioarele sale. El ridică asupra doctorului privirea liniÈ™tită È™i puÈ›in stăruitoare a ochilor săi cenuÈ™ii, îi dă bună ziua È™i adaugă apoi că apariÈ›ia aceasta a È™obolanilor era un lucru ciudat. — Da, spune Rieux, dar care începe să fie sâcâitor. — ÃŽntr-un sens, doctore, numai într-un sens. Noi n-am văzut niciodată aÈ™a ceva, asta-i tot. Dar mie mi se pare inte¬resant, da, interesant, cu siguranță. Tarrou È™i-a trecut mâna prin păr ca să-l dea pe spate, a privit din nou È™obolanul, nemiÈ™cat acum, apoi i-a zâmbit lui Rieux: — Dar, la urma urmei, doctore, asta e mai ales treaba portarului. Și doctorul îl găseÈ™te tocmai pe portar în faÈ›a casei, spri¬jinit de zidul de lingă intrare, cu o expresie de lehamite pe chipul lui congestionat de obicei. — Da, È™tiu, spune bătrânul Michel când doctorul îi sem¬nalează o nouă descoperire. Acum dai de câte doi sau trei deodată. Dar È™i în celelalte case e la fel. Părea abătut È›i îngrijorat. ÃŽÈ™i freca gâtul cu un gest reflex. Rieux îl întreabă cum se simÈ›ea. Portarul nu putea, bineînÈ›eles, să spună că se simte rău. Numai că nu prea era în apele lui. După părerea lui, moralul i se cam tulbura. Șo¬bolanii aceÈ™tia îl năuciseră, dar totul avea să meargă foarte bine după ce vor fi dispărut. Dar în dimineaÈ›a următoare, 18 aprilie, doctorul, care își aducea mama de la gară, îl găseÈ™te pe domnul Michel È™i mai tras la față decât ieri: din pivniță până în pod, vreo zece È™o¬bolani zăceau pe scări. Umpleau È™i lăzile de gunoi ale case¬lor vecine. Mama doctorului află È™tirea fără să se mire. — Sunt lucruri care se întâmplă ! Era o femeie micuță, cu părul argintiu, cu ochii negri È™i blânzi. — Sunt fericită că te văd, Bernard, spunea ea. ÃŽn ciuda È™obolanilor, tot mă bucur. El încuviință; era adevărat, cu ea totul părea simplu, tot¬deauna. Rieux telefona totuÈ™i la serviciul comunal de deratizare, pe al cărui director îl cunoÈ™tea. Auzise el oare de È™obolanii ăștia numeroÈ™i care ieÈ™eau să moară sub cerul liber ? Mercier, directorul, auzise de asta È™i chiar în serviciul lui, nu departe de cheiuri, fuseseră descoperiÈ›i vreo cincizeci. Se întreba însă dacă era grav. Rieux nu putea să-i răspundă hotărât, dar credea că serviciul de deratizare trebuie să intervină. — Da, zise Mercier, pe baza unui ordin. Dacă tu crezi că merită într-adevăr osteneala, pot să încerc să obÈ›in un ordin. — Merită totdeauna, spune Rieux. Femeia de serviciu tocmai îi spusese că în marea uzină în care lucra bărbatul ei fuseseră adunate mai multe sute de È™o¬bolani morÈ›i. ÃŽn orice caz, cam în această perioadă concetățenii noÈ™tri au început È™i ei să se neliniÈ™tească. Fiindcă, începând din ziua de 18, uzinele È™i antrepozitele deÈ™ertară, într-adevăr, sute de cadavre de È™obolani. ÃŽn câteva cazuri, oamenii fuseseră siliÈ›i să-i omoare, agonia fiindu-le prea lungă. Dar, de la cartierele mărginaÈ™e până în centrul oraÈ™ului, peste tot pe unde se întâmpla să treacă doctorul Rieux, peste tot unde conce¬tățenii noÈ™tri se adunau, È™obolanii aÈ™teptau în grămezi, în lăzile de gunoi, sau în È™iruri lungi, prin rigole. Presa de seară luă, din această zi, în mâna ei problema È™i întrebă dacă muni¬cipalitatea, da sau nu, își propune să acÈ›ioneze È™i ce măsuri de urgență înÈ›elege să ia pentru a apăra oraÈ™ul de această in¬vazie respingătoare. Municipalitatea nu-È™i propusese nimic È™i nu avea în vedere nici o măsură dar a început prin a se întruni în consiliu pentru a delibera. I s-a dat ordin serviciului de deratizare să adune È™obolanii morÈ›i în fiecare dimineață, în zori. După aceea, două maÈ™ini ale serviciului trebuiau să ducă guzganii la crematoriul de gunoaie ca să fie arÈ™i.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati