agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-13 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di NC CunoÈ™ti numele pe care È›i l au dat, nu cunoÈ™ti numele pe care l ai. Cartea EvidenÈ›elor Deasupra tocului uÈ™ii se află o placă metalică lungă È™i îngustă, acoperită cu smalÈ›. Pe fondul alb, literele negre spun Arhiva Generală a Stării Civile. SmalÈ›ul e plesnit È™i spart pe alocuri. UÈ™a e veche, ultimul strat de vopsea cafenie a început să se cojească, vinele lemnului, vizibile, amintesc de o piele zbârcită. FaÈ›ada are cinci ferestre. De cum pășeÈ™ti peste prag, simÈ›i mirosul de hârtie veche. Nu trece bineînÈ›eles nici o zi fără să intre noi hârtii în Arhivă, ale persoanelor de sex masculin È™i de sex feminin care se nasc afară, însă mirosul n apucă niciodată să se schimbe, în primul rând pentru că, de îndată ce iese din fabrică, soarta oricărei hârtii este să înceapă să se învechească, iar în al doilea rând pentru că, mai frecvent pe hârtia veche, dar de multe ori È™i pe hârtia nouă, nu trece o zi fără să fie scrise cauze de decese, cu respectivele date È™i locuri, fiecare contribuind cu propriul miros, nu întotdeauna supărător pentru mucoasele olfactive, aÈ™a cum o demonstrează anumite efluvii aromatice care, din când în când, plutesc, aproape imperceptibile, prin atmosfera Arhivei Generale È™i în care nările mai fine recunosc un parfum pe jumătate roză pe jumătate crizantemă. ÃŽn dosul uÈ™ii se iveÈ™te un paravan înalt, cu două canaturi de sticlă prin care se pătrunde în uriaÈ™a sală dreptunghiulară unde lucrează funcÈ›ionarii, separaÈ›i de public printr un pupitru lung ce uneÈ™te cei doi pereÈ›i laterali, cu excepÈ›ia, la una din extremități, a unei tăblii rabatabile care permite trecerea spre interior. DispoziÈ›ia locurilor în sală respectă în mod firesc precedenÈ›ele ierarhice, È™i fiind, cum era de aÈ™teptat, armonioasă din acest punct de vedere, la fel este È™i din punct de vedere geometric, ceea ce e o bună dovadă că nu există nici o contradicÈ›ie ireconciliabilă între estetică È™i autoritate. Primul È™ir de mese, paralel cu pupitrul, este ocupat de opt registratori cărora le revine sarcina să răspundă cererilor publicului. ÃŽn spatele lui, centrat în acelaÈ™i mod în raport cu axa mediană care, pornind de la ușă, se pierde în depărtare, la hotarele obscure ale edificiului, se află alt È™ir, format din patru mese. Acesta aparÈ›ine inspectorilor. Dincolo de ei se zăresc subÈ™efii, iar aceÈ™tia sunt în număr de doi. ÃŽn sfârÈ™it, izolat, singur, aÈ™a cum se cuvine să fie, conservatorul, numit È™ef în relaÈ›iile cotidiene. Distribuirea atribuÈ›iilor pe ansamblul funcÈ›ionarilor respectă o regulă simplă, aceea că membrii fiecărei categorii sunt datori să execute toată munca de care sunt capabili, în aÈ™a fel încât numai o minimă parte din ea să treacă în sarcina categoriei următoare. Asta înseamnă că registratorii sunt obligaÈ›i să lucreze fără întrerupere de dimineaÈ›a până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subÈ™efii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată. Continua agitaÈ›ie a celor opt din față, care ba se aÈ™ază, ba se ridică, într un du te vino continuu de la masă la pupitru, de la pupitru la fiÈ™iere, de la fiÈ™iere la arhivă, repetând fără odihnă acestea È™i alte secvenÈ›e È™i combinaÈ›ii în faÈ›a indiferenÈ›ei superiorilor, atât a celor imediaÈ›i cât È™i celor îndepărtaÈ›i, este un factor indispensabil pentru a înÈ›elege cum de au fost cu putință abuzurile, abaterile È™i falsificările, întristător de uÈ™or de înfăptuit, care constituie materia centrală a relatării de față. Pentru a nu pierde firul conducător într un subiect de o asemenea transcendență, se cuvine să aflăm mai întâi unde sunt instalate È™i cum funcÈ›ionează arhivele È™i fiÈ™ierele. Sunt divizate, în mod structural È™i esenÈ›ial, ori, dacă vrem să folosim cuvinte simple, în conformitate cu legea firii, în două mari secÈ›iuni, cea a arhivelor È™i fiÈ™ierelor celor morÈ›i È™i cea a fiÈ™ierelor È™i arhivelor celor vii. Actele celor care nu mai sunt în viață se află mai mult sau mai puÈ›in orânduite în partea din spate a edificiului, al cărui perete din fund, din pricina creÈ™terii de nestăvilit a numărului de defuncÈ›i, trebuie din când în când dărâmat È™i reclădit câțiva metri mai încolo. Cum se va deduce cu uÈ™urință, dificultățile de plasare a celor vii, deÈ™i îngrijorătoare, având în vedere că lume se naÈ™te tot timpul, sunt mult mai puÈ›in presante È™i, până acum, au fost rezolvate în mod destul de satisfăcător, fie recurgându se la compresia mecanică pe orizontală a dosarelor individuale puse pe rafturi, cazul arhivelor, fie prin utilizarea unor cartonaÈ™e fine È™i ultrafine, cazul fiÈ™ierelor. ÃŽn pofida incomodei probleme menÈ›ionate, pe care o reprezintă peretele din fund, merită toate laudele spiritul de prevedere al arhitecÈ›ilor istorici care au proiectat Arhiva Generală a Stării Civile, propunând È™i susÈ›inând, împotriva opiniilor conservatoare emise de anumite spirite înguste cu privirea întoarsă spre trecut, instalarea a cinci gigantice corpuri de rafturi care se înalță până la tavan în spatele funcÈ›ionarilor, mai retras corpul din centru, care aproape atinge jilÈ›ul conservatorului, È™i foarte avansate extremitățile corpurilor laterale, până lângă pupitru, rămânând celelalte două, cum s ar spune, la jumătate de drum. Considerate ciclopice È™i supraomeneÈ™ti de către toÈ›i observatorii, aceste construcÈ›ii se întind în interiorul clădirii mai departe decât poate cuprinde privirea, aceasta È™i pentru că, de la un punct încolo, se instaurează întunericul, lămpile aprinzându se numai când trebuie consultat un anumit dosar. Corpurile de rafturi mai apropiate sunt cele ce suportă greutatea celor vii. MorÈ›ii, mai bine zis hârtiile lor, stau departe, mult spre interior, într o dezordine mai mare decât ar trebui s o permită respectul, de aceea regăsirea lor dă atâta bătaie de cap atunci când vreo rudă, vreun notar sau alt reprezentant al justiÈ›iei vin la Arhiva Generală pentru a cere certificate sau copii după documente din alte vremi. Dezorganizarea acestei părÈ›i a arhivei este provocată È™i agravată de faptul că tocmai decedaÈ›ii cei mai vechi sunt aÈ™ezaÈ›i cel mai aproape de aria denumită activă, în imediata vecinătate a celor vii, constituind, după inteligenta definiÈ›ie a È™efului Arhivei Generale, o povară de două ori moartă, dat fiind faptul că extrem de rar se întâmplă să întrebe de ei cineva, doar la mari intervale de timp se prezintă aici câte un excentric cercetător de amănunte istorice fără prea mare relevanță. Dacă nu se va hotărî într o zi separarea celor morÈ›i de cei vii, clădind altundeva o nouă Arhivă pentru găzduirea exclusivă a defuncÈ›ilor, situaÈ›ia va rămâne fără soluÈ›ie, aÈ™a cum s a văzut când unuia dintre subÈ™efi, într un moment de proastă inspiraÈ›ie, i a venit ideea să propună ca ordonarea arhivei morÈ›ilor să fie făcută în sens contrar, mai încolo cei îndepărtaÈ›i în timp, mai încoace cei de dată recentă, cu scopul de a facilita, birocratice vorbe, accesul la defuncÈ›ii contemporani, care, cum bine se È™tie, sunt autori de testamente, furnizori de moÈ™teniri È™i, ca atare, previzibile obiecte de dispută È™i de contestaÈ›ii de pe când trupurile încă le sunt calde. Sarcastic, conservatorul a aprobat ideea, cu condiÈ›ia ca cel care făcuse propunerea să È™i ia chiar el sarcina să împingă spre străfundurile Arhivei, zi de zi, masa gigantică a dosarelor individuale ale morÈ›ilor trecutului, pentru ca, în spaÈ›iul astfel recuperat, să È™i afle un loc proaspeÈ›ii răposaÈ›i. Vrând să È™i facă uitată stupida È™i irealizabila idee, ca È™i pentru a È™i distrage spiritul de la umilinÈ›a încercată, subÈ™eful n a avut altă idee mai bună decât să le ceară funcÈ›ionarilor să i cedeze câte ceva din sarcinile lor, încălcând astfel, atât în sus cât È™i în jos, istorica pace a ierarhiei. De la acest episod a crescut neglijenÈ›a, a prosperat delăsarea, s a accentuat incertitudinea, aÈ™a încât, într o bună zi, în labirinticile catacombe ale arhivei morÈ›ilor, s a pierdut un cercetător, care, la câteva luni după absurda propunere, se prezentase în Arhiva Generală pentru a efectua niÈ™te investigaÈ›ii heraldice ce i fuseseră comandate. A fost descoperit, aproape printr o minune, abia după o săptămână, flămând, însetat, epuizat, delirant, încă în viață doar graÈ›ie disperatului expedient de a ingurgita enorme cantități de hârtie veche care, netrebuind mestecată pentru că se destrăma în gură, nu zăbovea în stomac, nici nu l alimenta. Șeful Arhivei Generale, care deja ceruse să i fie aduse pe birou fiÈ™a È™i dosarul imprudentului istoric pentru a l înscrie în catalogul morÈ›ilor, se hotărî să treacă cu vederea aceste pagube, atribuite oficial È™obolanilor, emițând apoi un ordin de serviciu care stipula, amenințând, în caz de contravenÈ›ie, cu amendă È™i reÈ›inere din salariu, obligaÈ›ia de a utiliza firul Ariadnei pentru toÈ›i cei care aveau treabă în arhiva morÈ›ilor. TotuÈ™i, ar fi nedrept să nu ne aducem aminte È™i de dificultățile celor vii. E absolut sigur È™i prea bine È™tiut că moartea, fie dintr o incompetență originară, fie dintr o rea credință dobândită prin experiență, nu È™i alege victimele în funcÈ›ie de durata vieÈ›ilor pe care le au trăit, de altfel un comportament, o spunem între paranteze, care, dacă ne încredem în cuvintele nenumăratelor autorități filosofice È™i religioase care s au pronunÈ›at în această privință, a ajuns să producă în fiinÈ›a umană, ca reflex, pe căi diferite È™i uneori contradictorii, efectul paradoxal de sublimare intelectuală a spaimei fireÈ™ti de a muri. ÃŽnsă, È™i acum ajungem la ce ne interesează, acuzaÈ›ia care nu i va putea fi nicicând adusă morÈ›ii este că ar fi lăsat pe termen nedefinit în lume câte un bătrân uitat, numai pentru ca el să îmbătrânească din ce în ce mai tare, fără vreun merit sau alt motiv vizibil. Știm de mult că oricât ar dura bătrânii, până la urmă ceasul le sună întotdeauna. Nu trece o zi fără ca funcÈ›ionarii să nu fie nevoiÈ›i să scoată dosare din rafturile celor vii pentru a le muta în depozitul din fund, nu trece o zi în care să nu fie nevoiÈ›i să i mute mai sus pe cei care rămân, deÈ™i uneori, dintr un capriciu ironic al enigmaticului destin, numai până în ziua următoare. ÃŽn acord cu aÈ™a numita ordine naturală a lucrurilor, dacă ai ajuns pe raftul cel mai de sus înseamnă că norocul e deja obosit, că nu mai ai mult de mers. Vârful stelajului reprezintă, în toate sensurile, începutul căderii. Se întâmplă totuÈ™i ca unele dosare să reziste, nu se È™tie din ce motiv, pe marginea extremă a golului, insensibile la ultimul vertij, ani È™i ani peste ce s a convenit ca fiind durata recomandabilă a unei existenÈ›e umane. La început, aceste dosare trezesc curiozitatea profesională a funcÈ›ionarilor, dar curând încep să stârnească nervozități, ca È™i cum neobrăzata obstinaÈ›ie a longevivilor le ar diminua, le ar înghiÈ›i, le ar devora propriile perspective de viață. Nu se înÈ™ală de tot superstiÈ›ioÈ™ii, dacă È›inem seama de numeroasele cazuri de funcÈ›ionari din toate categoriile, ale căror dosare au trebuit scoase prematur din arhiva celor vii, în timp ce hârtiile exterioare ale încăpățânaÈ›ilor supravieÈ›uitori se îngălbeneau tot mai mult, devenind pete întunecate È™i inestetice la capătul rafturilor, scandalizând privirile publicului. Și atunci È™eful Arhivei Generale îi spune unuia dintre funcÈ›ionari, Domnule José, schimbaÈ›i mi coperÈ›ile alea. Pe lângă prenumele José, domnul José are È™i nume de familie, dintre cele mai obiÈ™nuite, fără extravaganÈ›e onomastice, unul dinspre tată, altul dinspre mamă, aÈ™a cum se cuvine, transmise legitim, cum am putea să ne convingem verificând registrul naÈ™terilor existent în Arhivă, dacă substanÈ›a cazului ar justifica interesul È™i dacă rezultatul verificării ar compensa efortul de a confirma ce È™tim deja. Cu toate acestea, dintr un motiv necunoscut, poate chiar din pricina lipsei de însemnătate a personajului, când domnul José este întrebat cum se numeÈ™te, sau când circumstanÈ›ele îi cer să se prezinte, Sunt Cutare, niciodată nu i a adus vreun folos enunÈ›area completă a numelui, din moment ce interlocutorii nu păstrează în memorie decât primul cuvânt, José, căruia apoi i se adaugă sau nu, în funcÈ›ie de gradul de încredere sau de curtoazie, politeÈ›ea sau familiaritatea formulei de adresare. Căci, e cazul s o spunem, adresarea cu domnul nu are valoarea pe care în principiu pare s o promită, cel puÈ›in nu aici, în Arhiva Generală, unde faptul că toÈ›i se tratează în acest mod, de la conservator până la ultimul angajat dintre funcÈ›ionarii de rând, nu are întotdeauna aceeaÈ™i semnificaÈ›ie în practica relaÈ›iilor ierarhice, putându se chiar observa, în modul de a articula rapida vorbă È™i în funcÈ›ie de diversele eÈ™aloane ale autorității sau de dispoziÈ›iile de moment, modulaÈ›ii atât de variate cum sunt condescendenÈ›a sau iritarea sau ironia sau dispreÈ›ul sau umilinÈ›a sau linguÈ™irea, ceea ce arată limpede cât de vaste pot fi posibilitățile expresive conÈ›inute de două rapide emisii verbale care, la prima vedere, astfel alăturate, par a spune un singur lucru. Cu cele două silabe din José, È™i cu cele din domnul, când acestea preced numele, se întâmplă cam acelaÈ™i lucru. ÃŽn ele va fi oricând posibil să desluÈ™im, când cineva i se adresează sus numitului, în Arhivă sau în afara ei, un ton de dispreÈ›, sau de ironie sau de iritare, sau de condescendență. Celelalte tonuri, de umilință È™i de linguÈ™ire, plăcute È™i melodioase, n au răsunat niciodată în urechile registratorului José, căci ele nu È™i au locul pe scara cromatică a sentimentelor ce i sunt îndeobÈ™te arătate. Trebuie să precizăm, totuÈ™i, că unele dintre aceste sentimente sunt mult mai complexe decât cele enumerate mai sus, dintr un anumit punct de vedere primare È™i evidente, turnate într o singură piesă. Când, bunăoară, conservatorul a dat ordinul, Domnule José, schimbaÈ›i mi coperÈ›ile alea, un auz atent È™i antrenat ar fi recunoscut în glasul acestuia ceea ce s ar putea clasifica, păstrând toate rezervele asupra evidentei contradicÈ›ii dintre termeni, drept o indiferență autoritară, adică o putere atât de sigură de sine încât nu numai că arăta că ignoră persoana căreia i se adresa, nearuncându i nici măcar o privire, ci È™i dădea imediat de înÈ›eles că, după aceea, nu se va coborî să verifice dacă ordinul a fost sau nu îndeplinit. Pentru a ajunge la rafturile superioare, acolo sus, aproape atingând tavanul, domnul José trebuia să folosească o scară foarte înaltă, È™i cum, spre nenorocul lui, suferea de acel supărător dezechilibru nervos pe care obiÈ™nuim să l numim atracÈ›ia abisului, nu i rămânea altă soluÈ›ie, pentru a nu se prăvăli ca un sac pe pardoseală, decât să se lege de trepte cu o curea solidă. Dedesubt, nici unuia dintre colegii din aceeaÈ™i categorie, de superiori nici nu merită să vorbim, nu i trecea prin minte să È™i ridice privirea să vadă dacă lucrurile merg bine. Prefăcându se că e de la sine înÈ›eles că domnul José se descurcă, nu făceau decât să È™i justifice indiferenÈ›a. La început, un început situat cu multe secole în urmă, funcÈ›ionarii locuiau în Arhiva Generală. Nu chiar în interiorul ei, în promiscuitate corporativă, ci în niÈ™te locuinÈ›e sobre È™i rustice, clădite în afară, de a lungul pereÈ›ilor laterali, ca niÈ™te mici capele È™ubrede, agățându se de corpul solid al catedralei. Casele dispuneau de două uÈ™i, uÈ™a obiÈ™nuită, care dădea spre stradă, È™i o ușă complementară, discretă, aproape invizibilă, care comunica cu marele naos al arhivelor, fapt care, la vremea respectivă È™i mulÈ›i ani după aceea, a fost socotit deosebit de prielnic bunei funcÈ›ionări a serviciilor, căci funcÈ›ionarii nu erau nevoiÈ›i să È™i piardă timpul cu deplasările prin oraÈ™, nici nu puteau invoca traficul ca scuză când soseau cu întârziere la semnarea condicii de prezență. ÃŽn afara acestor avantaje logistice, era È™i cum nu se poate mai simplu să fie trimisă inspecÈ›ia pentru a verifica dacă spuneau adevărul când anunÈ›au că sunt bolnavi. Din păcate, o modificare a criteriilor municipale privind ordonarea urbanistică a cartierului unde era situată Arhiva Generală a impus dărâmarea interesantelor căsuÈ›e, cu excepÈ›ia uneia, pe care autoritățile competente s au hotărât s o salveze ca document arhitectonic al unei epoci È™i ca amintire a unui sistem de relaÈ›ii de serviciu care, oricât i ar deranja pe uÈ™uraticii critici ai modernității, își avea părÈ›ile lui bune. ÃŽn această casă locuieÈ™te domnul José. Nu dinadins, nu l au ales pe el pentru a fi depozitarul rezidual al unui timp trecut, s a întâmplat aÈ™a numai din pricina situării locuinÈ›ei sale, aflată într un colÈ› ce nu dăuna noii alinieri, deci n a fost vorba de pedeapsă sau răsplată, domnul José nu merita nici una, nici alta, È™i a putut doar permite să locuiască mai departe în casă, atât. Oricum, ca semn că timpurile se schimbaseră È™i pentru a evita o situaÈ›ie ce putea fi uÈ™or interpretată ca un privilegiu, uÈ™a de comunicare cu Arhiva a fost condamnată, adică domnului José i s a ordonat s o închidă cu cheia È™i a fost anunÈ›at că nu mai avea voie să treacă pe acolo. Acesta e motivul pentru care domnul José e nevoit să intre È™i să iasă în fiecare zi pe poarta cea mare a Arhivei Generale, ca oricare altul, chiar dacă peste oraÈ™ s ar abate cea mai dezlănÈ›uită furtună. Trebuie totuÈ™i să spunem că spiritul său metodic se simte uÈ™urat supunându se unui principiu de egalitate, chiar dacă îi e defavorabil, ca în cazul de față, deÈ™i, la drept vorbind, ar prefera să nu fie întotdeauna el cel care trebuie să urce pe scară pentru a schimba coperÈ›ile dosarelor vechi, mai ales că suferă de panica înălÈ›imilor, cum am mai spus. Domnul José are lăudabila pudoare a celor care nu se plâng în stânga È™i în dreapta de pătimirile lor nervoase È™i psihologice, autentice ori închipuite È™i, cel mai probabil, nu le a pomenit niciodată colegilor de chinul pe care l îndură, în caz contrar, aceÈ™tia l ar urmări neliniÈ™tiÈ›i tot timpul cât stă sus, pe scară, de teamă că, în ciuda asigurării curelei, se va rostogoli de pe trepte, prăvălindu se peste capetele lor. Când domnul José revine în sfârÈ™it pe pământ, încă pe jumătate ameÈ›it, ascunzându È™i cât poate de bine ultimele buimăceli ale vertijului, ceilalÈ›i funcÈ›ionari, atât egalii săi cât È™i superiorii, nu bănuiesc deloc în ce pericol s au aflat. A venit acum momentul să explicăm că, în ciuda faptului că trebuie să facă tot ocolul de care am vorbit pentru a intra în Arhiva Generală È™i pentru a se întoarce acasă, condamnarea uÈ™ii nu i a adus domnului José decât satisfacÈ›ie È™i uÈ™urare. Nu era el omul care să primească vizitele colegilor în pauza de prânz È™i, dacă vreodată căzuse la pat, se înfățiÈ™ase din proprie iniÈ›iativă în Arhivă, prezentându se subÈ™efului de care depindea, pentru a nu se isca îndoieli privind onoarea sa de funcÈ›ionar È™i pentru a nu i se trimite la căpătâi controlul sanitar. O dată cu interdicÈ›ia de a folosi uÈ™a, se redusese È™i mai mult probabilitatea unei intruziuni neaÈ™teptate în intimitatea sa domestică, bunăoară, în momentul când, din întâmplare, ar fi lăsat la vedere pe masă ceea ce cu atâta efort alcătuia de un È™ir lung de ani, È™i anume importanta sa colecÈ›ie de informaÈ›ii despre compatrioÈ›i, care, din diverse motive, atât bune cât È™i rele, ajunseseră faimoÈ™i. Străinii, indiferent de dimensiunea celebrității lor, nu l interesau, actele lor erau strânse în arhive îndepărtate, dacă acelaÈ™i nume l or fi purtând È™i acolo, È™i fuseseră scrise în limbi pe care nu s ar pricepe să le descifreze, aprobate de legi pe care nu le cunoaÈ™te, chiar dacă s ar urca pe scara cea mai înaltă n ar izbuti să ajungă la ele. Oameni de felul domnului José se găsesc pretutindeni, își ocupă viaÈ›a sau timpul despre care È™i închipuie că le prisoseÈ™te din viață strângând timbre, monede, medalii, glastre, cărÈ›i poÈ™tale, cutii de chibrituri, cărÈ›i, ceasuri, tricouri sportive, autografe, pietre, figurine de lut, cutii goale de răcoritoare, îngeraÈ™i, cactuÈ™i, programe de operă, brichete, stilouri, bufniÈ›e, cutii muzicale, sticle, bonsai, picturi, căni, pipe, obeliscuri de cristal, raÈ›e de porÈ›elan, jucării vechi, măști de carnaval, motivul e probabil ceva ce s ar putea numi angoasă metafizică, poate că nu pot îndura ideea haosului ca stăpân unic al universului È™i, de aceea, cu slabele lor forÈ›e È™i fără vreun ajutor divin, se străduiesc să pună ceva ordine în lume È™i, pentru scurt timp, chiar izbutesc, însă numai atâta vreme cât își pot apăra colecÈ›ia, fiindcă atunci când vine ziua ca ea să se risipească, iar această zi vine întotdeauna, fie prin moartea, fie prin plictiseala colecÈ›ionarului, totul revine la început, totul se încâlceÈ™te la loc. Acum, fiind această manie a domnului José dintre cele mai evident inocente, este de neînÈ›eles de ce își ia el atâtea măsuri de precauÈ›ie pentru ca nimeni să nu poată bănui că face colecÈ›ii de tăieturi din ziare È™i reviste cu imagini È™i È™tiri despre oameni celebri, fără nici un alt motiv decât că sunt celebri, căci îi este indiferent că e vorba de politicieni sau de generali, de actori sau de arhitecÈ›i, de muzicieni sau de jucători de fotbal, de cicliÈ™ti sau de scriitori, de traficanÈ›i sau de balerine, de asasini sau de bancheri, de escroci sau de regine ale frumuseÈ›ii. N avusese întotdeauna acest comportament secret. E adevărat că niciodată n a vrut să vorbească de ocupaÈ›ia sa puÈ›inilor colegi în care avea o oarecare încredere, dar asta din pricina firii sale rezervate, È™i nu din cauza vreunei temeri conÈ™tiente că l ar fi putut lua peste picior. Preocuparea de a È™i apăra cu atâta grijă intimitatea s a manifestat numai după demolarea caselor unde trăiseră funcÈ›ionarii Arhivei Generale sau, pentru a fi mai exacÈ›i, după ce fusese anunÈ›at că nu mai putea să utilizeze uÈ™a de comunicare. S ar putea să fi fost vorba numai de o coincidență accidentală, aÈ™a cum sunt multe, pentru că nu se vede ce relaÈ›ie imediată sau apropiată ar putea exista între acest fapt È™i o nevoie atât de subită de secret, însă e bine È™tiut că spiritul uman, de multe ori, ia hotărâri ale căror cauze se vădeÈ™te că nu le cunoaÈ™te, fiind de presupus că a ajuns la ele după ce a parcurs drumurile minÈ›ii cu o asemenea viteză încât nu izbuteÈ™te apoi să le mai recunoască È™i cu atât mai puÈ›in să le regăsească. Că aÈ™a vor fi stând lucrurile sau nu, că aceasta ori alta ar fi explicaÈ›ia, într o noapte, la o oră târzie, aflându se acasă È™i lucrând liniÈ™tit la actualizarea documentelor unui episcop, domnul José a fost străfulgerat de revelaÈ›ia că viaÈ›a sa urma să se transforme. Este foarte posibil ca o percepÈ›ie subită mai acută a prezenÈ›ei Arhivei Generale de cealaltă parte a grosului perete, imensele rafturi grele de vii È™i de morÈ›i, micuÈ›a lampă palidă, atârnată de tavan deasupra mesei conservatorului, obscuritatea abisală care domnea în adâncurile naosului, singurătatea, tăcerea, este posibil ca toate acestea, într o clipă, pe perplexele drumuri mentale deja evocate, să l fi făcut să înÈ›eleagă că ceva fundamental lipsea colecÈ›iilor sale, È™i anume, originea, rădăcina, provenienÈ›a, cu alte cuvinte, certificatul de naÈ™tere al oamenilor faimoÈ™i, a căror viață publică își pusese în minte s o reconstituie, compilând o din tăieturi de ziare. Nu È™tia, de exemplu, cum se numeau părinÈ›ii episcopului, nici cine fuseseră naÈ™ii care asistaseră la botez, nici unde se născuse cu precizie, pe ce stradă, în ce clădire, iar cât priveÈ™te data naÈ™terii, dacă întâmplător aceasta figura în vreun articol decupat, numai înregistrarea oficială din Arhivă putea evident să merite crezare, È™i niciodată o informaÈ›ie întâmplătoare, pescuită din presă, cine È™tie cât de exactă, s ar putea ca ziaristul să fi auzit sau să fi copiat greÈ™it, corectorul s ar putea să fi corectat pe dos, n ar fi prima dată când în istoria semnului deleatur se întâmplă una ca asta. SoluÈ›ia era la îndemână. Neclintita convingere a È™efului Arhivei Generale privind greutatea absolută a autorității sale, certitudinea că orice ordin îi ieÈ™ea din gură va fi îndeplinit cu maxim scrupul È™i maximă rigoare, fără riscul vreunor capricioase urmări ori arbitrare derivaÈ›ii din partea subalternului ce l a primit, au fost motivele pentru care cheia uÈ™ii de comunicare rămăsese în posesia domnului José. Care nu s ar fi gândit niciodată s o folosească, care niciodată nu s ar fi hotărât s o scoată din sertarul unde o pusese, dacă n ar fi ajuns la concluzia că eforturile sale de biograf voluntar vor fi, în mod obiectiv, aproape inutile fără o probă documentară, sau fără copia ei fidelă, a existenÈ›ei, nu numai reale, ci È™i oficiale, a persoanelor de a căror biografie se ocupa. ImaginaÈ›i vă acum, dacă se poate, starea de nervi, surescitarea cu care domnul José a deschis pentru prima dată uÈ™a interzisă, fiorul care l a făcut să se oprească la intrare de parcă ar fi pășit peste pragul unei încăperi unde era înmormântat un zeu, a cărui putere, altminteri decât spune tradiÈ›ia, nu È™i ar fi avut obârÈ™ia în înviere ci în refuzul ei. Doar zeii morÈ›i sunt zei eterni. Umbrele înspăimântătoare ale stelajelor gemând de hârtii păreau că sparg tavanul nevăzut, urcând spre un cer negru, palida luminozitate deasupra biroului conservatorului era o îndepărtată È™i sufocată stea. DeÈ™i cunoÈ™tea bine teritoriul pe care urma să se deplaseze, domnul José înÈ›elese, după ce È™i recăpătase întrucâtva seninătatea, că va avea nevoie de lumină ca să nu se izbească de mobile, È™i mai ales ca să ajungă fără să piardă prea mult timp la documentele episcopului, mai întâi la fișă, apoi la dosarul personal. Avea o lanternă de mână în sertarul unde È›inuse cheia. Se duse s o caute, iar apoi, ca È™i cum faptul că purta o lumină i ar fi născut în spirit un nou curaj, înaintă cu un pas aproape hotărât printre mese, până la pupitrul sub care era instalat vastul fiÈ™ier al celor vii. Găsi rapid fiÈ™a episcopului, raftul unde era arhivat dosarul respectiv nu se afla, spre norocul său, la o distanță mai mare decât o lungime de braÈ›. Nu trebui aÈ™adar să recurgă la scară, se întrebă însă neliniÈ™tit ce se va face atunci când va fi nevoit să se caÈ›ere până la rafturile superioare, acolo unde începea cerul negru. Deschise dulapul cu imprimate, scoase unul de fiecare tip È™i se întoarse acasă, lăsând deschisă uÈ™a de comunicare. Apoi se aÈ™eză È™i, cu mâna încă tremurând, începu să copieze pe imprimatele virgine datele de identificare ale episcopului, numele complet, fără a i lipsi vreun nume sau vreo particulă, data È™i locul naÈ™terii, numele părinÈ›ilor, numele naÈ™ilor, numele parohului care l a botezat, numele funcÈ›ionarului Arhivei Generale care l a înregistrat, toate numele. Când ajunse la capătul scurtei sale strădanii era epuizat, îi transpiraseră palmele, simÈ›ea fiori în spinare, era perfect conÈ™tient că făptuise un păcat împotriva spiritului de corp al funcÈ›iei publice, nimic nu te stoarce mai mult de puteri decât să trebuiască să lupÈ›i, nu cu propriul spirit, ci cu o abstracÈ›iune. Băgându È™i nasul în toate acele hârtii comisese o infracÈ›iune, încălcase disciplina È™i etica, poate chiar legalitatea. Nu fiindcă informaÈ›iile ce figurau în ele ar fi fost confidenÈ›iale sau secrete, de fapt, nu erau, oricine s ar fi putut prezenta la Arhivă ca să solicite copii sau certificate după documentele episcopului fără a trebui să explice motivele cererii È™i scopul căruia le erau destinate, ci fiindcă încălcase lanÈ›ul ierarhic, procedând fără ordinul necesar sau autorizaÈ›ia unui superior. Se gândi să È™i corecteze fapta ilegală, făcând cale întoarsă, să rupă È™i să facă să dispară impertinentele copii, să i înapoieze conservatorului cheia, Domnule È™ef, nu vreau să port vreo responsabilitate dacă va lipsi ceva din Arhivă, È™i, după aceea, să uite minutele, să le spunem sublime, pe care le trăise. TotuÈ™i, au fost mai puternice satisfacÈ›ia È™i mândria de a fi ajuns să cunoască totul, acesta a fost cuvântul pe care l a rostit, Totul, despre viaÈ›a episcopului. Aruncă o privire spre dulapul unde È™i È›inea cutiile cu colecÈ›iile de tăieturi de ziare È™i zâmbi cu intim deliciu, gândindu se la munca ce l aÈ™tepta, expediÈ›iile nocturne, colectarea ordonată a fiÈ™elor È™i dosarelor, copiile pe care le va scrie cu cea mai frumoasă caligrafie de care e în stare, se simÈ›ea atât de fericit încât nici măcar conÈ™tiinÈ›a faptului că va fi nevoit să utilizeze scara nu reuÈ™i să l descurajeze. Se întoarse în Arhivă È™i puse documentele episcopului înapoi, la locurile lor. Apoi, cu un sentiment de încredere în sine pe care nu l mai simÈ›ise niciodată înainte, plimbă fasciculul lanternei de jur împrejur, ca È™i cum, în sfârÈ™it, ar fi luat în posesie un lucru care dintotdeauna fusese al său, dar pe care numai acum îl putea recunoaÈ™te ca aparÈ›inându i. Se opri o clipă pentru a privi biroul È™efului, nimbat de lumina meschină care cobora de sus, da, asta trebuia să facă, să se aÈ™eze pe acest scaun, începând de azi el va fi adevăratul stăpân al arhivelor, doar el putea, dacă dorea, fiind obligat să È™i petreacă aici zilele, tot aici să È™i trăiască de bunăvoie È™i nopÈ›ile, soarele È™i luna rotindu se neobosit în jurul Arhivei Generale a Stării Civile, lume È™i centru al lumii. Pentru a anunÈ›a că ceva a început, vorbim întotdeauna de prima zi, când prima noapte ar trebui să conteze, ea e condiÈ›ia zilei, noaptea ar fi veÈ™nică dacă n ar exista noaptea. Domnul José s a aÈ™ezat pe scaunul conservatorului È™i va sta aici până în zori, ascultând murmurul surd al hârtiilor celor vii în tăcerea compactă a hârtiilor moarte. Când luminile oraÈ™ului s au stins, iar cele cinci ferestre de deasupra porÈ›ii s au decupat ca o cenușă întunecată, se ridică de pe scaun È™i intră în casă, închizând în urma lui uÈ™a de comunicare. Se spălă, se bărbieri, luă micul dejun, puse deoparte hârtiile episcopului, își puse cel mai bun costum, când se făcu ora ieÈ™i pe cealaltă ușă, dinspre stradă, ocoli edificiul È™i intră în Arhivă. Nici unul dintre colegi nu băgă de seamă cine sosise, răspunseră ca de obicei salutului, spunând, Bună ziua, domnule José, dar nu È™tiau cu cine vorbesc. Din fericire, oamenii faimoÈ™i nu sunt chiar aÈ™a de mulÈ›i. DeÈ™i folosind criterii de selecÈ›ie È™i de reprezentativitate atât de eclectice È™i de generoase cum s a văzut că sunt cele ale domnului José, nu e uÈ™or, mai ales când e vorba de o È›ară mică, să ajungi la o sumă rotundă de personaje cu adevărat celebre, fără să cazi în binecunoscutul laxism al antologiilor de tipul suta celor mai bune sonete de amor sau suta celor mai sfâșietoare elegii, unde suntem pe deplin îndreptățiÈ›i să bănuim că ultimii aleÈ™i n au intrat decât pentru a rotunji suma. Considerată în globalitatea ei, colecÈ›ia domnului José depășise suta cu mult, dar, pentru el, ca È™i pentru autorul antologiilor de elegii È™i sonete, suta reprezenta o frontieră, o limită, un nec plus ultra, sau, vorbind în termeni obiÈ™nuiÈ›i, era ca o sticlă de un litru care, oricât ne am strădui, niciodată n o să poată conÈ›ine mai mult decât un litru de lichid. Acestui mod de a înÈ›elege relativitatea faimei i s ar potrivi, credem, calificativul de dinamic, de vreme ce colecÈ›ia domnului José, în mod necesar divizată în două, adică, de o parte, suta celor mai faimoÈ™i, de cealaltă, cei care n au ajuns aÈ™a departe, se află în constantă miÈ™care în acea zonă pe care am convenit s o numim de frontieră. Faima este, vai nouă, o simplă adiere, care aÈ™a cum vine pleacă, e o roză a vânturilor ce se roteÈ™te când spre nord când spre sud, È™i aÈ™a cum ajunge câte unul să sară de la anonimat la celebritate fără să priceapă de ce, la fel i se poate întâmpla nu rareori ca, după ce a fâlfâit din aripi în călduroasa aureolă publică, să ajungă să piară uitând ce nume poartă. Aplicând aceste triste adevăruri colecÈ›iei domnului José, se înÈ›elege că È™i aici există glorioase suiÈ™uri È™i dramatice prăbuÈ™iri, unul care a ieÈ™it din grupul de supleanÈ›i È™i a intrat în grupul titularilor, altul care n a mai încăput în sticlă È™i a trebuit să fie aruncat. ColecÈ›ia domnului José seamănă mult cu viaÈ›a. Lucrând cu sârg, întârziind de multe ori în noapte, până în zori, cu previzibilele consecinÈ›e negative asupra indicilor de productivitate pe care trebuia să i atingă în durata normală a programului zilnic, domnul José încheie în mai puÈ›in de două săptămâni culegerea È™i transpunerea datelor de origine în dosarele individuale ale sutei celor mai faimoÈ™i din colecÈ›ie. A trecut prin momente de indescriptibilă panică de fiecare dată când a trebuit să se caÈ›ere pe ultima treaptă a scării pentru a ajunge la rafturile superioare, unde, ca È™i cum nu i ar fi fost de ajuns suferinÈ›a ameÈ›elilor, părea că toÈ›i păianjenii Arhivei Generale a Stării Civile se hotărâseră să È™i È›easă pânzele cele mai dense, prăfoase È™i învăluitoare care au atins vreodată un chip omenesc. Repulsia, sau, mai pe È™leau vorbind, groaza, îl făcea să È™i agite nebuneÈ™te braÈ›ele pentru a îndepărta dezgustătoarea atingere, din fericire era prins ferm cu cureaua de treptele scării, dar de câteva ori a fost cât pe aci să se răstoarne cu scară cu tot, ridicând în cădere un nor de praf istoric, sub o ploaie triumfătoare de hârtii. ÃŽntr unul din acele momente de teroare îi veni chiar gândul nebunesc să se dezlege, acceptând riscul unei căderi în gol, asta se întâmplă când își închipui ruÈ™inea care pe veci îi va mânji numele È™i memoria dacă, de dimineață, ar fi apărut È™eful È™i ar fi dat peste el, domnul José, între două rânduri de rafturi, mort, cu capul spart È™i creierii împrăștiaÈ›i pe jos, ridicol ataÈ™at de scară cu o curea. Apoi se gândi că, dacă s ar fi dezlegat, ar fi scăpat numai de ridicol, nu È™i de moarte, aÈ™a că la ce bun. Spre sfârÈ™it, cu toate că acum era nevoit să lucreze aproape pe întuneric, reuÈ™i, luptându se cu fricoasa natură cu care venise pe lume, să creeze È™i să perfecÈ›ioneze o tehnică de localizare È™i de mânuire a dosarelor care îi permitea să retragă în câteva secunde documentele de care avea nevoie. Prima dată când își adună suficient curaj pentru a renunÈ›a la centură se simÈ›i de parcă în foarte modestul său curriculum de registrator ar fi înscris o victorie nemuritoare. Se simÈ›ea frânt, nedormit, cu spasme în coÈ™ul pieptului, dar fericit cum nu È™i amintea să mai fi fost vreodată în momentul în care celebritatea clasificată pe poziÈ›ia o sută, acum identificată după toate regulile Arhivei Generale, își ocupă locul în cutia corespunzătoare. Atunci, domnul José își spuse că, după o strădanie atât de mare, i ar prinde bine o pauză, È™i, cum week end ul începea a doua zi, se hotărî să amâne pentru luni faza următoare a muncii, È™i anume, să dea un statut civil reglementar celor patruzeci È™i ceva de iluÈ™tri din linia a doua care stăteau în aÈ™teptare. Nici nu visa că era pe cale să i se întâmple ceva mult mai serios decât o simplă cădere de pe scară. Efectul căderii putea fi să i se sfârÈ™ească viaÈ›a, ceea ce, fără îndoială, ar avea ceva importanță dintr un punct de vedere statistic È™i personal, însă ce înseamnă asta, întrebăm noi, dacă, viaÈ›a fiind aceeaÈ™i din punct de vedere biologic, adică aceeaÈ™i ființă, aceleaÈ™i celule, aceleaÈ™i trăsături, aceeaÈ™i statură, acelaÈ™i mod aparent de a privi, de a vedea È™i de a observa, È™i, fără ca statistica să fi putut să bage de seamă schimbarea, această viață a devenit altă viață, È™i alt om acest om. I a fost greu să suporte încetineala anormală cu care s au târât cele două zile, sâmbăta È™i duminica i s au părut eterne. ÃŽÈ™i omorî timpul decupând ziare È™i reviste, de câteva ori deschise uÈ™a de comunicare pentru a contempla Arhiva Generală în toată maiestatea ei tăcută. SimÈ›ea că i plăcea slujba mai mult ca niciodată, datorită ei putuse să pătrundă în intimitatea atâtor oameni vestiÈ›i, aflând anumite lucruri pe care unii se dădeau peste cap să le ascundă, ca, de exemplu, că nu li se cunoÈ™tea tatăl sau mama, sau că amândoi erau necunoscuÈ›i, era cazul unuia dintre ei, în timp ce alÈ›ii afirmau că s ar fi născut într o capitală de provincie sau într o reÈ™edință de district când, de fapt, veneau din câte un sătuc uitat de lume, aflat la o răscruce de drumuri cu rezonanță barbară, dacă nu cumva se trăgeau din vreun loc care duhnea a bălegar È™i grajd È™i care se putea foarte bine lipsi de un nume. Cu aceste gânduri, È™i cu altele cu un conÈ›inut sceptic similar, veni luni domnul José la serviciu, îndeajuns de restabilit după teribilele eforturi făcute È™i, în ciuda inevitabilei tensiuni nervoase provocată de vrere È™i temere în permanent conflict, decis să se confrunte în continuare cu alte excursii nocturne È™i alte temerare ascensiuni. Ziua, însă, se oÈ›eÈ›i încă de dimineață. SubÈ™eful, în sarcina căruia cădea responsabilitatea economatului, se duse să i comunice conservatorului că observase, în ultimele săptămâni, un consum de fiÈ™e È™i de coperÈ›i de dosare, care, chiar punând la socoteală media completărilor eronate admise de administraÈ›ie, nu corespundea, consumul, numărului de nou născuÈ›i înscriÈ™i în Arhivă. Conservatorul se interesă care fuseseră măsurile luate de subordonat pentru a descoperi motivele insolitei discordanÈ›e È™i la ce alte măsuri se gândea pentru ca faptul să nu se mai repete. Discret, subÈ™eful lămuri că deocamdată nu se gândise la nici una, nu È™i permisese să aibă vreo idee, È™i cu atât mai puÈ›in să promoveze vreo iniÈ›iativă, înainte de a supune cazul consideraÈ›iei superiorului, ceea ce făcea în acest moment. Sec ca întotdeauna, conservatorul răspunse, L ai supus, acum acÈ›ionează, È™i să nu mai aud de acest subiect. SubÈ™eful reveni la birou să gândească È™i, după un ceas, îi duse È™efului ciorna unei comunicări interne, conform căreia dulapul cu imprimate va fi pe viitor închis cu cheia, pe care o va păstra tot timpul asupra sa, ca econom responsabil ce se află. Conservatorul scrise, Să se execute, subÈ™eful încuie ostentativ dulapul ca toată lumea să observe schimbarea, iar domnul José, după prima spaimă, suspină de uÈ™urare pentru că avusese timp să È™i termine partea cea mai importantă a colecÈ›iei. ÃŽncercă să È™i aducă aminte câte fiÈ™e de rezervă mai avea acasă, poate douăsprezece, poate cincisprezece. Nu era moarte de om. Când se vor termina, le va copia pe foi de hârtie obiÈ™nuită pe cele treizeci care îi mai rămăseseră, deosebirile nu vor supăra decât estetica, Nu poÈ›i să le ai tot timpul pe toate, își spuse, consolându se. Ca ipotetic autor al pierderii imprimatelor, nu exista nici un motiv pentru ca el să fie bănuit înaintea oricărui alt coleg din aceeaÈ™i categorie, căci numai ei, funcÈ›ionarii umili, completau fiÈ™ele È™i coperÈ›ile dosarelor, însă nervii fragili ai domnului José îl făcură să se teamă toată ziua că tresăririle conÈ™tiinÈ›ei sale vinovate ar putea fi percepute È™i înregistrate din afară. Cu toate astea, ieÈ™i cu bine din interogatoriul la care a fost supus. Cu expresii ale chipului È™i ale vocii pe care se strădui să le adapteze situaÈ›iei, declară că utilizează imprimatele cu maximă rigoare, în primul rând, pentru că era din fire scrupulos, dar, mai ales, pentru că avea conÈ™tiinÈ›a, în toate împrejurările, că hârtia consumată în Arhiva Generală provenea din impozite publice, plătite de atâtea ori cu mari sacrificii de către contribuabili, È™i pe care el, ca funcÈ›ionar conÈ™tiincios, avea datoria strictă să le respecte È™i să le fructifice. Atât ca fond cât È™i ca formă, declaraÈ›ia merse la inimă superiorilor, astfel că ceilalÈ›i colegi, chemaÈ›i mai târziu, o repetară cu minime modificări de stil, însă ce a făcut să nu se observe că domnul José, din prima zi de lucru, cu mulÈ›i ani în urmă, È™i până azi, nu rostise niciodată atâtea vorbe una după alta a fost convingerea tacită È™i generalizată, inculcată personalului de a lungul timpului de personalitatea aparte a È™efului, că nimic în Arhivă, indiferent de ce s ar fi întâmplat, nu putea fi contrar intereselor de serviciu. Dacă subÈ™eful ar fi fost instruit în metodele iscoditoare ale psihologiei aplicate, mincinosul discurs al domnului José s ar fi prăbuÈ™it cât ai clipi din ochi, ca un castel de cărÈ›i de joc, unde regelui de caro i a fugit pământul de sub picioare, sau ca o persoană predispusă la ameÈ›eli, căreia îi zgâlțâim scara. Temându se că o reflecÈ›ie a posteriori a subÈ™efului care se ocupase de anchetă l ar fi făcut pe acesta să suspecteze că subordonatul se simÈ›ea cu musca pe căciulă, domnul José se hotărî, pentru a evita rele È™i mai mari, să rămână peste noapte acasă. Nu se va miÈ™ca din ungherul său, nu va intra în Arhivă nici dacă i s ar promite È™ansa nemaiauzită de a descoperi documentul care a fost cel mai căutat de când e lumea lume, nici mai mult, nici mai puÈ›in decât înregistrarea oficială a naÈ™terii lui Dumnezeu. ÃŽnÈ›eleptul e socotit înÈ›elept după măsura prudenÈ›ei cu care se mândreÈ™te, spune o vorbă, È™i, cu toate că e dezolant de imprecisă È™i de nedefinit, trebuie să recunoaÈ™tem în domnul José, în ciuda prostiilor pe care le comite de la o vreme încoace, existenÈ›a unui soi de înÈ›elepciune involuntară, dintre cele care par a È›i fi intrat în trup pe cale respiratorie sau pentru că te a bătut soarele în cap, drept care sunt considerate nedemne de vreo laudă deosebită. Dacă acum prudenÈ›a îi recomandă să se retragă, el, înÈ›elept, o să i urmeze sfatul. O săptămână sau două de suspendare a investigaÈ›iilor îl vor ajuta să È™teargă orice urmă de teamă sau anxietate care i ar fi rămas înscrisă pe chip. După o masă frugală, domnul José se pomeni cu o seară întreagă înaintea lui, fără nimic de făcut. Vreme de încă o jumătate de oră reuÈ™i să È™i distragă atenÈ›ia, răsfoi câteva dintre vieÈ›ile cele mai faimoase din colecÈ›ie, o completă cu extrase recente, însă gândul nu i era acolo, rătăcea prin bezna Arhivei ca un câine negru care adulmecase cel din urmă secret. ÃŽi veni în minte că nu era nici o primejdie dacă utiliza fiÈ™ele de rezervă, să tot fi fost trei sau patru, doar ca să È™i umple timpul până la culcare, dormind liniÈ™tit după aceea. PrudenÈ›a încerca să l reÈ›ină, îl trăgea de mânecă, dar, aÈ™a cum È™tie toată lumea, sau ar trebui să È™tie, prudenÈ›a nu e de folos decât când e vorba să păstrezi ce nu te mai interesează, ce rău poate să i facă dacă deschide uÈ™a, s ar duce rapid să caute trei sau patru fiÈ™e, hai, cinci, că i o cifră rotundă, dosarele le lasă pe altă dată, aÈ™a nu va fi nevoit să se caÈ›ere pe scară. Mai ales această idee îl făcu să se decidă. Luminându È™i drumul cu lanterna în mâna tremurândă, pătrunse în caverna imensă a Arhivei È™i se apropie de fiÈ™ier. Mai nervos decât se crezuse înainte, își întorcea capul într o parte È™i ntr alta, de parcă s ar fi simÈ›it observat de mii de ochi deschiÈ™i în întunericul coridoarelor dintre rafturi. ÃŽncă nu È™i revenise din È™ocul de dimineață. Atât de repede pe cât i o îngăduiau degetele îngrozite, se apucă să deschidă È™i să închidă sertare, căutând la diversele litere ale alfabetului fiÈ™ele de care avea nevoie, greÈ™i de câteva ori, până când, în sfârÈ™it, reuÈ™i să i adune pe primii cinci faimoÈ™i de rangul doi. Speriat acum de a binelea, se întoarse în fugă acasă, cu inima bătându i gata să i sară din piept, ca un copil care s a dus să fure dulceață din cămară, iar acolo i s au repezit pe urme toÈ›i monÈ™trii beznei. Le trânti uÈ™a în nas È™i răsuci de două ori cheia în broască, nu voia să se gândească la faptul că, în aceeaÈ™i noapte, trebuia să se întoarcă în Arhivă ca să pună la loc blestematele de fiÈ™e. ÃŽncercând să se calmeze, se duse să bea o înghiÈ›itură din sticla de rachiu, păstrată pentru ocazii speciale, bune sau rele. Din pricina grabei È™i a lipsei de obiÈ™nuință, căci, în neînsemnata sa viață, chiar binele È™i răul au fost rarități, se înecă, tuÈ™i, tuÈ™i din nou, aproape sufocat, bietul registrator, strângând cinci fiÈ™e în mână, aÈ™a credea el, că sunt cinci, zguduit de tuse, le lăsă să cadă, È™i nu erau cinci, erau È™ase, risipite pe jos, aÈ™a cum oricine va veni să vadă va putea povesti, una, două, trei, patru, cinci, È™ase, o biată înghiÈ›itură de rachiu n a avut nicicând asemenea efect. Când, în sfârÈ™it, izbuti să È™i recapete suflul, se aplecă să adune fiÈ™ele, una, două, trei, patru, cinci, nu era nici un dubiu, È™ase, pe măsură ce le ridica citea numele înscrise pe ele, faimoase toate, în afară de unul. Din pricina precipitării È™i a agitaÈ›iei nervoase, fiÈ™a intrusă se lipise de cea dinainte, erau atât de subÈ›iri încât diferenÈ›a de grosime nu se băga de seamă. E evident că oricât ai migăli È™i retuÈ™a o caligrafie, copiatul a cinci înscrisuri sumare de naÈ™tere È™i viață e o treabă care se rezolvă rapid. După o jumătate de oră, domnul José își putea socoti încheiată lucrarea, trebuind acum să deschidă iar uÈ™a. Fără chef, strânse fiÈ™ele È™i se sculă de pe scaun. Nu l trăgea deloc inima să intre în Arhivă, dar n avea ce face, dimineaÈ›a următoare fiÈ™ierul trebuia să fie complet È™i în ordinea cuvenită. Dacă va fi necesară consultarea uneia din fiÈ™e, iar ea nu se va afla la locul ei, situaÈ›ia ar putea deveni gravă. Din presupunere în presupunere, din întrebare în întrebare, cineva va observa, până la urmă, că domnul José trăieÈ™te perete în perete cu Arhiva Generală, care, cum bine È™tim, nu beneficiază de elementara protecÈ›ie a unei supravegheri nocturne, cineva își va aminti să întrebe unde se află o anume cheie de acces, care n a fost înapoiată. Ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, È™i are multă forță, gândi fără originalitate domnul José, È™i se apropie de ușă. ÃŽnsă, la jumătatea drumului, se opri brusc, Ce curios, nu mi amintesc dacă e a unui bărbat sau a unei femei fiÈ™a care a venit lipită de alta. Făcu cale întoarsă, se aÈ™eză la loc, astfel va mai întârzia puÈ›in momentul când va trebui să se supună forÈ›ei a ce va fi să fie. FiÈ™a aparÈ›ine unei femei de treizeci È™i È™ase de ani, născută chiar în acest oraÈ™, È™i pe ea figurează două înscrisuri, unul de căsătorie, altul de divorÈ›. Ca această fișă mai sunt, cu siguranță, sute în fiÈ™ier, dacă nu mii, deci nu e de înÈ›eles din ce motiv domnul José se uită la ea cu o expresie atât de stranie încât, la prima vedere, pare atentă, fiind însă, în acelaÈ™i timp, neliniÈ™tită È™i vagă, poate că aÈ™a priveÈ™te acela care, încetul cu încetul, fără dorință sau refuz, a început să se desprindă de ceva, fără să È™tie încă spre ce È™i va putea întinde mâna ca să se agaÈ›e din nou. Nu vor lipsi aceia care vor semnala presupuse contradicÈ›ii inadmisibile între neliniÈ™tit, vag È™i atent, sunt inÈ™i care se mulÈ›umesc să trăiască la voia întâmplării, n au dat niciodată nas în nas cu destinul. Domnul José citeÈ™te iar È™i iar ce stă scris pe fișă, caligrafia, nu mai trebuie s o spunem, nu i aparÈ›ine, are un desen demodat, acum treizeci È™i È™ase de ani un alt registrator a scris cuvintele ce pot fi citite aici, numele fetiÈ›ei, numele părinÈ›ilor È™i naÈ™ilor, data È™i ora naÈ™terii, strada, numărul È™i etajul unde a văzut lumina zilei È™i a simÈ›it prima durere, un început ca al tuturor celorlalÈ›i, marile È™i micile diferenÈ›e vin după aceea, unii dintre cei ce se nasc intră în enciclopedii, în istorii, în biografii, în cataloage, în manuale, în colecÈ›ii de tăieturi din ziare, pe când ceilalÈ›i, comparaÈ›ia nu e cea mai potrivită, sunt precum norul care a trecut fără să fi lăsat vreun semn al trecerii sale, dacă a plouat n a fost de ajuns ca să ude pământul. Ca mine, se gândi domnul José. Avea dulapul plin de bărbaÈ›i È™i de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naÈ™tere al unei persoane necunoscute, È™i era ca È™i cum i ar fi pus pe toÈ›i pe talgerele unei balanÈ›e, o sută de mii de oameni într o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia nu cântăreau împreună mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută. Dacă atunci i ar fi intrat în casă cineva È™i, pe nepregătite, l ar fi întrebat, Crezi, într adevăr, că acel unu care eÈ™ti È™i tu valorează tot atât cât o sută, că suta din dulapul tău, pentru a ne opri aici, valorează tot atâta cât tine, ar răspunde fără ezitare, Domnule dragă, sunt un simplu registrator, nimic altceva decât un simplu registrator de cincizeci de ani, care n a fost promovat la funcÈ›ia de inspector, dacă îmi închipuiam că am tot atâta valoare cât are unul singur dintre cei pe care îi È›in în dulap, sau cât oricare dintre aceÈ™tia cinci cu faimă mai puÈ›ină, nu m aÈ™ fi apucat de această colecÈ›ie, Atunci de ce nu È›i dezlipeÈ™ti ochii de pe fiÈ™a acestei femei necunoscute, parcă deodată ar avea mai multă importanță decât toÈ›i ceilalÈ›i la un loc, Tocmai de aceea, domnule dragă, pentru că este necunoscută, Asta i bună, fiÈ™ierul Arhivei e plin de necunoscuÈ›i, Sunt în fiÈ™ier, nu sunt aici, Ce vrei să spui, Nu È™tiu prea bine, ÃŽn acest caz, lasă te de gânduri metafizice pentru care capul dumitale nu mi se pare că s ar fi născut, du te să pui fiÈ™a la locul ei, È™i dormi în pace, Asta È™i am de gând să fac, ca în fiecare noapte, tonul răspunsului a fost conciliator, însă domnul José mai avea ceva de adăugat, în ce priveÈ™te gândurile metafizice, domnule dragă, dă mi voie să È›i spun că orice cap e în stare să le producă, ce nu reuÈ™eÈ™te însă de multe ori e să găsească cuvintele. ÃŽmpotriva dorinÈ›ei sale, domnul José nu reuÈ™i să doarmă, ca de obicei, cu relativă pace. Urmărea în labirintul confuz al capului său fără metafizică pista motivelor care l făcuseră să copieze fiÈ™a femeii necunoscute, neizbutind să descopere nici măcar unul care ar fi putut determina, conÈ™tient, inopinata acÈ›iune. Nu reuÈ™ea să È™i amintească decât miÈ™carea mâinii stângi luând o fișă goală, mâna dreaptă apucându se îndată de scris, ochii plimbându se de la un cartonaÈ™ la altul, ca È™i cum ei ar fi fost de fapt cei care purtau cuvintele de colo până colo. ÃŽÈ™i amintea, de asemenea, cum, mirându se singur de ceea ce făcea, intrase calm în Arhiva Generală, È›inând lanterna cu o mână sigură, fără nervozitate, fără angoasă, cum pusese cele È™ase fiÈ™e la locurile lor, ultima fiind a femeii necunoscute, luminată până în ultima clipă de lanternă, alunecând apoi în jos, dispărând între cartonaÈ™ul cu litera precedentă È™i cartonaÈ™ul cu litera următoare, un nume pe o fișă, atât. La miezul nopÈ›ii, extenuat de nesomn, aprinse lumina. Apoi se dădu jos din pat, își puse gabardina peste pijama È™i se aÈ™eză la masă. Adormi mult mai târziu, cu capul odihnindu se pe antebraÈ›ul drept È™i cu mâna stângă pe copia unei fiÈ™e. Decizia domnului José se ivi după două zile. ÃŽn general, nu se spune că o decizie se iveÈ™te, oamenii È›in atât de mult la identitatea lor, oricât ar fi de vagă, È™i la autoritatea lor, oricât ar fi de puÈ›ină, încât preferă să ne dea de înÈ›eles c au reflectat înainte de a face ultimul pas, c au ponderat argumentele pro È™i contra, c au cântărit posibilitățile È™i alternativele, È™i că, la capătul unei intense activități mentale, au luat, în cele din urmă, decizia. Trebuie spus totuÈ™i că lucrurile nu se petrec niciodată aÈ™a. Desigur, nu i va trece nimănui prin cap să mănânce fără să simtă destulă poftă de mâncare, iar pofta nu È›ine de voință, se formează singură, rezultă din necesități obiective ale trupului, este o problemă fizico chimică, a cărei soluÈ›ie, mai mult sau mai puÈ›in satisfăcătoare, va fi găsită în conÈ›inutul farfuriei. Până È™i un act atât de simplu precum cel de a coborî în stradă pentru a cumpăra un ziar presupune nu numai o nevoie suficient de mare de a primi informaÈ›ie, care, să fie clar, fiind dorință, în mod necesar este o poftă, efectul unor activități fizico chimice specifice corpului, deÈ™i de o natură diferită, ci presupune de asemenea, acest act de rutină, certitudinea sau convingerea, sau speranÈ›a, neconÈ™tientizate, că vehiculul difuzării nu a întârziat ori că chioÈ™cul de ziare nu e închis din cauza vreunei boli ori a absenÈ›ei voluntare a proprietarului. De altfel, dacă ne vom încăpățâna să afirmăm că deciziile noastre le luăm noi, atunci ar trebui mai întâi să elucidăm, să discernem, să distingem, cine e, în noi, cel care a luat hotărârea È™i cine acela care apoi o va duce la îndeplinire, operaÈ›ii imposibile, când le încercăm. Vorbind cu rigoare, noi nu luăm decizii, deciziile ne iau pe noi. Dovada o găsim în faptul că, ducându ne viaÈ›a executând succesiv cele mai diverse acte, acestea nu sunt precedate, fiecare în parte, de o perioadă de reflecÈ›ie, de evaluare, de calcul, la capătul căreia, È™i numai atunci, ne am declara în măsură să hotărâm dacă vom prânzi, vom cumpăra ziarul, sau vom căuta femeia necunoscută. Din aceste motive, domnul José, chiar dacă l am supune celui mai necruțător interogatoriu, n ar fi în stare să spună cum È™i de ce l a luat decizia, să ascultăm explicaÈ›ia pe care ne ar da o, Știu numai că s a întâmplat miercuri noaptea, eram atât de obosit încât nici n am putut să mănânc, încă mi se învârtea capul pentru că stătusem cât a fost ziua de lungă în vârful scării, È™eful ar trebui să È™i dea seama că nu mai am vârsta acrobaÈ›iilor, nu mai sunt un băieÈ›andru, ca să nu mai spun ce chin, Ce chin, Sufăr de ameÈ›eli, vertijuri, atracÈ›ia abisului, sau cum vreÈ›i să i spuneÈ›i, Niciodată nu v aÈ›i plâns, Nu mi place să mă plâng, Frumos din partea dumneavoastră, continuaÈ›i, Mă gândeam să mă bag în pat, mint, chiar mă descălÈ›asem, când deodată am luat hotărârea, Dacă aÈ›i luat hotărârea, È™tiÈ›i de ce aÈ›i luat o, Cred că n am luat o eu, ea m a luat pe mine, Oamenii normali iau hotărâri, nu sunt luaÈ›i de ele, Până miercuri noaptea, È™i eu am crezut la fel, Ce s a întâmplat miercuri noaptea, Exact ce vă povestesc, aveam fiÈ™a femeii necunoscute pe noptieră È™i am început să mă uit la ea ca È™i cum ar fi fost pentru prima dată, Dar v aÈ›i uitat È™i înainte, De luni dimineaÈ›a, acasă, aproape că n am mai făcut altceva, Deci vă coceaÈ›i decizia, Ori ea mă cocea, Mai departe, mai departe, n o luaÈ›i iar de la capăt, M am încălÈ›at la loc, mi am pus haina È™i gabardina, È™i am ieÈ™it, nici măcar nu mi am amintit de cravată, Cât era ceasul, Cam zece È™i jumătate, Unde aÈ›i fost după aceea, Pe strada unde s a născut femeia necunoscută, Cu ce intenÈ›ie, Voiam să văd locul, clădirea, apartamentul, ÃŽn sfârÈ™it, recunoaÈ™teÈ›i că a existat o decizie È™i că, aÈ™a cum e normal, dumneavoastră aÈ›i luat o, Nici vorbă, nu recunosc decât că am devenit conÈ™tient de ea, Pentru un registrator, È™tiÈ›i, fără îndoială, să argumentaÈ›i, ÃŽn general, registratorii nu sunt luaÈ›i în seamă, nu li se face dreptate, ContinuaÈ›i, Clădirea era acolo, se vedea lumină la ferestre, Vă referiÈ›i la casa femeii, Da, Ce aÈ›i făcut mai departe, Am stat acolo câteva minute, Privind, Da, domnule, privind, Numai privind, Da, domnule, numai privind, Și apoi, Și apoi, nimic, N aÈ›i sunat la ușă, n aÈ›i urcat, n aÈ›i pus întrebări, Ce idee, nici nu mi ar fi trecut prin minte, la ora aia din noapte, Cât era ceasul, ÃŽn momentul acela trebuie să fi fost cam unsprezece È™i jumătate, AÈ›i mers pe jos, Da, Și cum v aÈ›i întors, Tot pe jos, ÃŽnseamnă că n aveÈ›i martori, Ce martori, Omul care v ar fi deschis uÈ™a dac aÈ›i fi urcat, un vatman de tramvai sau un È™ofer de autobuz, de exemplu, Dar la ce ar fi fost martori, Că aÈ›i fost cu adevărat pe strada femeii necunoscute, Și la ce mi ar folosi martorii, Pentru a dovedi că toate astea n au fost un vis, Am spus adevărul, numai adevărul È™i nimic altceva decât adevărul, sunt sub jurământ, cuvântul meu ar trebui să fie de ajuns, Ar putea fi de ajuns dacă, în relatarea dumneavoastră, n ar exista un detaliu deosebit de compromițător, incongruent, ca să zic aÈ™a, Ce detaliu, Cravata, Ce are a face cravata cu acest subiect, Un funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile nu pleacă nicăieri fără cravată, e imposibil, ar fi un păcat contra naturii, Am spus că nu eram eu însumi, că am fost luat de decizie, Asta e încă o dovadă că era vorba de un vis, Nu văd cum, Din două una, ori recunoaÈ™teÈ›i că aÈ›i luat o hotărâre ca tot restul lumii È™i sunt dispus să cred c aÈ›i mers fără cravată pe strada femeii necunoscute, condamnabilă abatere de la conduita profesională, pe care deocamdată nu vreau s o examinez, ori vă încăpățânaÈ›i să susÈ›ineÈ›i c aÈ›i fost luat de decizie, iar aÈ™a ceva, la care se adaugă inevitabila chestiune a cravatei, numai într un vis se poate accepta, Repet că n am luat decizia, m am uitat la fișă, m am încălÈ›at È™i am ieÈ™it, Deci aÈ›i visat, N am visat, V aÈ›i culcat, aÈ›i adormit È™i aÈ›i visat c aÈ›i fost pe strada femeii necunoscute, Vă pot descrie strada, Ar trebui să mi dovediÈ›i că n aÈ›i mai trecut niciodată pe acolo, Vă pot spune cum arată clădirea, Bine, bine noaptea toate clădirile sunt negre, De obicei, despre pisici se spune că noaptea sunt negre, Și despre clădiri, Va să zică nu mă credeÈ›i, Nu, De ce, dacă îmi daÈ›i voie să întreb, Pentru că ceea ce afirmaÈ›i c aÈ›i făcut nu încape în realitatea mea, È™i ce nu încape în realitatea mea nu are existență, Cel care visează e real, deci, în lipsa altei opinii mai autorizate, trebuie să fie la fel de real È™i visul pe care l visează, Visul n are decât o realitate de vis, VreÈ›i să spuneÈ›i că aceasta a fost unica mea realitate, Da, aceasta a fost unica realitate pe care aÈ›i trăit o, Mă pot întoarce la lucru, PuteÈ›i, dar atenÈ›ie, va trebui să ne ocupăm È™i de chestiunea cravatei. Scăpând basma curată din ancheta administrativă privind imprimatele dispărute, domnul José, pentru a nu pierde câștigurile dialectice care le dobândise, È™i a inventat în minte fantezia acestui nou dialog, din care, în ciuda tonului ironic È™i amenințător al examinatorului, a ieÈ™it cu uÈ™urință învingător, aÈ™a cum o nouă lectură, mai atentă, va putea dovedi. Și a făcut o cu atâta convingere încât a reuÈ™it să se mintă chiar pe sine însuÈ™i susÈ›inându È™i minciuna fără să clipească, fără o remuÈ™care, de parcă n ar fi fost el cel dintâi ce È™tia că, într adevăr, intrase în clădire È™i urcase scara, lipindu È™i urechea de uÈ™a apartamentul unde, aÈ™a cum era scris în fișă, se născuse femeia necunoscută. BineînÈ›eles că n a îndrăznit să arate că în acest punct nu spusese adevărul, a rămas în câteva minute în întunericul palierului, în încordare, încercând să perceapă sunetele ce veneau dinăuntru, atât de curios încât aproape își uitase teama de a fi surprins È™i luat drept spărgător de case. Auzi plânsetul furibund al unui sugar, Trebuie să fie copilul ei, un murmur uÈ™or de alint feminin, Ea e, deodată un glas de bărbat spuse, trecând prin faÈ›a uÈ™ii, Copilului ăstuia nu i mai tace gura, domnului José îi sări inima din piept de spaimă, dacă se deschidea uÈ™a, era posibil, poate că bărbatul se pregătea să iasă, Cine eÈ™ti, ce vrei, l ar interpela, Ce mă fac, se întreba domnul José, sărmanul, nu făcu nimic, rămase acolo paralizat, inert, norocul lui că tatăl copilului nu era adeptul vechiului obicei masculin de a merge la cafenea după cină pentru a sta la taclale cu prietenii. Atunci când nu se mai auzi decât plânsul copilului, domnul José începu să coboare scara încet, fără să aprindă lumina, atingând uÈ™or peretele cu mâna stângă pentru a nu È™i pierde echilibrul, curbele parapetului erau prea strânse, la un moment dat aproape că l înecă un val de teroare gândindu se ce s ar întâmpla dacă altcineva, tăcut, nevăzut ochilor săi, ar urca scara în acelaÈ™i timp, atingând peretele cu mâna dreaptă, curând s ar ciocni, capul celuilalt l ar lovi în piept, va fi desigur cu mult mai rău decât atunci când stătea în vârful scării È™i o pânză de păianjen i se prelingea pe față, putea fi chiar cineva de la Arhiva Generală care l a urmărit până aici pentru a l surprinde în flagrant delict, adăugând astfel dosarului disciplinar, probabil în curs, imbatabila piesă incriminatoare care încă lipseÈ™te. Când domnul José ajunse, în sfârÈ™it, în stradă, îi tremurau picioarele, sudoarea îi scălda fruntea, Sunt un pachet de nervi, se dojeni el. Apoi, complet anapoda, ca È™i cum creierul È™i ar fi pierdut controlul începând să se miÈ™te în toate direcÈ›iile, ca È™i cum timpul s ar fi chircit, dinapoi înainte È™i dinainte înapoi, comprimat într o clipă compactă, se gândi că bebeluÈ™ul pe care l auzise plângând în dosul uÈ™ii era, cu treizeci È™i È™ase de ani în urmă, femeia necunoscută, că el însuÈ™i redevenise un băieÈ›andru de paisprezece ani, care n avea nici un motiv să umble în căutarea cuiva, cu atât mai puÈ›in la ora asta din noapte. ÃŽncremenit pe trotuar, privi strada de parcă n ar mai fi văzut o până acum, în urmă cu treizeci È™i È™ase de ani lămpile iluminatului public dădeau o lumină mai palidă, carosabilul nu era asfaltat, ci din pietre aliniate, firma magazinului din colÈ› anunÈ›a pantofi È™i nu o masă rapidă. Timpul se miÈ™că, reîncepu să se dilate încet, apoi mai repede, părea că se smuceÈ™te cu violență, parcă ar fi fost închis într un ou, zbătându se să iasă, străzile se succedau, se suprapuneau, clădirile apăreau È™i dispăreau, își schimbau culoarea, forma, toate lucrurile își căutau neliniÈ™tite vechile poziÈ›ii, înainte ca lumina zorilor să vină să preschimbe din nou locurile. Timpul se apucase să numere zilele de la început, folosind acum tabla înmulÈ›irii pentru a recupera întârzierea, È™i o făcu cu atâta precizie încât domnul José avea iar cincizeci de ani când ajunse acasă. Cât priveÈ™te copilaÈ™ul scăldat în lacrimi, el era doar cu o oră mai vârstnic, ceea ce demonstrează că timpul, deÈ™i ceasurile vor să ne convingă de contrariul, nu e acelaÈ™i pentru toată lumea. Domnul José avu o noapte dificilă, ce se adăuga ultimelor care nu fuseseră mai bune. Cu toate astea, în ciuda emoÈ›iilor atât de puternice trăite în timpul scurtei sale excursii nocturne, de îndată ce È™i trase cearÈ™aful peste urechi, cum îi era obiceiul, căzu într un somn, pe care oricine, la prima vedere, l ar fi numit profund È™i reparatoriu, însă, imediat, ieÈ™i din el, brusc, de parcă cineva, fără respect È™i fără menajamente, l ar fi zgâlțâit de umăr. L a trezit o idee neaÈ™teptată, care a irupt în mijlocul somnului, atât de fulminantă încât nu i lăsă timp să o È›easă într un vis, ideea că poate femeia necunoscută, cea din fișă, era, de fapt, femeia pe care o auzise legănându È™i copilul, cea cu soÈ›ul nervos, în acest caz, căutarea s ar fi terminat stupid exact în momentul când ar fi trebuit să înceapă. O angoasă subită îl gâtui, în timp ce raÈ›iunea încerca să reziste, copleÈ™ită, voia să l convingă să se prefacă indiferent, să spună, E mai bine aÈ™a, îmi va da mai puÈ›ină bătaie de cap, dar angoasa nu se lăsa cu una, cu două, continua să l strângă de gât, îl sufoca, iar acum ea întreba raÈ›iunea, Și ce o să facă, dacă nu mai poate realiza ce È™i a pus în minte, o să facă ce a făcut întotdeauna, va decupa extrase din ziare, fotografii, È™tiri, interviuri, ca È™i cum nimic nu s ar fi întâmplat, Sărmanul, nu cred că va fi în stare, De ce, Angoasa, când vine, nu se dă dusă cu una, cu două, Va putea să È™i aleagă altă fișă, pornind în căutarea altei persoane, Hazardul nu alege, propune, hazardul i a adus o pe femeia necunoscută, numai hazardul are dreptul să hotărască, Nu duce lipsă de necunoscuÈ›i, fiÈ™ierul e plin, Dar îi lipsesc motivele pentru a l alege pe unul dintre ei, È™i nu pe altul, pe unul anume, È™i nu pe oricare dintre toÈ›i ceilalÈ›i, Nu cred că, în viață, e o regulă bună să te laÈ™i condus de hazard, Bună sau rea, dreaptă sau nedreaptă, hazardul i a pus în mâini fiÈ™a cu pricina, Dar dacă femeia e aceeaÈ™i, Dacă femeia e aceeaÈ™i, atunci la atât s a mărginit hazardul, Fără alte consecinÈ›e, Cine suntem noi pentru a vorbi de consecinÈ›e, dacă, în È™irul interminabil al celor care necontenit ne ies în întâmpinare, n o putem vedea decât pe prima, Asta înseamnă că se mai poate întâmpla ceva, Ceva, nu, totul, Nu înÈ›eleg, Numai pentru că trăim cufundaÈ›i în noi înÈ™ine nu ne dăm seama că ceea ce ni se întâmplă lasă intact, în fiecare moment, ceea ce ni se poate întâmpla, Vrei să spui că ceea ce se poate întâmpla se regenerează fără oprire, Nu numai că se regenerează, ci se multiplică, e suficient să comparăm două zile succesive, Nu m aÈ™ fi gândit niciodată, Sunt lucruri pe care numai anxioÈ™ii le cunosc bine. Ca È™i cum această conversaÈ›ie n ar fi avut nici o legătură cu el, domnul José se răsucea în aÈ™ternut, nemaiputând să adoarmă, Dacă femeia e aceeaÈ™i, repeta, dacă, după toate astea, femeia e aceeaÈ™i, rup blestemata de fișă È™i nu mă mai gândesc la ea. Știa că încearcă numai să È™i ascundă dezamăgirea, È™tia că n ar suporta să revină la gesturile È™i gândurile dintotdeauna, se simÈ›ea de parcă ar fi fost pe punctul de a se îmbarca, pornind în căutarea insulei misterioase, È™i, în ultima clipă, urcat deja pe punte, ar fi apărut cineva cu o hartă întinsă, N are rost să pleci, insula necunoscută pe care voiai s o descoperi e deja aici, uită te, la atâtea grade latitudine È™i la atâtea longitudine, are porturi È™i oraÈ™e, munÈ›i È™i râuri, toate cu numele È™i poveÈ™tile lor, cel mai bine e să te resemnezi să fii cine eÈ™ti. Dar domnul José nu voia să se resemneze, continua să privească spre orizontul care părea tot mai nedesluÈ™it, È™i, deodată, de parcă un nor negru se dăduse la o parte lăsând să strălucească soarele, înÈ›elese că ideea care l trezise era mincinoasă, pe fișă erau două înscrisuri, unul de căsătorie, altul de divorÈ›, iar femeia din clădire era cu siguranță căsătorită, dacă ar fi fost aceeaÈ™i, pe fișă ar fi apărut o nouă înregistrare de căsătorie, deÈ™i, desigur, Arhiva câteodată se înÈ™ală, dar la asta domnul José refuză să se gândească. Invocând motive personale de irezistibilă forță majoră, pe care ceru permisiunea să nu le explice, amintind, totuÈ™i, pentru orice eventualitate, că, în douăzeci È™i cinci de ani de serviciu corect È™i punctual, se întâmpla pentru prima oară, domnul José solicită autorizaÈ›ia de a pleca de la slujbă cu o oră mai devreme. Respectând dispoziÈ›iile care reglementau complexele relaÈ›ii ierarhice din Arhiva Generală a Stării Civile, începu prin a È™i formula pretenÈ›ia în faÈ›a inspectorului din sectorul său, de a cărui bună sau proastă dispoziÈ›ie aveau să depindă termenii în care cererea urma să fie transmisă subÈ™efului corespunzător, care, la rândul său, omițând sau adăugând cuvinte, accentuând o silabă ori È™tergând alta, va putea, până la un punct, să influenÈ›eze decizia finală. ÃŽn această privință sunt totuÈ™i mult mai multe îndoieli decât certitudini, fiindcă motivele care l determină pe conservator să accepte sau să refuze o autorizaÈ›ie sau alta nu i sunt decât lui cunoscute, neexistând nici o amintire sau înregistrare, în anii mulÈ›i de când e în Arhivă, a unui singur ordin, scris sau verbal, dotat cu respectiva explicaÈ›ie. Vor rămâne aÈ™adar pe veci necunoscute motivele pentru care domnul José a fost autorizat să iasă cu o jumătate de oră mai devreme în loc de o oră întreagă cât ceruse. Este legitim să ne imaginăm, deÈ™i e vorba de o speculaÈ›ie gratuită, cu neputință de verificat, că inspectorul, mai întâi, sau subÈ™eful, după aceea, vor fi adăugat că o atât de îndelungată absență va afecta negativ activitatea arhivei, deÈ™i e, de asemenea, foarte probabil că È™eful va fi profitat de ocazie pentru a È™i strivi din nou subordonaÈ›ii sub una dintre demonstraÈ›iile sale de autoritate discreÈ›ionară. Informat de decizie de către inspectorul căruia îi fusese transmisă de subÈ™ef, domnul José își calculă timpul È™i ajunse la concluzia că, dacă nu voia să ajungă târziu la destinaÈ›ie, dacă nu voia să dea nas în nas cu stăpânul casei, întors de la muncă, trebuia să ia un taxi, lux mai mult decât rar în viaÈ›a sa. Nimeni nu l aÈ™tepta, ba chiar era posibil ca, la ora aceea, să nu fie nimeni acasă, însă mai presus de orice își dorea să nu fie silit să se confrunte cu irascibilitatea bărbatului, ar fi fost mult mai stânjenitor să potolească suspiciunile unui astfel de ins decât să răspundă întrebărilor unei femei cu un copil în braÈ›e. Bărbatul nu apăru la ușă, nici glasul nu i se auzea înăuntrul casei, poate e încă la lucru sau pe drum, iar femeia nu È›ine copilul în braÈ›e. Domnul José pricepu de îndată că femeia necunoscută, căsătorită sau divorÈ›ată, nu putea fi cea din faÈ›a lui. Oricât de bine s ar fi conservat, oricât de clement ar fi fost timpul cu ea, nu era firesc ca cineva de treizeci È™i È™ase de ani să arate ca de douăzeci È™i cinci. Domnul José ar fi putut pur È™i simplu să i întoarcă spatele, să încropească o explicaÈ›ie rapidă, spunând, de exemplu, ScuzaÈ›i mă, m am înÈ™elat, caut pe altcineva, dar, într un fel sau altul, capătul firului Ariadnei, pentru a utiliza limbajul mitologic al ordinului de serviciu, se afla pentru el aici, fără a uita, de asemenea, rezonabila probabilitate c ar mai locui È™i alte persoane în apartament, printre ele aflându se obiectul căutării sale, deÈ™i, cum am aflat, spiritul domnului José respinge cu vehemență această ipoteză. ÃŽÈ™i scoase aÈ™adar fiÈ™a din buzunar, în timp ce spunea, Bună seara, doamnă, Bună seara, ce doriÈ›i, întrebă femeia, Sunt un funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile È™i am primit însărcinarea să cercetez anumite neclarități care s au ivit, legate de înscrisurile unei persoane despre care È™tim că s a născut în această casă, Nici eu, nici soÈ›ul meu nu ne am născut aici, numai fetiÈ›a noastră, care acum are trei luni, presupun că nu e vorba de ea, Sigur că nu, persoana pe care o caut e o femeie de treizeci È™i È™ase de ani, Eu am douăzeci È™i È™apte, Nu puteÈ›i fi ea, spuse domnul José, È™i imediat, Care e numele dumneavoastră. Femeia i l spuse, el făcu o pauză pentru a zâmbi, iar apoi întrebă, LocuiÈ›i de mult în această casă, De doi ani, I aÈ›i cunoscut pe cei care au locuit aici înainte, îi citi numele femeii necunoscute È™i numele părinÈ›ilor, Nu È™tim nimic despre aceÈ™ti oameni, casa era neocupată, soÈ›ul meu a închiriat o prin avocatul proprietarului, LocuieÈ™te în clădire vreun locatar vechi, La parter stă o femeie foarte bătrână, după câte am auzit, e locatara cea mai veche, Probabil că acum treizeci È™i È™ase de ani încă nu locuia aici, oamenii se mută mult în ziua de azi, Nu È™tiu, cel mai bine ar fi să vorbiÈ›i cu ea, iar acum mă scuzaÈ›i, soÈ›ul meu trebuie să sosească È™i nu i place să mă vadă vorbind cu străinii, pe lângă asta, pregăteam masa, Sunt funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, nu sunt un străin, È™i am venit aici cu treabă, dacă v am deranjat, îmi cer scuze. Tonul înÈ›epat al domnului José o îmblânzi pe femeie, Nici vorbă, nu m aÈ›i deranjat deloc, voiam să spun că, dacă soÈ›ul meu era acasă, vă cerea imediat împuternicirea, Vă arăt imediat legitimaÈ›ia de funcÈ›ionar, iat o, Ah, foarte bine, vă numiÈ›i domnul José, dar, când am zis împuternicire, voiam să spun un document oficial unde se menÈ›ionează faptul că aveÈ›i sarcina să cercetaÈ›i, Conservatorul nu s a gândit că aÈ™ putea provoca suspiciuni, Fiecare cu firea sa, vecina de la parter, de ea ce să mai spun, nu deschide uÈ™a nimănui, eu sunt altfel, îmi place să stau de vorbă cu oamenii, Vă mulÈ›umesc pentru amabilitatea cu care îmi răspundeÈ›i, Regret că n am putut să vă fiu mai de folos, Dimpotrivă, m aÈ›i ajutat foarte mult, mi aÈ›i vorbit de doamna de la parter È™i mi aÈ›i atras atenÈ›ia asupra împuternicirii, îmi pare bine că gândiÈ›i aÈ™a. ConversaÈ›ia părea că va continua în acelaÈ™i stil încă vreo câteva minute, însă tăcerea dinăuntrul casei fu întreruptă de plânsetul copilului, care probabil se trezise, E băieÈ›elul dumneavoastră, întrebă domnul José, Nu e băiat, e fată, v am mai spus, zâmbi femeia, iar domnul José zâmbi È™i el. ÃŽn momentul acela, uÈ™a de la stradă se trânti cu zgomot È™i lumina de pe scară se aprinse, E soÈ›ul meu, îi cunosc felul de a intra, È™opti femeia, plecaÈ›i È™i făceÈ›i vă că n aÈ›i vorbit cu mine. Domnul José nu coborî. Fără zgomot, în vârful picioarelor, urcă rapid la etajul de deasupra È™i aici se opri, lipit de perete, cu inima palpitând de parcă ar fi trăit o aventură periculoasă, în timp ce paÈ™ii fermi de bărbat tânăr se apropiau tot mai mult. Se auzi soneria, uÈ™a se deschise, apoi se închise, lăsând să se audă un plâns de copil, o tăcere grea umplu spirala scării. După un minut, lumina de pe scară se stinse. Atunci, domnul José își dădu seama că aproape tot dialogul său cu femeia avusese loc, de parcă fiecare ar fi avut ceva de ascuns, în penumbra complice din interiorul imobilului, complice a fost neaÈ™teptatul cuvânt care îi veni în minte, Complici la ce, complici pentru ce, se întrebă, oricum ea n a mai aprins lumina când s a stins, după ce schimbaseră câteva cuvinte. ÃŽncepu, în sfârÈ™it, să coboare scara, mai întâi cu multă precauÈ›ie, apoi grăbit, se opri doar o clipă să tragă cu urechea lângă uÈ™a apartamentului din dreapta de la parter, dinăuntru răzbătea un sunet care trebuia să fie de radio, nu i trecu prin minte să sune, va lăsa noua investigaÈ›ie pentru sfârÈ™itul săptămânii, pe sâmbătă sau duminică, însă, de data asta, n o să l mai prindă pe picior greÈ™it, se va prezenta cu împuternicirea în mână, investit cu o autoritate formală, pe care n o să îndrăznească nimeni s o pună la îndoială. O împuternicire falsă, bineînÈ›eles, dar care l va scuti, cu irezistibila forță a unei È™tampile oficiale È™i a unui timbru sec, amândouă autentice, de efortul de a spulbera neîncrederi înainte de a intra în miezul chestiunii. Cât priveÈ™te semnătura È™efului, se simÈ›ea perfect liniÈ™tit, nu era de crezut că doamna în vârstă de la parter va fi văzut vreodată parafa conservatorului, ale cărei înflorituri, gândindu se bine, datorita chiar fanteziei lor ornamentale, nu vor fi prea greu de imitat. Dacă atunci totul va merge bine, È™i era convins de asta, va recurge în continuare la document ori de câte ori va întâlni sau va presimÈ›i dificultăți în viitoarele sale investigaÈ›ii, cu siguranță căutarea nu se va termina la acest parter. Presupunând că locatara era de pe vremea când familia femeii necunoscute trăise în clădire, este posibil să nu se fi înÈ›eles bine, reducându se totul, în memoria obosită a bătrânei, la câteva amintiri vagi, depinde câți ani au trecut de la mutarea familiei de la etajul al doilea altundeva în oraÈ™. Sau în È›ară, sau în lume, își spuse îngrijorat, odată ajuns în stradă. Oamenii faimoÈ™i din colecÈ›ia sa, oriunde s ar duce, au întotdeauna câte un ziar sau o revistă care se È›ine după ei, luându le urma pentru încă o fotografie, pentru încă o întrebare, dar de oamenii obiÈ™nuiÈ›i nu i pasă nimănui, nimeni nu se sinchiseÈ™te cu adevărat de ei, nimeni nu e preocupat să afle ce fac, ce gândesc, ce simt, chiar când vor să dea impresia opusă, e prefăcătorie. Dacă femeia necunoscută a plecat în străinătate, nu va mai putea ajunge la ea, ca È™i cum ar fi murit, Punct, se termină povestea, murmură domnul José, dar imediat se gândi că nu e chiar aÈ™a, chiar plecând de aici, ea trebuie să fi lăsat o viață în urmă, poate numai o viață scurtă, patru ani, cinci, mai nimic, sau cincisprezece sau douăzeci, o întâlnire, o uimire, o decepÈ›ie, câteva zâmbete, câteva lacrimi, ceea ce, la prima vedere, e identic pentru toÈ›i, fiind, în realitate, diferit pentru fiecare. Și diferit de fiecare dată. Voi ajunge atât de departe cât voi fi în stare, încheie domnul José cu o seninătate care nu i era proprie. Ca È™i cum aceasta ar fi fost concluzia logică a ceea ce gândise, intră într o papetărie È™i cumpără un caiet gros cu foi dictando, din cele folosite de studenÈ›i pentru a È™i rezuma lecÈ›iile învățate pe măsură ce cred că È™i le au însuÈ™it. Falsificarea împuternicirii nu i ceru prea mult timp. Douăzeci È™i cinci de ani de cotidian exerciÈ›iu caligrafic sub supravegherea unor inspectori zeloÈ™i È™i a unor subÈ™efi exigenÈ›i îi dăduseră o deplină stăpânire a falangelor, încheieturii È™i palmei, o fermitate absolută atât a curbelor cât È™i a dreptelor, un simÈ› aproape instinctiv pentru liniile groase È™i subÈ›iri, o înÈ›elegere perfectă a gradului de fluiditate È™i de viscozitate a cernelurilor, care, puse acum la încercare, au dat ca rezultat un document capabil să reziste scrutării celei mai puternice lupe. Denunțătoare, doar amprentele digitale È™i impregnaÈ›iile invizibile de sudoare, rămase pe hârtie, însă probabilitatea de a se realiza vreuna dintre aceste analize era, evident, infimă. Și cel mai competent expert în grafologie, chemat să depună mărturie, ar jura că documentul supus examinării era scris de mâna È™efului Arhivei, la fel de autentic ca È™i cum l ar fi redactat în prezenÈ›a unor martori adevăraÈ›i. Redactarea împuternicirii, stilul, vocabularul folosit, ar adăuga, la rândul lui, un psiholog, confirmând opinia stimatului coleg, dovedesc pe deplin că autorul este o persoană extrem de autoritară, cu un caracter dur, fără flexibilitate È™i deschidere, convinsă de dreptatea sa, dispreÈ›uind opinia celorlalÈ›i, după cum È™i ar da seama până È™i un copil, citind textul care zice, ÃŽn numele puterilor ce mi au fost conferite È™i pe care, sub jurământ, le deÈ›in, le aplic È™i le apăr, îi înÈ™tiinÈ›ez, în calitatea mea de Conservator al acestei Arhive Generale a Stării Civile, pe toÈ›i cei care, civili sau militari, persoane particulare sau publice, văd, citesc È™i examinează această împuternicire scrisă È™i semnată de mâna mea, că individul Cutare, registrator în slujba mea È™i a Arhivei Generale pe care o conduc, o guvernez È™i o administrez, a primit direct de la mine ordinul È™i însărcinarea de a verifica È™i de a descoperi tot ceea ce se referă la viaÈ›a trecută, prezentă È™i viitoare a individei Cutare, născută în acest oraÈ™ la data de, fiica lui È™i a lui, trebuind, aÈ™adar, fără alte dovezi, să i fie recunoscute, pe toată durata investigaÈ›iei, puterile absolute pe care, pe această cale È™i pentru acest caz, i le am delegat. AÈ™a au cerut o necesitățile serviciului arhivistic È™i aÈ™a a hotărât voinÈ›a mea. Să se execute. Tremurând de spaimă, reuÈ™ind, după uriaÈ™e eforturi, să citească până la capăt impresionanta hârtie, copilul cu pricina a fugit să se adăpostească în braÈ›ele mamei, întrebând o cum s a putut ca un registrator ca acest domn José, atât de paÈ™nic din fire, cu obiceiuri atât de cumpătate, să conceapă, să imagineze, să inventeze în mintea sa, fără a dispune de un model anterior după care să se ghideze, din moment ce nu există norme, nici nu s au ivit până acum necesități tehnice pentru ca Arhiva Generală să elibereze împuterniciri, expresia unei puteri atât de despotice, care este cel mai inocent lucru ce se poate spune despre ea. ÃŽnspăimântatul copil va mai avea de mâncat încă multă pâine È™i sare înainte să ajungă să cunoască viaÈ›a, iar atunci nu va mai fi surprins să descopere cum, atunci când se iveÈ™te ocazia, până È™i cei mai buni pot deveni duri È™i tiranici, chiar scriind o simplă împuternicire, falsificată sau nu. Vor spune ei, scuzându se, De fapt, n am fost eu, eu n am făcut decât să scriu, să acÈ›ionez în numele altcuiva, dar, în cel mai bun caz, încearcă să se mintă pe ei înÈ™iÈ™i, căci, în realitate, duritatea È™i despotismul, dacă nu de a dreptul cruzimea, în ei s a manifestat, È™i nu în altul, văzut sau nevăzut. Oricum, evaluând după efecte tot ce s a întâmplat până acum, e prea puÈ›in probabil ca, din intenÈ›iile È™i faptele viitoare ale domnului José, să rezulte serioase prejudicii pentru lume, deci să ne lăsăm deocamdată judecata în suspensie, până când alte acÈ›iuni, mai grăitoare, atât în sens bun cât È™i în sens rău, îi vor desena definitivul portret. Sâmbătă, îmbrăcat în costumul cel mai bun, cu cămaÈ™a spălată È™i călcată, cu cravata înnodată mai mult sau mai puÈ›in corect, aproape potrivită cu restul, cu plicul timbrat, conÈ›inând scrisoarea de împuternicire, pus bine într un buzunar interior, domnul José luă un taxi din faÈ›a casei, nu pentru a câștiga timp, ziua era toată a lui, ci pentru că norii ameninÈ›au a ploaie, È™i nu voia să i se înfățiÈ™eze doamnei din apartamentul din dreapta de la parter picurând de apă È™i cu tivul pantalonilor stropit de noroi, riscând să i se trântească uÈ™a în nas înainte să poată spune ce vrea. Se simÈ›ea surescitat imaginându È™i cum o să l primească bătrâna, ce efect va avea asupra babei, fără să vrea îi veni în minte termenul peiorativ, la lectura unui asemenea document, poruncitor È™i intimidant, unii reacÈ›ionează pe dos decât ar fi de aÈ™teptat, ferească sfântul să fie ăsta cazul. Poate că a utilizat în redactare termeni prea duri È™i prea autoritari, însă verosimilitatea îi cerea să respecte cu tot atâta fidelitate caracterul conservatorului ca È™i caligrafia acestuia, în plus, oricine È™tie că, dacă e sigur că muÈ™tele nu se prind cu oÈ›et, la fel e de sigur că pe unele nu le prinzi nici cu miere. Vom vedea, suspină. Primul lucru pe care l a putut constata foarte curând, după ce a răspuns întrebărilor insistente, venite dinăuntru, Cine sunteÈ›i, Ce doriÈ›i, Cine v a trimis, Ce mă priveÈ™te pe mine, a fost că doamna din apartamentul din dreapta de la parter nu era, de fapt, chiar aÈ™a de în vârstă cum își închipuise, nu păreau ai unei bătrâne acei ochi vii, nasul drept, gura subÈ›ire, dar fermă, doar pielea flască de pe gât lăsa să se ghicească vârsta avansată, amănuntul îl remarcă probabil pentru că începuse să observe la sine însuÈ™i acest semn evident de deteriorare fizică, deÈ™i n avea decât cincizeci de ani. Femeia nu deschise complet uÈ™a, repetă că n o interesau vecinii, un răspuns, de altfel, cum nu se poate mai îndreptățit, de vreme ce domnul José, alegând o cale greÈ™ită, începuse prin a o anunÈ›a că era în căutarea unei persoane din apartamentul din stânga de la etajul doi. Echivocul păru să se rezolve atunci când, în sfârÈ™it, pronunță numele femeii necunoscute, uÈ™a se mai întredeschise puÈ›in, pentru a reveni de îndată la poziÈ›ia anterioară, o cunoaÈ™teÈ›i pe această doamnă, întrebă domnul José, Da, am cunoscut o, spuse femeia, Despre ea aÈ™ dori să vă pun câteva întrebări, Dar cine sunteÈ›i, Sunt un funcÈ›ionar autorizat al Arhivei Generale a Stării Civile, aÈ™a cum v am mai spus, Dar cum pot È™ti că e adevărat, Am o împuternicire semnată de conservatorul meu, Sunt la mine acasă, nu vreau să fiu deranjată, ÃŽn astfel de cazuri, sunteÈ›i obligată să colaboraÈ›i cu Arhiva Generală, Ce cazuri, Clarificarea nelămuririlor care apar în Arhiva Generală, De ce nu vă duceÈ›i s o întrebaÈ›i chiar pe ea, Nu i È™tim adresa actuală, dacă dumneavoastră o cunoaÈ™teÈ›i, vă rog să mi o spuneÈ›i, È™i nu vă mai deranjez, Sunt aproape treizeci de ani, dacă nu mă înÈ™el, de când nu mai È™tiu nimic despre această persoană, Care, pe atunci, era încă un copil, Da. Cu acest singur cuvânt, femeia dădu de înÈ›eles că discuÈ›ia se terminase, dar domnul José nu cedă, dacă tot era să piardă, atunci să pună totul la bătaie. Scoase plicul din buzunar, îl deschise È™i extrase, cu o încetineală care se voia amenințătoare, scrisoarea de împuternicire, CitiÈ›i, ordonă. Femeia scutură din cap, Nu vreau să citesc, nu mă priveÈ™te, Dacă nu citiÈ›i, mă voi întoarce însoÈ›it de autoritatea poliÈ›ienească, atunci va fi mai rău pentru dumneavoastră. Femeia se resemnă să ia hârtia pe care i o întindea, aprinse lumina de pe coridor, își puse o pereche de ochelari pe care îi purta atârnaÈ›i la gât, È™i citi. Apoi o înapoie È™i se dădu la o parte din ușă, Mai bine intraÈ›i, probabil că cei de dincolo ne ascultă după ușă. ÃŽn faÈ›a alianÈ›ei nedeclarate pe care pronumele personal parea s o indice, domnul José înÈ›elese că ieÈ™ise victorios din înfruntare. ÃŽntr un anume sens, greu de definit, aceasta era prima victorie obiectivă pe care o obÈ›inuse în viață, desigur o victorie teribil de frauduloasă, dar, dacă tot strigă atâția în cele patru vânturi că scopurile scuză mijloacele, cine era el ca s o dezmintă. Intră fără ostentaÈ›ie, ca un învingător a cărui generozitate îi interzice să cedeze facilei tentaÈ›ii de a l umili pe cel învins, dar care, totuÈ™i, ar aprecia să i fie remarcată mărinimia. Femeia îl conduse într o sufragerie mică, curată È™i ordonată cu grijă, decorată după gustul altei epoci. ÃŽi oferi un scaun, se aÈ™eză È™i ea, apoi, fără să i dea timp vizitatorului pentru noi întrebări, îi spuse, Am fost naÈ™a ei de botez. Domnul José s ar fi aÈ™teptat la toate revelaÈ›iile din lume, cu excepÈ›ia acesteia. Venise ca un simplu funcÈ›ionar care îndeplineÈ™te ordinele superiorilor săi, deci fără nici o implicare de natură personală, aÈ™a trebuia să l vadă femeia din faÈ›a lui, È™i numai el È™tie cu ce efort s a abÈ›inut să nu zâmbească de o delectare plină de beatitudine. Scoase copia fiÈ™ei din celălalt buzunar, o privi îndelung de parcă ar fi repetat în minte toate numele scrise pe ea, în cele din urmă spuse, Iar soÈ›ul dumneavoastră a fost naÈ™ul, Da, AÈ™ putea vorbi È™i cu el, Sunt văduvă, Ah, în surda exclamaÈ›ie era tot atâta uÈ™urare autentică cât regret simulat, mai scăpase de o persoană cu care ar fi trebuit să se lupte. Femeia spuse, Ne înÈ›elegeam bine, cele două familii, a noastră È™i a lor, eram chiar prieteni, când s a născut fetiÈ›a ne au invitat să i fim naÈ™i, Cât avea copilul când s au mutat, Cred că mergea pe opt ani, AÈ›i spus adineauri că, de aproape treizeci, nu mai aveÈ›i nici o veste de la ea, E adevărat, VreÈ›i să fiÈ›i mai clară, Am primit o scrisoare la puÈ›in timp după ce s au mutat, De la cine, De la ea, Ce spunea, Nimic deosebit, era scrisoarea pe care un copil de numai opt ani, cu puÈ›inele cuvinte pe care le È™tie, i o poate scrie naÈ™ei lui, o mai aveÈ›i, Nu, Dar părinÈ›ii, nu v au scris niciodată, Nu, Nu vi s a părut ciudat, Nu, De ce, E un subiect personal, nu vreau să vorbesc despre el, Pentru Arhiva Generala a Stării Civile nu există nici un subiect personal. Femeia îl privi fix, Cine sunteÈ›i, ÃŽmputernicirea mea v a spus cine sunt, Mi a spus doar cum vă numiÈ›i, sunteÈ›i domnul José, Da, sunt domnul José, ÃŽmi puteÈ›i pune orice întrebare doriÈ›i È™i eu nu vă pot pune nici una, Pe mine nu are competenÈ›a să mă interogheze decât un funcÈ›ionar al Arhivei din eÈ™alonul superior, SunteÈ›i un om fericit, vă puteÈ›i È›ine secretele pentru dumneavoastră, Nu cred că cineva e fericit numai pentru că își poate păstra secretele, SunteÈ›i fericit, N are importanță dacă sunt, v am explicat deja că numai ierarhia este autorizată să mi pună întrebări, AveÈ›i secrete, Nu răspund, Dar eu va trebui să răspund, Ar fi cel mai bine, Ce doriÈ›i să vă spun, Despre ce subiect personal este vorba. Femeia își trecu mâna peste frunte, își plecă lent pleoapele ofilite, apoi spuse, fără să deschidă ochii, Mama fetei a bănuit că aveam o relaÈ›ie intimă cu soÈ›ul ei, Și era adevărat, Era, de multă vreme, Din cauza asta s au mutat, Da. Femeia deschise ochii È™i întrebă, Vă plac secretele mele, Din ele, nu mă interesează decât ceea ce are legătură cu persoana pe care o caut, de altfel, nici n am primit autorizaÈ›ie pentru mai mult, Atunci nu vreÈ›i să aflaÈ›i ce s a întâmplat după aceea, Oficial, nu, Dar, în particular, poate, Nu e obiectul meu să spionez vieÈ›ile celorlalÈ›i, spuse domnul José, uitând de cele o sută patruzeci È™i ceva de fiÈ™e pe care le avea în dulap, apoi adăugă, ÃŽnsă, desigur, nu s a întâmplat nimic extraordinar, de vreme ce mi aÈ›i spus că sunteÈ›i văduvă, AveÈ›i o memorie bună, E o condiÈ›ie fundamentală pentru a fi funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, È™eful meu, de exemplu, doar ca să vă faceÈ›i o idee, È™tie pe de rost toate numele care există È™i au existat, toate prenumele È™i numele de familie, Și asta la ce foloseÈ™te, Creierul unui conservator este ca un duplicat al Arhivei, Nu înÈ›eleg, Fiind, cum este, capabil să realizeze toate combinaÈ›iile posibile de nume È™i prenume, creierul È™efului meu nu numai că È™tie numele tuturor persoanelor care sunt în viață È™i ale tuturor celor care au murit, dar ar putea să vă spună cum se vor numi toÈ›i oamenii care se vor naÈ™te până la sfârÈ™itul lumii, ȘtiÈ›i mai multe decât È™eful dumneavoastră, Nici vorbă, în comparaÈ›ie cu el, eu nu însemn nimic, de asta e el conservatorul, iar eu un simplu registrator, Amândoi îmi È™tiÈ›i numele, BineînÈ›eles, Dar el nu È™tie despre mine altceva decât numele meu, Aici aveÈ›i dreptate, diferenÈ›a este că el îl È™tia dinainte, pe când eu l am aflat abia după ce am primit această misiune, Și, dintr o singură miÈ™care, i aÈ›i luat o înainte, vă aflaÈ›i la mine acasă, îmi puteÈ›i vedea chipul, m aÈ›i auzit spunând că mi am înÈ™elat soÈ›ul, È™i, în atâția ani, sunteÈ›i singurul om căruia i am spus o, ce vă mai trebuie ca să vă convingeÈ›i că, față de dumneavoastră, conservatorul e un ignorant, Nu spuneÈ›i asta, nu se cade, Mai aveÈ›i de pus vreo întrebare, Ce întrebare, De exemplu, dacă am fost fericită în căsătorie după tot ce s a întâmplat, E un subiect fără legătură cu dosarul, Nimic nu e fără legătură, aÈ™a cum toate numele se află în capul È™efului dumneavoastră, la fel dosarul unui om este dosarul tuturora, ȘtiÈ›i multe, doamnă, E firesc, am trăit mult, Eu am ajuns la cincizeci de ani, dar, față de dumneavoastră, nu È™tiu nimic, N aveÈ›i idee câte se învață între cincizeci È™i È™aptezeci, Aceasta este vârsta dumneavoastră, PuÈ›in peste, AÈ›i fost fericită după cele întâmplate, VedeÈ›i că totuÈ™i vă interesează, Pentru că È™tiu puÈ›ine despre viaÈ›a oamenilor, La fel ca È™eful dumneavoastră, la fel ca Arhiva dumneavoastră, Presupun că da, Am fost iertată, dacă asta vreÈ›i să È™tiÈ›i, Iertată, Da, se întâmplă de multe ori, iertaÈ›i vă unii pe alÈ›ii, cum se spune de obicei, Fraza cunoscută nu sună aÈ™a, este iubiÈ›i vă unii pe alÈ›ii, E acelaÈ™i lucru, ierÈ›i pentru că iubeÈ™ti, iubeÈ™ti pentru că ierÈ›i, sunteÈ›i un copil, domnule, mai aveÈ›i multe de învățat, E adevărat, SunteÈ›i căsătorit, Nu, Nici n aÈ›i trăit niciodată cu o femeie, A trăi, ceea ce se cheamă a trăi, n am trăit niciodată, Numai legături pasagere, temporare, Nici măcar, trăiesc singur, când mă presează nevoia fac ce face toată lumea, ies, caut È™i plătesc, AÈ›i observat că acum răspundeÈ›i la întrebări, Da, dar nu mi mai pasă, poate aÈ™a se învață, răspunzând, Vreau să vă explic ceva, SpuneÈ›i, Vă voi întreba mai întâi dacă È™tiÈ›i câte fiinÈ›e există într o căsătorie, Două, bărbatul È™i femeia, Nu, domnule, în căsătorie există trei fiinÈ›e, femeia, bărbatul, È™i aceea pe care eu o numesc a treia ființă, cea mai importantă, fiinÈ›a constituită de bărbat È™i femeie împreună, Nu m am gândit niciodată la asta, Dacă, de exemplu, unul dintre soÈ›i comite adulter, cel mai lovit, cel care se alege cu rana cea mai adâncă, oricât ar părea de incredibil, nu e celălalt, ci al treilea, este fiinÈ›a formată de cuplu, nu este unul, ci doiul, Și se poate, într adevăr, trăi cu acest unu făcut din doi, mie mi e greu să trăiesc cu mine însumi, Cel mai adesea, într o căsătorie, bărbatul sau femeia, împreună sau separat, vor să l distrugă pe acest al treilea pe care îl formează, È™i care se împotriveÈ™te, vrea să supravieÈ›uiască orice ar fi, E o aritmetică prea complicată pentru mine, CăsătoriÈ›i vă, găsiÈ›i vă o soÈ›ie, È™i apoi o să mai discutăm, Eh, din păcate, timpul meu a trecut, Nu fiÈ›i aÈ™a de sigur, cine È™tie ce o să găsiÈ›i când veÈ›i ajunge la sfârÈ™itul misiunii dumneavoastră, sau cum aÈ›i numit o, Nelămuririle pe care am fost trimis să le clarific sunt nelămuriri ale Arhivei Generale, nu sunt ale mele, Și ce nelămuriri sunt acelea, dacă nu e o îndrăzneală să întreb, E secret de serviciu, n am voie să răspund, Secretul vă foloseÈ™te prea puÈ›in, domnule José, în curând va trebui să plecaÈ›i, È™i veÈ›i pleca È™tiind tot atât cât È™tiaÈ›i atunci când aÈ›i intrat, nimic, Asta e sigur, iar domnul José clătină din cap, descurajat. Femeia îl privi ca È™i cum l ar fi studiat, apoi întrebă, De câtă vreme v aÈ›i apucat de această investigaÈ›ie, La drept vorbind, am început astăzi, însă conservatorul se va supăra dacă mă voi întoarce cu mâna goală, e o persoană foarte nerăbdătoare, Ar fi o mare nedreptate față de un funcÈ›ionar care, din câte se vede, nu se dă înapoi să lucreze sâmbăta, N aveam nimic personal de făcut, era un mod de a grăbi lucrurile, Dar nu le aÈ›i grăbit, nu i aÈ™a, domnule, Va trebui să mă gândesc, CereÈ›i sfatul È™efului dumneavoastră, de aia e È™ef, Nu l cunoaÈ™teÈ›i, nu acceptă să i se pună întrebări, dă ordinele È™i cu asta basta, Și acum, V am spus deja, va trebui să mă gândesc, Atunci gândiÈ›i vă, Nu È™tiÈ›i chiar nimic, unde s au mutat când au plecat de aici, scrisoarea pe care aÈ›i primit o ar fi trebuit să aibă adresa expeditorului, Ar fi trebuit, da, dar această scrisoare nu mai există, Nu i aÈ›i răspuns, Nu, De ce, ÃŽntre a ucide È™i a lăsa să moară, am preferat să ucid, vorbesc în sens figurat, desigur, Am ajuns într o fundătură fără ieÈ™ire, Poate că nu, Ce vreÈ›i să spuneÈ›i, DaÈ›i mi o hârtie È™i ceva de scris. Cu mâinile tremurând, domnul José îi întinse un creion, PuteÈ›i scrie chiar aici, pe spatele fiÈ™ei, e o copie. Femeia își puse ochelarii È™i scrise rapid câteva cuvinte, Poftim, însă, fiÈ›i atent, asta nu e adresa lor, e doar numele străzii unde era È™coala la care mergea fina mea când au plecat, poate că acolo veÈ›i reuÈ™i să aflaÈ›i ce vă interesează, dacă È™coala mai există. Spiritul domnului José se simÈ›ea împărÈ›it între recunoÈ™tinÈ›a personală pentru această favoare È™i contrarietatea oficială că ea se lăsase atât de mult aÈ™teptată. Se eliberă de gratitudine spunând un simplu mulÈ›umesc, È™i, deÈ™i pe un ton moderat, își manifestă contrarietatea, Nu înÈ›eleg de ce v a luat atât de mult timp să mi daÈ›i adresa È™colii, È™tiind că orice informaÈ›ie, oricât ar părea de neînsemnată, e pentru mine de o importanță vitală, Nu exageraÈ›i, ÃŽn orice caz, va sunt foarte recunoscător, È™i o spun atât în numele meu personal cât È™i în numele Arhivei Generale a Stării Civile, pe care o reprezint, totuÈ™i insist să mi explicaÈ›i de ce mi aÈ›i dat adresa cu atâta întârziere, Motivul e foarte simplu, nu am cu cine sta de vorbă. Domnul José o privi pe femeie, ea îl privea pe el, n are rost să irosim cuvinte pentru a descrie expresia din ochii fiecăruia, contează numai ceea ce el a reuÈ™it să rostească după un moment de tăcere, Nici eu. Atunci femeia se ridică de pe scaun, deschise un sertar al bufetului din spatele ei È™i scoase ceea ce părea un album, are fotografii, se gândi domnul José, tulburat. Femeia deschise albumul, îl răsfoi, în câteva secunde găsi ce căuta, fotografia nu era lipită, o susÈ›ineau doar patru colÈ›uri mici de carton lipite de pagină, Poftim, luaÈ›i o, rosti, e singura pe care o mai am de la ea, È™i sper să nu mă întrebaÈ›i dacă am È™i fotografii cu părinÈ›ii, N am să întreb. Domnul José întinse mâna tremurătoare, luă poza alb negru a unei fetiÈ›e de opt sau nouă ani, o feÈ›iÈ™oară care trebuia să fie palidă, doi ochi serioÈ™i sub o È™uviță de păr care cădea peste sprâncene, gura a încercat să zâmbească, dar n a reuÈ™it, a rămas aÈ™a. Inimă sensibilă, domnul José își simÈ›i ochii umplându i se de lacrimi, Nu păreÈ›i un funcÈ›ionar al acelei Arhive, rosti femeia, E singurul lucru care sunt, spuse el, DoriÈ›i o ceaÈ™că de cafea, Mi ar face bine. Au vorbit foarte puÈ›in cât È™i au băut cafeaua È™i au ronțăit un biscuit, doar câteva cuvinte despre repeziciunea cu care trece timpul nemilos, Trece, È™i nu băgăm de seamă, adineauri era dimineață È™i noaptea deja a sosit, de fapt, se însera, dar poate vorbeau despre viață, despre viaÈ›a lor, sau despre viață în general, aÈ™a se întâmplă când asistăm la o conversaÈ›ie È™i nu suntem atenÈ›i, întotdeauna ne scapă ce e mai important. Se sfârÈ™i cafeaua, cuvintele se sfârÈ™iseră, domnul José se ridică È™i spuse, Trebuie să plec, mulÈ›umi pentru poză, pentru adresa È™colii, femeia spuse, Dacă vreodată mai treceÈ›i pe aici, apoi îl conduse la ușă, el îi întinse mâna, repetă, Vă mulÈ›umesc foarte mult, ca un gentilom din alte vremuri îi duse mâna la buze, iar atunci femeia zâmbi maliÈ›ios È™i spuse, Poate că n ar fi rea ideea să căutaÈ›i în cartea de telefon. Lovitura a fost atât de dură încât domnului José, purtat în stradă de picioarele sale dezorientate, îi trebui ceva timp ca să È™i dea seama că o ploaie măruntă, aproape diafană, îl năpădise din toate direcÈ›iile, de sus, din părÈ›i È™i pieziÈ™. Poate că n ar fi rea ideea să căutaÈ›i în cartea de telefon, spusese răutăcios bătrâna la despărÈ›ire, È™i fiecare dintre aceste cuvinte, în sine inocente, incapabile să rănească cea mai susceptibilă dintre creaturi, se transformase într o clipă într o insultă agresivă, într un atestat de insuportabilă prostie, ca È™i cum, la un moment dat, în timpul conversaÈ›iei atât de bogate în sentimente, ea ar fi început să l observe cu răceală, trăgând concluzia că stângaciul funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, trimis în căutarea a ceea ce era depărtat È™i ascuns, era incapabil să vadă ce se află în faÈ›a ochilor È™i la îndemână. Fără pălărie, nici umbrelă, domnul José primea direct în față pulberea de apă, învolburată È™i confuză ca È™i neplăcutele gânduri care îi clocoteau în minte, toate însă, își dădu el seama pe dată, învârtindu se în jurul unui punct central, încă nedesluÈ™it, dar care, încetul cu încetul, devenea tot mai clar. Era adevărat că nu i trecuse prin minte să consulte cartea de telefon, lucrul cel mai simplu È™i mai firesc pe care l faci când vrei să afli atât numărul de telefon cât È™i adresa persoanei căutate. Prima lui acÈ›iune, dacă intenÈ›iona să găsească adresa femeii necunoscute, aceasta ar fi trebuit să fie, în mai puÈ›in de un minut ar fi È™tiut unde o putea găsi, iar apoi, sub pretextul clarificării imaginarelor probleme ale înscrisurilor de stare civilă, i ar fi putut da întâlnire în afara Arhivei, pretinzând, de exemplu, că vrea s o scutească de plata unei taxe, È™i imediat, riscând totul într un gest temerar, sau câteva zile mai târziu, după ce i ar fi câștigat încrederea, s o roage, PovestiÈ›i mi viaÈ›a dumneavoastră. Nu procedase astfel, È™i, deÈ™i era destul de ignorant în artele psihologice È™i în arcanele inconÈ™tientului, începea acum, cu apreciabilă aproximaÈ›ie, să înÈ›eleagă de ce. Să ne închipuim un vânător, își spunea, să ne închipuim un vânător care È™i ar fi pregătit cu dragoste echipamentul, arma, cartuÈ™iera, o tolbă cu provizii, un bidon cu apă, sacul de plasă pentru a aduna vânatul, cizmele cu carâmb înalt, să ni l închipuim ieÈ™ind cu câinii, hotărât, plin de entuziasm, pregătit pentru o expediÈ›ie în toată regula, aÈ™a cum le stă bine aventurilor cinegetice, È™i căruia, dând colÈ›ul cel mai apropiat, la doi paÈ™i de casă, îi iese în cale un stol de prepeliÈ›e dispuse să se lase omorâte, care se ridică în zbor, dar nu se dau duse oricâte focuri le ar răpune, spre bucuria È™i surpriza câinilor, care, în viaÈ›a lor, n au văzut căzându le mana din cer în asemenea cantități. Care ar fi, pentru vânător, interesul unei vânători atât de uÈ™oare, cu prepeliÈ›ele venind să i se ofere, în bătaia puÈ™tii, cum s ar spune, pe tavă, se întrebă domnul José, È™i își dădu răspunsul care i s ar părea oricui evident, Nici unul. AcelaÈ™i lucru s ar întâmpla È™i cu mine, adăugă, în capul meu È™i, desigur, în capul tuturora, trebuie să existe un gând autonom care gândeÈ™te pe cont propriu, care ia hotărâri fără participarea altui gând, al celui pe care l cunoaÈ™tem de când ne È™tim È™i căruia îi spunem tu, cel care se lasă ghidat de noi pentru a ne duce acolo unde conÈ™tient credem că vrem să mergem, dar care, în cele din urma, s ar putea să fie împins pe un alt drum, în altă direcÈ›ie, È™i nu spre colÈ›ul cel mai apropiat, unde un stol de prepeliÈ›e ne aÈ™teaptă fără să È™tie, È™tiind însă noi, în sfârÈ™it, că ce dă cu adevărat sens întâlnirii este căutarea È™i că avem mult de mers până vom descoperi ceea ce este aproape. Claritatea gândului, fie el unul sau altul, cel special ori cel obiÈ™nuit, de fapt, când ai ajuns la È›intă, drumul aproape că nu mai contează, a fost atât de orbitoare încât domnul José se opri năucit în mijlocul trotuarului, învăluit în bura luminată de o lampă de pe stradă, care, chiar în clipa aceea, se aprinsese din întâmplare. Atunci, din adâncul sufletului său, plin de căință È™i de gratitudine, își ceru iertare pentru urâtele È™i nemeritatele gânduri, acestea, într adevăr, foarte conÈ™tiente, pe care le gândise despre bătrâna È™i binevoitoarea doamnă din apartamentul din dreapta de la parter, când adevărul este că ei îi datora nu numai adresa È™colii È™i fotografia, ci È™i cea mai bună È™i mai completă explicaÈ›ie a unui demers care, în aparență, n avea nici una. Și cum îi făcuse invitaÈ›ia s o viziteze din nou, Dacă vreodată mai treceÈ›i pe aici, acestea fuseseră cuvintele, îndeajuns de clare pentru a se lipsi de restul frazei, își promise că i va bate la ușă într una din zilele următoare, atât pentru a i relata mersul investigaÈ›iei, cât È™i pentru a o surprinde cu motivul autentic pentru care nu consultase cartea de telefon. Asta va însemna, desigur, că va fi nevoit să i mărturisească adevărul, împuternicirea era falsă, iar căutarea o făcea din proprie voință È™i nu din ordinul Arhivei Generale, trebuind, inevitabil, să i spună È™i restul. Restul era colecÈ›ia lui de persoane faimoase, frica de înălÈ›ime, hârtiile înnegrite, pânzele de păianjen, rafturile monotone ale celor vii, haosul celor morÈ›i, mucegaiul, praful, descurajarea, în fine, fiÈ™a care, cu un rost anume, venise agățată de celelalte, Ca să nu cadă pradă uitării, È™i numele, Numele fetiÈ›ei pe care o È›in aici, își aminti el, È™i numai pentru că pulberea de apă continua să se cearnă din cer nu scoase fotografia din buzunar ca s o privească. Dacă vreodată va spune cuiva cum e, pe dinăuntru, Arhiva Generală, i o va spune doamnei din apartamentul din dreapta de la parter. E o problemă pe care timpul o va rezolva, hotărî domnul José. Exact în clipa aceea, timpul îi aduse autobuzul care l va duce în apropiere de casă, plin de oameni uzi până la piele, bărbaÈ›i È™i femei cu vârste È™i chipuri diferite, unii tineri, alÈ›ii bătrâni, unii coborând mai aproape, alÈ›ii mai departe. Arhiva Generală a Stării Civile îi cunoÈ™tea pe toÈ›i, È™tia cum se numesc, unde se născuseră È™i din cine, È™i le socotea zilele una câte una, de exemplu, femeia de colo, cu ochii închiÈ™i, cea care È™i reazemă capul de geamul ferestrei, oare cât trebuie să aibă, treizeci È™i cinci, treizeci È™i È™ase de ani, atât i a fost de ajuns domnului José pentru a È™i da frâu liber imaginaÈ›iei, Dar dacă ea este femeia pe care o caut, cu neputință, de fapt, n avea cum să ghicească, ce întâlnim mai des în viață sunt oameni necunoscuÈ›i, È™i trebuie să ne resemnăm, nu putem bate drumurile întrebând pe toată lumea, Cum vă numiÈ›i, iar apoi să scoatem fiÈ™a din buzunar pentru a vedea dacă persoana respectivă e cea pe care o căutăm. După două staÈ›ii, femeia coborî, aÈ™teptă pe trotuar să plece autobuzul, voia, desigur, să traverseze de cealaltă parte a străzii, È™i, cum nu avea umbrelă, domnul José îi putu vedea chipul în ciuda picăturilor care se prindeau de geam, la un moment dat, poate nerăbdătoare pentru că autobuzul întârzia să pornească, ea își ridica ochii, atunci îi întâlni privirea. Se priviră în ochi până când autobuzul se puse în miÈ™care, È™i se urmăriră din priviri cât timp s au mai putut vedea, domnul José întinzându È™i È™i răsucindu È™i gâtul, femeia uitându se după el, poate se întreba, Cine o fi, el răspunzându È™i, E ea. ÃŽntre staÈ›ia unde domnul José trebuia să coboare È™i Arhiva Generală, atenÈ›ie foarte lăudabilă a serviciilor de transporturi faÈ›a de cei care trebuiau să vină după acte la Starea Civilă, distanÈ›a nu era mare. Cu toate acestea, domnul José intră în casă ud leoarcă. ÃŽÈ™i scoase rapid gabardina, își schimbă pantalonii, È™osetele È™i pantofii, își È™terse cu un prosop părul din care È™iroia apa, continuându È™i dialogul interior în tot acest timp, E ea, Nu e ea, Ar putea fi, Ar putea fi, dar nu e, Și dacă e, o s o È™tii când vei găsi femeia din fișă, Dacă e ea, o să i spun că ne cunoaÈ™tem, ne am văzut în autobuz, N o să È™i aducă aminte, Dacă o găsesc curând, își va aminti cu siguranță, Dar tu nu vrei s o găseÈ™ti curând, poate nu vrei s o găseÈ™ti nici mai târziu, dacă voiai cu adevărat, te uitai în cartea de telefon, de acolo se începe, Nu m am gândit, Cartea e în Arhivă, N am chef să intru acum în Arhivă, Þi e teamă de întuneric, Nu mi e deloc teamă, îi cunosc întunericul ca n palmă, Mai bine ai recunoaÈ™te că nu È›i cunoÈ™ti nici măcar desenul propriilor palme, Dacă aÈ™a crezi, lasă mă în ignoranÈ›a mea, È™i păsările cântă fără să È™tie de ce, EÈ™ti liric, Sunt trist, E firesc, cu viaÈ›a pe care o duci, Imaginează È›i că femeia din autobuz era chiar femeia din fișă, imaginează È›i că n o s o mai întâlnesc, că a fost singura ocazie, că destinul a fost aici È™i l am lăsat să plece, Lucrurile nu pot fi lămurite decât într un singur fel, Care, Să faci ce È›i a spus locatara din apartamentul din dreapta de la parter, bătrâna, AtenÈ›ie cum vorbeÈ™ti, te rog, E bătrână, E o doamnă în vârstă, Lasă te de ipocrizii, vârstă avem cu toÈ›ii, chestiunea e să È™tim câtă, dacă e puÈ›ină, eÈ™ti tânăr, dacă e multă, eÈ™ti bătrân, restul sunt vorbe, Să terminăm cu asta, Să terminăm, Mă duc să mă uit în cartea de telefon, Þi o spun de o jumătate de oră. ÃŽn pijama È™i în papuci, înfășurat într o pătură, domnul José intră în Arhivă. ÃŽmbrăcămintea insolită îl stânjenea de parcă È™i ar fi pierdut respectul față de venerabilele arhive, față de eterna lumină gălbuie care, ca un soare muribund, plutea peste biroul conservatorului. Cartea se afla acolo, pe colÈ›ul mesei, nu era permis s o consulÈ›i fără autorizaÈ›ie, chiar în cazul unei convorbiri oficiale, iar acum domnul José s ar putea aÈ™eza la birou, aÈ™a cum mai făcuse, e adevărat că o singură dată, într un moment fără pereche, care i se păruse de triumf È™i de glorie, însă nu se încumetă, poate din pricina îmbrăcăminÈ›ii necuviincioase, de teama absurdă că l ar putea surprinde cineva în această postură, dar cine, dacă niciodată o ființă vie, cu excepÈ›ia lui, nu umblase pe aici în afara orelor de program. Se gândi c ar fi bine să ia cartea acasă, s ar simÈ›i mai liniÈ™tit, fără prezenÈ›a amenințătoare a rafturilor înalte, care păreau gata să se precipite dintre umbrele tavanului, de acolo unde păianjenii È›es È™i devorează. Se cutremură de parcă pânzele lipicioase È™i pline de praf ar fi început deja să se prăvălească peste el È™i puÈ›in a lipsit să nu facă imprudenÈ›a să înÈ™face cartea de telefon fără ca, înainte, să măsoare cu exactitate distanÈ›ele ce o separau, de jur împrejur, de marginile mesei, iar când vorbim de distanÈ›e, ar trebui să vorbim È™i de unghiuri, dacă n ar exista circumstanÈ›a favorabilă că înclinaÈ›iile geometrice È™i topografice ale conservatorului tind clar spre unghiurile drepte È™i spre paralele. Intră în casă convins că, atunci când va înapoia cartea de telefon, ea își va regăsi de îndată locul exact, fără să se abată nici măcar cu un singur milimetru, iar conservatorul nu va avea motive să le ordone subÈ™efilor să investigheze cine a folosit o, cum, când È™i de ce. Avu, până în ultima clipă, senzaÈ›ia că se va întâmpla ceva care l va împiedica să ia cartea, un murmur, un pocnet suspect, un fulger venit brusc din fondurile mortuare ale Arhivei Generale, însă era o pace absolută, nu se auzea nici măcar ronțăitul minuscul al mandibulelor bostrihidelor, insectele mâncătoare de lemn. Acum domnul José, cu pătura pe spate, stă la propria masa, are dinainte cartea de telefon, o deschide la primele pagini È™i parcurge pe îndelete instrucÈ›iunile de folosire, codurile, tabelele de preÈ›uri, ca È™i cum acesta i ar fi scopul. După câteva minute, un impuls subit, negândit, îl făcu să sară peste pagini, înainte, înapoi, până când se opri la aceea care corespundea numelui femeii necunoscute. Ori nu e aici, ori ochii lui refuză să vadă. Nu, nu este. Trebuia să urmeze după acest nume, dar nu urmează. Trebuia să apară înainte de acest nume, dar nu apare. Știam eu ce spun, se gândi domnul José, dar nu e adevărat c a spus o vreodată, era felul lui de a da cu tifla lumii, de a È™i exprima bucuria, orice anchetator de poliÈ›ie s ar fi arătat contrariat, bătând cu pumnul în masă, dar nu È™i domnul José, domnul José arbora dimpotrivă surâsul ironic al celui care, fiind trimis să caute ceva ce È™tie că nu există, se întoarce din căutare având pe buze cuvintele, Știam eu ce spun, ori n are telefon, ori nu vrea să È™i vadă numele în carte. MulÈ›umirea era atât de mare, încât imediat, fără să È™i mai piardă timpul cântărind argumentele pro È™i contra, căută numele tatălui femeii necunoscute, È™i, într adevăr, îl găsi. Nu i tresări nici o fibră din trup. Dimpotrivă, hotărât acum să ardă toate punÈ›ile, pradă unui impuls pe care l simt numai căutătorii autentici, se uită după numele bărbatului de care divorÈ›ase femeia necunoscută, È™i de asemenea îl găsi. Dac ar avea o hartă a oraÈ™ului ar putea semnala primele cinci puncte identificate, două pe strada unde se născuse fetiÈ›a din fotografie, altul la liceu, acum acestea, începutul unui desen ca acela al tuturor vieÈ›ilor, făcut din linii frânte, din încrucișări, din intersectări, dar niciodată din bifurcaÈ›ii, pentru că spiritul nu merge nicăieri fără picioarele trupului, È™i trupul n ar fi în stare să se miÈ™te, dacă i ar lipsi aripile spiritului. ÃŽÈ™i notă adresele, apoi își însemnă ce avea de cumpărat, o hartă mare a oraÈ™ului, un carton gros de aceeaÈ™i dimensiune pe care s o fixeze, o cutie de pioneze colorate, roÈ™ii ca să fie vizibile de la distanță, căci vieÈ›ile sunt precum tablourile, se cuvine întotdeauna să le privim dându ne patru paÈ™i înapoi, chiar dacă, într o zi, ajungem să le atingem pielea, să le simÈ›im mirosul, să le încercăm gustul. Domnul José era liniÈ™tit, nu l tulbura faptul că aflase unde locuiau părinÈ›ii È™i fostul soÈ› al femeii necunoscute, acesta din urmă, în mod curios, destul de aproape de Arhiva Generală, sigur că, mai devreme sau mai târziu, le va bate la ușă, însă numai când va simÈ›i că sosise momentul, numai atunci când momentul îi va ordona, Acum. ÃŽnchise cartea de telefon, o puse înapoi pe biroul È™efului, exact în locul de unde o luase, È™i se întoarse acasă. După ceas, era timpul cinei, dar emoÈ›iile zilei îi derutaseră probabil stomacul, care nu dădea semne de nerăbdare. Se aÈ™eză la loc, își strânse pătura în jurul trupului, trăgând de capete ca să È™i acopere picioarele, È™i deschise caietul pe care l cumpărase de la papetărie. Venise vremea să înceapă să consemneze desfășurarea cercetării, întâlnirile, conversaÈ›iile, reflecÈ›iile, planurile È™i tacticile unei investigaÈ›ii care se anunÈ›a complexă. PaÈ™ii cuiva în căutarea altcuiva, își spuse, È™i, într adevăr, deÈ™i călătoria abia începuse, avea deja multe de povestit. Dacă aÈ™ scrie un roman, murmură, deschizând caietul, doar conversaÈ›ia cu doamna din apartamentul din dreapta de la parter ar umple un capitol. Luă pixul ca să înceapă, dar, la mijlocul gestului, ochii i se opriră pe hârtia unde scrisese adresele, îi scăpase ceva, ipoteza foarte plauzibila că femeia necunoscută, după ce divorÈ›ase, se întorsese la părinÈ›i, ipoteza, la fel de plauzibilă, că soÈ›ul fusese cel care plecase de acasă, telefonul rămânând pe numele lui. Dacă acesta era cazul, È™i luând în consideraÈ›ie faptul că strada în chestiune se afla în apropierea Arhivei Generale, cine È™tie dacă femeia din autobuz n a fost totuÈ™i ea. Dialogul interior dădu semne că vrea s o ia de la capăt, Era ea, Ba nu era ea, Era, Ba nu, însă de astă dată, domnul José nu i mai dădu ascultare, È™i, aplecându se deasupra hârtiei, începu să scrie primele cuvinte, precum urmează, Am intrat în clădire, am urcat scara până la etajul al doilea È™i am ascultat la uÈ™a apartamentului unde s a născut femeia necunoscută, atunci am auzit plânsetul unui sugar, m am gândit că putea fi copilul ei, È™i, în acelaÈ™i timp, am auzit glasul mângâietor al unei femei, E ea, apoi am aflat ca nu. DeÈ™i, privind lucrurile din afară, se crede aproape întotdeauna contrariul, viaÈ›a în birourile oficiale nu e de obicei uÈ™oară, mai cu seamă în această Arhivă Generală a Stării Civile, unde, din vremuri pe care nu le vom putea numi imemoriale doar pentru că despre toÈ›i È™i despre toate există înscrisuri, graÈ›ie strădaniei consecvente a unei linii neîntrerupte de mari conservatori, în mod admirabil s au reunit toate splendorile È™i mizeriile funcÈ›iei publice, care fac din funcÈ›ionar o ființă aparte, beneficiar È™i totodată dependent de spaÈ›iul fizic È™i mental descris de vârful peniÈ›ei pe care o mânuieÈ™te. ÃŽn termeni simpli, È™i având în vedere o înÈ›elegere mai exactă a faptelor generale discutate în abstract în acest preambul, trebuie să spunem că domnul José are o problemă de rezolvat. Aducându È™i aminte cât de greu i a fost să smulgă, împotriva rezistenÈ›elor regulamentare ale ierarhiei, o amărâtă de jumătate de oră de scutire de serviciu, datorită căreia a reuÈ™it să nu fie surprins în flagrant de soÈ›ul tinerei din apartamentul din stânga de la etajul doi, ne putem închipui calvarul prin care trece acum, zi È™i noapte, chinuindu se să găsească o justificare ingenioasă, ce i ar permite să solicite, nu una, ci două ore, nu două, ci trei, cam atâtea îi vor trebui probabil ca să ducă la bun sfârÈ™it, cu suficient folos, vizita la È™coală È™i indispensabila investigaÈ›ie în arhivele ei. Această frământare, constantă, obsesivă, avu neîntârziat urmări, erori în muncă, scăpări de atenÈ›ie, subite somnolenÈ›e diurne datorate insomniilor nocturne, pe scurt, domnul José, apreciat până atunci de diverÈ™ii săi superiori ca un funcÈ›ionar competent, metodic È™i devotat, începu să fie È›inta unor mustrări severe, admonestări, săpuneli, care n au făcut decât să l arunce într o confuzie È™i mai mare, fără a mai pune la socoteală că, pe calea pe care o apucase, putea fi absolut sigur că, dacă s ar fi încumetat vreodată să ceară multjinduita dispensă, răspunsul ar fi fost negativ. SituaÈ›ia devenise atât de gravă încât, după ce a fost analizată rând pe rând de inspectori È™i de subÈ™efi, dar fără nici un rezultat, singura soluÈ›ie rămasă a fost aducerea ei la cunoÈ™tinÈ›a conservatorului, care, în primele clipe, nu reuÈ™i să înÈ›eleagă ce se petrece, atât i se părea de absurd. Faptul că un funcÈ›ionar își nesocotise în asemenea hal obligaÈ›iile era un lucru care făcea imposibilă orice binevoitoare înclinaÈ›ie spre o decizie disculpatoare, un lucru care aducea o serioasă atingere tradiÈ›iilor operative ale Arhivei Generale, numai o boală foarte gravă l ar fi putut justifica. Când delincventul i a fost adus înainte, exact asta l a întrebat conservatorul pe domnul José, SunteÈ›i bolnav, Cred că nu, domnule. Dacă nu sunteÈ›i bolnav, cum explicaÈ›i atunci munca de proastă calitate pe care aÈ›i făcut o în ultimele zile, Nu È™tiu, domnule, poate pentru că n am dormit bine, ÃŽn acest caz, sunteÈ›i bolnav, Doar n am dormit bine, Dacă nu dormiÈ›i bine, înseamnă că sunteÈ›i bolnav, un om sănătos doarme întotdeauna buÈ™tean, dacă nu cumva aveÈ›i vreo povară pe conÈ™tiință, o greÈ™eală cenzurabilă, din acelea pe care conÈ™tiinÈ›a nu le iartă, conÈ™tiinÈ›a e foarte importantă, Da, domnule, Dacă greÈ™elile dumneavoastră de serviciu sunt cauzate de insomnie È™i dacă insomnia este pricinuită de acuzaÈ›iile conÈ™tiinÈ›ei, atunci trebuie să descoperim greÈ™eala comisă, N am făcut nici o greÈ™eală, domnule, Imposibil, singura persoană, aici, care nu face greÈ™eli, sunt eu, dar acum ce se întâmplă, de ce vă uitaÈ›i la cartea de telefon, Nu mă pot concentra; domnule, Semn rău, È™tiÈ›i că trebuie să vă uitaÈ›i întotdeauna la mine când vă vorbesc, e regulamentul de disciplină, eu sunt singurul care am voie să privesc în altă direcÈ›ie, Da, domnule, Ce greÈ™eală aÈ›i făcut, Nu È™tiu, domnule, ÃŽn acest caz e È™i mai grav, greÈ™elile uitate sunt cele mai primejdioase, Mi am îndeplinit îndatoririle, InformaÈ›iile de care dispun în legătură cu dumneavoastră au fost până astăzi satisfăcătoare, dar asta nu face decât să demonstreze că reaua conduită profesională pe care aÈ›i avut o în ultimele zile nu este consecinÈ›a unei greÈ™eli uitate, ci a unei greÈ™eli recente, a unei greÈ™eli de acum, ConÈ™tiinÈ›a nu mă acuză, ConÈ™tiinÈ›ele tac mai mult decât trebuie, de aceea s au creat legile, Da, domnule, Trebuie să iau o decizie, Da, domnule, Și am luat o, Da, domnule, Vă aplic o zi de suspendare, Și suspendarea, domnule, e numai de salariu, sau e È™i de serviciu, întrebă domnul José, văzând mijind o rază de speranță, De salariu, de salariu, serviciul nu poate fi mai afectat decât a fost, de curând v am dat o jumătate de oră liberă, să nu mi spuneÈ›i că vă aÈ™teptaÈ›i ca reaua dumneavoastră purtare să fie răsplătită cu o zi întreagă, Nu, domnule, Doresc, pentru binele dumneavoastră, să vă servească drept învățătură de minte, să redeveniÈ›i cât mai repede funcÈ›ionarul corect dinainte, în interesul acestei Arhive Generale, Da, domnule, Asta e tot, întoarceÈ›i vă la locul dumneavoastră. Disperat, cu nervii la pământ, aproape în lacrimi, domnul José se supuse. ÃŽn cele câteva minute cât durase dificila discuÈ›ie cu È™eful, corespondenÈ›a i se îngrămădise pe masă, ca È™i cum ceilalÈ›i registratori, colegii lui, profitând de situaÈ›ia disciplinară periculoasă în care vedeau că se afla, ar fi vrut È™i ei, pe cont propriu, să l pedepsească. Pe deasupra, era aÈ™teptat de mai multe persoane, care stăteau la rând. Toate se postaseră în faÈ›a mesei lui, È™i nu din întâmplare, nu pentru că s ar fi gândit, intrând în Arhiva Generală, că funcÈ›ionarul absent e poate mai simpatic È™i mai primitor decât cei vizibili, prezenÈ›i în dosul pupitrului, ci pentru că tocmai aceÈ™tia le indicaseră că lui trebuiau să i se adreseze. Cum regulamentul intern hotăra că satisfacerea cererilor publicului avea prioritate absolută asupra muncii de birou, domnul José se duse la pupitru, È™tiind că, în spatele lui, va continua să plouă cu hârtii. Era pierdut. Acum, în urma avertismentului enervat al conservatorului È™i a pedepsei primite, chiar dacă ar fi inventat naÈ™terea imposibilă a unui fiu sau moartea dubioasă a unei rude, își putea scoate din minte orice speranță că i se va permite, într un viitor apropiat, să plece mai devreme sau să vină mai târziu cu o oră, o jumătate de oră, sau barem un minut. Memoria, în această casă a arhivelor, este tenace, uită încet, atât de încet încât niciodată nu va ajunge să uite complet. De va avea domnul José, de acum în zece ani, un moment de neatenÈ›ie, oricât de mărunt, va È™i vedea cum imediat i se vor aminti toate detaliile acestor nefericite zile. Probabil la asta se referise conservatorul, spunând că cele mai grave greÈ™eli sunt cele care, în aparență, au fost uitate. Pentru domnul José, restul zilei fu un anevoios calvar, copleÈ™it de muncă, năpădit de gânduri. ÃŽn timp ce o parte a conÈ™tiinÈ›ei sale dădea competente explicaÈ›ii publicului, completând È™i È™tampilând documente, arhivând fiÈ™e, cealaltă parte blestema în ritm monoton soarta È™i hazardul care transformaseră într o morbidă curiozitate un lucru care n ar reuÈ™i să impresioneze nici măcar o clipă imaginaÈ›ia unei persoane rezonabile, cu toate minÈ›ile acasă. Șeful are dreptate, se gândea domnul José, interesele arhivei trebuie puse mai presus de orice, dacă aÈ™ fi dus o viață chibzuită, normală, cu siguranță nu m aÈ™ fi apucat, la vârsta mea, să fac colecÈ›ii de actori, de balerine, de episcopi È™i de jucători de fotbal, e stupid, e inutil, e ridicol, frumoasă moÈ™tenire las eu după moarte, din fericire, nu am urmaÈ™i, poate e din pricina singurătății, dacă aÈ™ avea o soÈ›ie. Ajuns în acest punct, gândul se întrerupse, apoi o luă pe o altă cale, un drum îngust, confuz, la începutul căruia se poate vedea portretul unei fetiÈ›e, la capătul căruia va trebui să se afle, dacă o va găsi, o persoană reală, o femeie în toata firea, adultă, care acum are treizeci È™i È™ase de ani, divorÈ›ată, Dar oare de ce o vreau eu, pentru ce, ce am să fac cu ea după ce o s o găsesc. Gândul i se întrerupse din nou, dădu înapoi, Și cum crezi tu c o vei găsi, dacă nu te lasă s o cauÈ›i, îl întrebă, dar el nu răspunse, ocupat s o informeze pe ultima persoană din rând că certificatul de deces pe care l ceruse va fi gata a doua zi. Cu toate acestea, există întrebări tenace, care nu se dau bătute, iar aceasta îl atacă din nou, când el, cu trupul obosit, cu sufletul golit, intră, în sfârÈ™it, în casă. Se aruncă pe pat ca o cârpă, voia să doarmă, să uite chipul È™efului, pedeapsa nedreaptă, dar întrebarea se culcă lângă el, strecurându i în È™oaptă, N o poÈ›i căuta, nu te lasă, de astă dată era cu neputință să se prefacă ocupat, vorbind cu un solicitant, încercă să facă pe niznaiul, își spuse că va găsi o modalitate, iar dacă n o va găsi, se va lăsa păgubaÈ™, totuÈ™i întrebarea se încăpățână, Te laÈ™i uÈ™or învins, pentru atâta lucru nu merita să falsifici o împuternicire È™i s o obligi pe nefericita È™i amabila doamnă din apartamentul din dreapta de la parter să vorbească despre trecutul ei păcătos, este o lipsă de respect față de ceilalÈ›i să le dai buzna în casă È™i să le încalci intimitatea. Aluzia la împuternicire îl făcu să se ridice brusc în capul oaselor, îngrozit. O avea în haină, umblase cu ea toate aceste zile, închipuiÈ›i vă că, dintr un motiv sau altul, ar fi scăpat o pe jos, sau că tulburarea nervoasă i ar fi provocat o sincopă, o pierdere de cunoÈ™tință, È™i un coleg oarecare, fără rea intenÈ›ie, descheindu i nasturii ca să l lase să respire, ar fi văzut plicul alb cu timbrul Arhivei Generale, exclamând, Ce i asta, iar apoi un inspector, iar apoi un subÈ™ef, iar apoi È™eful. Domnul José refuză să se gândească ce s ar fi întâmplat după aceea, se ridică dintr un salt, se repezi la haina atârnată pe speteaza unui scaun, scoase scrisoarea È™i, neliniÈ™tit, uitându se de jur împrejur, se întrebă unde naiba o putea ascunde. Nici o mobilă n avea cheie, sărmanele lui bunuri se aflau la îndemâna oricărui spirit iscoditor care i ar fi pătruns în casă. Atunci dădu cu ochii de colecÈ›iile aliniate în dulap, aici trebuia să se afle soluÈ›ia. Căută dosarul episcopului È™i băgă plicul înăuntru, un episcop nu trezeÈ™te curiozitatea oricât de faimoasă i ar fi cucernicia, nu e ciclist, nici pilot de formula unu. Reveni în pat, uÈ™urat, dar întrebarea rămăsese acolo, în aÈ™teptare, N ai făcut nimic, problema nu e împuternicirea, tot una e s o ascunzi sau s o laÈ™i la vedere, nu asta te va călăuzi spre femeie, Am spus deja că voi găsi o modalitate, Mă îndoiesc, È™eful te a legat de mâini È™i de picioare, nu È›i dă voie să faci nici un pas, Voi aÈ™tepta să se liniÈ™tească lucrurile, Și după aceea, Habar n am, o să mi vină până la urma o idee, Ai putea rezolva chestiunea chiar în acest moment, Cum, Le dai un telefon părinÈ›ilor, spui că vorbeÈ™ti în numele Arhivei, le ceri adresa, AÈ™a ceva nu fac, Mâine te duci acasă la femeie, nu sunt în stare să mi închipui ce o să puteÈ›i vorbi, dar, cel puÈ›in, ajungi la o concluzie, Probabil că n am să vreau să i vorbesc când vom fi față în față, Dacă aÈ™a stau lucrurile, de ce o mai cauÈ›i, de ce îi investighezi viaÈ›a, Și despre episcop adun hârtii È™i totuÈ™i nu mă interesează să stau de vorbă cu el, Mi se pare absurd, E absurd, dar era momentul să fac ceva absurd în viață, Vrei să spui că, dacă vei reuÈ™i s o găseÈ™ti pe femeie, ea nu va afla c ai căutat o, E foarte probabil, De ce, Nu pot să explic, ÃŽn orice caz, nici la È™coala fetiÈ›ei nu te vei putea duce, È™colile sunt ca Arhiva Generală, se închid la sfârÈ™itul săptămânii, ÃŽn Arhivă pot să intru când vreau, Nu se poate spune c ar fi cine È™tie ce ispravă eroică, uÈ™a casei tale dă înăuntru, Se vede că n a trebuit niciodată să mergi acolo singur, Merg unde mergi tu, asist la tot ceea ce faci, PoÈ›i s o faci în continuare, o voi face, dar tu, în È™coală, nu vei intra, Rămâne de văzut. Domnul José se sculă, era ora cinei, dacă meritau un asemenea nume mesele frugale pe care obiÈ™nuia să le ia seara. ÃŽn timp ce mânca, se gândi intens, apoi spălă farfuria, paharul È™i tacâmurile, strânse firimiturile care căzuseră pe faÈ›a de masă, continuând să se concentreze, È™i, ca È™i cum gestul ar fi fost inevitabila concluzie a ceea ce gândise, deschise uÈ™a care dădea spre stradă. ÃŽn față, peste drum, se afla o cabină telefonică, o avea, cum s ar spune, sub nas, în douăzeci de paÈ™i va ajunge la capătul firului care îi va duce vocea, acelaÈ™i fir îi va aduce un răspuns, È™i acolo, fie într un sens, fie în celălalt, se vor încheia căutările, se va putea întoarce liniÈ™tit acasă, va redobândi încrederea È™efului, apoi, rotindu se pe propriile urme invizibile, lumea își va recăpăta orbita dintotdeauna, calmul profund al celui care pur È™i simplu aÈ™teaptă ceasul când toate lucrurile se vor împlini, dacă aceste vorbe, spuse È™i repetate de atâtea ori, vor fi având, cu adevărat, vreun înÈ›eles. Domnul José nu traversă strada, se duse să È™i pună haina È™i gabardina, după care ieÈ™i. Trebui să schimbe de două ori autobuzul până ajunse la destinaÈ›ie. Școala era o clădire lungă, cu două etaje È™i mansardă, separată de stradă printr un grilaj înalt de fier. SpaÈ›iul intermediar, o porÈ›iune de teren unde se zăreau, risipiÈ›i, câțiva arbori mărunÈ›i, servea probabil pentru destinderea elevilor. Nu se vedea nici o lumină. Domnul José se uită împrejur, strada era pustie, deÈ™i nu era foarte târziu, este partea bună a acestor cartiere excentrice, mai ales dacă timpul nu permite să È›ii fereastra deschisă, vecinii se retrag în sânul căminului, în plus, afară nu e nimic de văzut. Domnul José merse până la capătul străzii, traversă pe celalalt trotuar, acum vine spre È™coală, cu paÈ™i domoli, ca cineva care a ieÈ™it să respire aerul curat al nopÈ›ii È™i acasă nu l aÈ™teaptă nimeni. Lângă poartă, se aplecă de parcă tocmai ar fi observat că i s a dezlegat È™iretul de la pantof, trucul e vechi È™i arhicunoscut, nu păcăleÈ™te pe nimeni, însă merge în lipsă de ceva mai bun, când imaginaÈ›ia nu dă pe afară. ÃŽmpinse poarta cu cotul, aceasta se miÈ™că puÈ›in, nu era închisă cu cheia. Metodic, domnul José mai înnodă o dată È™iretul, se ridică È™i bătu cu piciorul în pământ ca pentru a se convinge de soliditatea nodurilor, È™i își continuă drumul, acum mai repede, părea că È™i amintise brusc că totuÈ™i era aÈ™teptat. Restul săptămânii, domnul José trăi ca È™i cum ai fi asistat la propriile vise. ÃŽn Arhiva nu fu văzut comițând nici măcar o singură greÈ™eală, nu avu nici un moment de neatenÈ›ie, nu încurcă nici o hârtie cu alta, rezolvă o mulÈ›ime de treburi care altădată l ar fi făcut să protesteze, în tăcere, desigur, împotriva tratamentului inuman la care sunt supuÈ™i dintotdeauna registratorii, făcu È™i suportă totul fără o vorbă, fără un murmur. Conservatorul îi aruncă de două ori câte o privire de la distanță, È™tim că nu e obiceiul lui să se uite la subordonaÈ›i, cu atât mai puÈ›in la cei de categorie inferioară, dar concentrarea spirituală a domnului José atingea un asemenea grad de intensitate încât era imposibil să n o percepi în atmosfera etern stătută a Arhivei Generale. Vineri, în momentul închiderii serviciului, conservatorul, pe nepregătite, contraveni tuturor regulamentelor, încălcă toate tradiÈ›iile, lăsându i cu gura căscată pe toÈ›i funcÈ›ionarii, atunci când, îndreptându se spre ieÈ™ire È™i trecând pe lângă domnul José, îl întrebă, Vă simÈ›iÈ›i mai bine. Domnul José răspunse da, era mult mai bine, n a mai avut insomnii, iar conservatorul replică, V a prins bine discuÈ›ia pe care am avut o, păru că vrea să mai adauge ceva; vreo idee care tocmai îi trecuse prin minte, însă închise gura È™i ieÈ™i, atât ar mai fi lipsit, anularea pedepsei impuse ar fi însemnat o subminare a disciplinei. CeilalÈ›i registratori, inspectorii, până È™i subÈ™efii, îl priviră pe domnul José de parcă atunci l ar fi văzut pentru întâia oară, cele câteva cuvinte ale È™efului îl transformaseră într o persoană diferită, era cam la fel ca atunci când duci un copil să l botezi, pleci cu unul È™i te întorci cu altul. Domnul José termină de pus în ordine biroul, apoi își aÈ™teptă rândul să iasă, după regulament primul care pleca era subÈ™eful cel mai vechi în funcÈ›ie, apoi inspectorii, imediat registratorii, întotdeauna în ordinea vechimii în serviciu, celălalt subÈ™ef avea sarcina să închidă uÈ™a. Contrar obiceiului, domnul José nu ocoli Arhiva Generală ca să ajungă acasă, o luă pe străzile învecinate, intră pe rând în trei magazine diferite È™i cumpără din fiecare câte ceva, jumătate de kilogram de untură de porc, într unul, un prosop într altul È™i, de asemenea, un obiect mic, un flecuÈ™teÈ›, care încăpea într o palmă, È™i pe care l puse în buzunarul exterior al hainei pentru că nu trebuia împachetat. Doar după aceea se duse acasă. Trecuse de mult de miezul nopÈ›ii când ieÈ™i. La ora aceea, circulau puÈ›ine autobuze, foarte rar apărea câte unul, de aceea domnul José, pentru a doua oară de când dăduse peste fiÈ™a femeii necunoscute, se hotărî să ia un taxi. SimÈ›ea un soi de vibraÈ›ie în coÈ™ul pieptului, un zumzet, o frenezie, însă mintea îi rămânea calmă, sau, mai bine zis, era incapabilă să gândească. PreÈ› de o clipă, domnul José, ghemuit pe bancheta taxiului parcă temându se să nu fie văzut, încercă să È™i imagineze ce i s ar putea întâmpla dacă fapta pe care se pregătea s o comită ar ieÈ™i prost, ce urmări ar avea asupra vieÈ›ii sale, însă gândul se ascunse după un zid, De aici nu ies, îi spuse din dosul zidului, iar el înÈ›elese, pentru că se cunoÈ™tea bine, că gândul voia să l protejeze nu de teamă, ci de laÈ™itate. Aproape de destinaÈ›ie, îi ceru È™oferului să oprească, va parcurge pe jos restul distanÈ›ei care rămăsese. ÃŽÈ™i È›inea mâinile în buzunare, pipăind, sub gabardina cu nasturii închiÈ™i până sus, pachetele care conÈ›ineau untura È™i prosopul. ÃŽn clipa când dădu colÈ›ul ca să intre pe strada unde era situată È™coala, pe cap îi căzură câteva picaturi izolate de ploaie, înlocuite pe dată, când ajunse în dreptul porÈ›ii, de o rafală deasă care matura cu zgomot caldarâmul. Se spune, din timpurile clasice, că soarta îi ocroteÈ™te pe cei îndrăzneÈ›i, în cazul de față, intermediarul însărcinat cu protecÈ›ia a fost ploaia, ori, cu alte cuvinte, cerul însuÈ™i, dacă ar umbla cineva pe strada la ora asta târzie, ar fi desigur mai ocupat să se ferească de baia subită decât să remarce stratagemele unui individ în gabardină care, judecând după vârsta pe care părea s o aibă, scăpase de potop cu o repeziciune surprinzătoare, adineauri era aici, acum nu mai e. Adăpostit sub copacii din curte, cu inima bătând nebuneÈ™te, domnul José aÈ™tepta neliniÈ™tit, uimit de agilitatea cu care se miÈ™case, el care, în materie de exerciÈ›ii fizice, nu făcea mai mult decât să se caÈ›ere în vârful scării din Arhiva Generală, È™i doar Dumnezeu È™tie cu câtă lipsă de entuziasm. Era la adăpost de privirile din stradă, È™i credea că, trecând cu grijă de la un copac la altul, va putea ajunge la intrarea în È™coală fără să fie observat de nimeni din afară. Se convinsese că înăuntru nu se afla nici un paznic, în primul rând, după absenÈ›a luminii, atât deunăzi cât È™i acum, iar apoi pentru că È™colile, cu excepÈ›ia unor motive deosebit de particulare È™i excepÈ›ionale, nu sunt îndeobÈ™te clădiri care merită să fie jefuite. ExcepÈ›ionale È™i particulare erau motivele lui, de aceea venise, înarmat cu o jumătate de kilogram de untură, cu un prosop È™i un diamant de tăiat geamuri, acesta fusese obiectul care nu trebuise împachetat. Era totuÈ™i cazul să se gândească bine la ce avea de făcut. Să intre prin față ar fi o imprudență, vreunui vecin, locuind la un etaj de sus pe partea opusă a străzii, i ar putea veni ideea să se apropie de geam să vadă ploaia care continua să răpăie din răsputeri, È™i l ar putea zări pe insul care sparge fereastra È™colii, mulÈ›i n ar miÈ™ca un deget ca să evite consumarea actului violent, ba, dimpotrivă, ar lăsa perdeaua să cadă, întorcându se în pat È™i spunând, Treaba lui, dar sunt alÈ›ii care nu salvează lumea numai pentru că lumea nu se lasă salvată, aceÈ™tia ar chema de îndată poliÈ›ia È™i ar ieÈ™i pe balcon strigând, HoÈ›ii, aspru cuvânt, pe care domnul José nu l merita, el e, cel mult, un falsificator, însă n o È™tim decât noi. Dădu ocol clădirii, poate dincolo e mai simplu, își spuse domnul José, È™i are probabil dreptate, de atâtea ori se întâmpla ca, în spate, clădirile să fie neîngrijite, cu mobile vechi aruncate claie peste grămadă, lăzi aÈ™teptând o nouă utilizare, cutii în care a fost vopsea, cărămizi sparte rămase de la vreo lucrare, tot ce trebuie când vrei să improvizezi o scară, să ajungi la o fereastră È™i să intri prin ea. ÃŽntr adevăr, domnul José găsi câteva dintre aceste lucruri utile, însă totul era adunat sub o magazie sprijinită de perete, într o ordine meticuloasă din câte È™i dădu seama pipăind ici È™i colo, va avea nevoie de mult efort È™i timp ca să aleagă È™i să extragă, pe întuneric, obiectele cele mai adecvate pentru necesitățile structurale ale piramidei pe care avea să se caÈ›ere, Dacă aÈ™ reuÈ™i să ajung pe acoperiÈ™, murmură. ÃŽn principiu, ideea era excelentă, exista o fereastră la două palme mai sus de joncÈ›iunea magaziei cu peretele, Chiar È™i aÈ™a, nu va fi uÈ™or, acoperiÈ™ul e foarte înclinat È™i, cu ploaia asta, trebuie să fie alunecos È™i abrupt, își spuse. Domnul José simÈ›i că È™i pierde curajul, li se întâmplă celor care n au experienÈ›a de spărgători È™i n au beneficiat de lecÈ›iile unor maeÈ™tri cățărători, nu se gândise nici măcar să vină să inspecteze locul înainte, ar fi putut profita în ziua precedentă când observase că poarta nu era închisă cu cheia, È™ansa i se păruse probabil atât de mare încât preferase să nu abuzeze. Avea în buzunar mica lanternă electrică pe care o folosise în Arhiva Generală pentru a lumina fiÈ™ele, dar nu voia s o aprindă aici, un lucru e o siluetă în mijlocul întunericului, poate trece mai mult sau mai puÈ›in neobservată, alt lucru, foarte diferit, È™i mult mai grav, este un cerculeÈ› de lumină, plimbându se È™i denunțându se, UitaÈ›i mă unde sunt. Se adăpostise lângă magazie, auzea ploaia bătând neobosită pe suprafaÈ›a acoperiÈ™ului, È™i nu È™tia ce să facă. Și aici erau arbori, mai înalÈ›i È™i mai bogaÈ›i decât cei din faÈ›a È™colii, dacă, dincolo de ei, se ascundea vreo clădire n o putea vedea, Deci, nici eu nu pot fi văzut de acolo, se gândi domnul José, È™i, după ce ezită încă un moment, aprinse lanterna È™i o roti, într o fulgerare rapidă. Nu se înÈ™elase, depozitul de fier vechi al È™colii era îngrijit È™i ordonat cu grijă, de parcă ar fi fost piesele unei maÈ™inării, îmbucate una într alta. Aprinse din nou lanterna, îndreptând de astă dată lumina în sus. AÈ™ezată peste vechituri, separată de rest, ca o piesă care, din când în când, este totuÈ™i necesară, se vedea o scăriță. Fie din pricina descoperirii neaÈ™teptate, fie la amintirea subită È™i necontrolată a altitudinilor din Arhiva Generală, domnului José i se întunecă privirea, un mod expresiv È™i curent, cu vădit avantaj comunicativ, de a scuti gurile populare, care n au fost făcute pentru asta, de pronunÈ›area cuvântului vertij. ScăriÈ›a nu era suficient de înaltă pentru a ajunge la fereastră, însă îi era de folos ca să se caÈ›ere pe magazie, iar, de acolo, Dumnezeu cu mila. Astfel invocat, Dumnezeu se hotărî să l ajute pe domnul José la necaz, ceea ce n are nimic extraordinar dacă ne gândim la uriaÈ™ul număr de hoÈ›i care, de când e lumea lume, au avut È™ansa să revină de la furtiÈ™agurile lor, nu numai căptuÈ™iÈ›i cu pradă, ci È™i teferi la trup, adică, fără a fi primit vreo pedeapsă divină. Vru aÈ™adar providenÈ›a ca plăcile ondulate de ciment care formau acoperiÈ™ul magaziei, să nu fie numai pline de rugozități, ci să aibă, în partea inferioară, o margine ieÈ™ită în afară, căci, imprudent, desenatorul fabricii nu reuÈ™ise să reziste atracÈ›iei ornamentale. MulÈ›umită acestei imagini, È™i în ciuda accentuatei înclinaÈ›ii a magaziei, punând un picior aici, o mână dincolo, gemând, suspinând, zgâriind cu unghiile, jupuindu È™i vârfurile pantofilor, domnul José reuÈ™i să se agaÈ›e È™i să se târască pe acoperiÈ™. Acum trebuia să intre. Or, e momentul să spunem că spărgătorul È™i cățărătorul care e domnul José utilizează metode absolut demodate, ca să nu spunem vechi, chiar arhaice. Pe vremuri, nici el nu È™tie când, nici în ce carte sau articol, citise că untura de porc È™i o bucată de prosop sunt complementele obligatorii ale unui cuÈ›it de tăiat geamuri, atunci când vrei să intri cu intenÈ›ii necurate pe o fereastră, È™i astfel se înarmase cu aceste insolite unelte, mânat de o credinÈ›a oarbă în utilitatea lor. Evident, ar fi putut, pentru a grăbi acÈ›iunea, să dea un simplu pumn în geam, dar se temuse, în timp ce È™i plănuia atacul, ca inevitabila sfărâmare a sticlei, rezultând din lovitură, îi va alarma pe vecini, È™i, cu toate că vremea urâtă, cu rumorile ei naturale, micÈ™orase riscul, era totuÈ™i mai bine să respecte cu stricteÈ›e disciplina metodei. AÈ™a că, proptindu È™i picioarele în marginea providenÈ›ială, înfigându È™i genunchii în asprimea plăcilor, domnul José se apucă să taie geamul cu diamantul, de a lungul cercevelei. Apoi, cu batista, gâfâind din pricina efortului È™i a poziÈ›iei incomode, È™terse geamul cât putu de bine, ca să nu fie afectată dorita aderență a unturii, ori ce rămăsese din ea, căci violentele eforturi pe care le făcuse ca să urce planul înclinat preschimbaseră pachetul într o masă informă È™i lipicioasă, cu previzibile consecinÈ›e asupra integrității hainelor pe care le purta. Chiar È™i în aceste condiÈ›ii, reuÈ™i să întindă pe toată suprafaÈ›a geamului un strat de untură, acceptabil de gros, pe care, apoi, cu toata minuÈ›ia posibilă, se strădui să lipească prosopul, extras, după nenumărate contorsiuni, din buzunarul gabardinei. Acum va trebui să calculeze cu precizie forÈ›a loviturii, care trebuia să nu fie nici atât de slabă încât să fie nevoit s o repete, nici atât de puternică încât să anuleze aderenÈ›a geamurilor la prosop. Apăsând pe cercevea, cu mâna stângă, ca să nu alunece partea superioară a prosopului, domnul José își strânse pumnul drept, își împinse braÈ›ul spre spate È™i dădu o lovitură scurtă, care din fericire reuÈ™i, surdă, înăbuÈ™ită, ca pocnetul unei arme cu amortizor. Nimerise din prima încercare, ispravă notabilă pentru un începător. Un fragment sau două de geam căzură în interior, atât, dar nu conta, înăuntru nu era nimeni. PreÈ› de câteva clipe, în ciuda ploii, domnul José aÈ™teptă, întins pe acoperiÈ™, adunându È™i puterile È™i savurând triumful. După aceea, îndreptându È™i trupul, își introduse braÈ›ul în spărtură, căută È™i găsi ivărul ferestrei, Doamne, grea e viaÈ›a spărgătorilor, o deschise larg È™i, agățându se de pervaz, cu ajutorul disperatelor sale picioare, care nu mai găseau puncte de sprijin, izbuti să se salte, ridică întâi un picior, apoi pe celălalt, în fine, își dădu drumul să cadă de cealaltă parte, suav, ca o frunză desprinsă din copac. Respectul față de realitatea faptelor È™i simpla obligaÈ›ie morală de a nu abuza de încrederea celui care s a arătat gata să accepte drept plauzibile È™i coerente peripeÈ›iile unei căutări atât de neobiÈ™nuite ne cer să lămurim imediat că domnul José nu a alunecat uÈ™or de pe pervazul geamului, precum o frunză desprinsă de pe ram. Dimpotrivă, adevărul este că se prăbuÈ™ise stângaci, aÈ™a cum cade deodată un copac retezat, când i ar fi fost atât de simplu să se lase să alunece lin din locul său provizoriu până când atingea pământul cu picioarele. Căderea, prin duritatea È™ocului È™i prin succesiunea contactelor dureroase, îi arătă, chiar înainte ca ochii să i o poată confirma, că aterizase pe un soi de prelungire a magaziei exterioare, inversul fiind totuÈ™i mai probabil, ambele spaÈ›ii având ca scop depozitarea lucrurilor nefolositoare, mai întâi cel dinăuntru, È™i numai după aceea, nemaifiind loc aici, cel din afară. Domnul José rămase nemiÈ™cat câteva minute, aÈ™teptând să i se normalizeze respiraÈ›ia È™i să înceteze tremurul din braÈ›e È™i picioare. Apoi aprinse lanterna, fiind atent să lumineze numai podeaua din față, È™i văzu că, printre mobilele stivuite de o parte È™i de alta, fusese lăsat un coridor care ducea la o ușă. Se neliniÈ™ti gândindu se că era poate încuiată, caz în care ar trebui s o spargă fără uneltele adecvate È™i cu inevitabilul zgomot ce va rezulta. Afara ploua în continuare, vecinii dormeau probabil cu toÈ›ii, însă pe asta nu putea conta, unii oameni au somnul atât de uÈ™or, încât până È™i zumzetul unui țânÈ›ar e de ajuns ca să i trezească, È™i atunci se scoală, merg la bucătărie să bea un pahar cu apă, aruncă afară o privire întâmplătoare È™i văd o gaură neagră în formă de dreptunghi în zidul colegiului, poate comentează, Ce neglijenÈ›i sunt aia de la È™coală, lasă pe o vreme ca asta fereastra deschisă, dar stai puÈ›in, dacă mi aduc bine aminte, geamul ala era închis, trebuie să fie de la vânt, a bătut tare, n o să i treacă nici unuia prin cap că înăuntru e un hoÈ›, È™i, dacă i ar trece, ar fi o imensă greÈ™eală, fiindcă domnul José, s o mai amintim o dată, n a venit aici ca să fure. ÃŽÈ™i spune acum c ar trebui să închidă fereastra ca să nu se observe din afară efracÈ›ia, dar È™ovăie, poate ar fi mai bine s o lase cum este, Se vor gândi că a fost din cauza vântului sau a neglijenÈ›ei vreunui angajat, dacă aÈ™ închide o, imediat s ar remarca lipsa geamurilor, mai ales că sunt mate, aproape albe. ÃŽncrezător că restul lumii își foloseÈ™te inteligenÈ›a de care dispune într un mod la fel de deductiv ca È™i el, domnul José se hotărî să lase deschisă fereastra È™i începu de îndată să se târască printre mobile, până când ajunse la uÈ™a care nu era închisă cu cheia. Răsuflă uÈ™urat, în continuare n avea a se teme de alte obstacole. Acum simÈ›ea nevoia unui scaun confortabil, o canapea ar fi È™i mai de dorit, pentru a È™i petrece restul nopÈ›ii odihnindu se, dacă nervii îi vor da pace, va putea chiar dormi. ÃŽÈ™i calculase miÈ™cările ca un È™ahist cu experiență, în fond nu e mare filosofie, când eÈ™ti îndeajuns de sigur de cauzele obiective imediate, să avansezi prospecÈ›ii prin evantaiul efectelor probabile È™i posibile, luând în consideraÈ›ie È™i transformarea lor în cauze, totul generând succesiv efecte cauze efecte È™i cauze efecte cauze, la infinit, È™tiind noi că aventura domnului José nu e sortită totuÈ™i să l ducă aÈ™a departe. Celor cu mintea la cap trebuie să li se fi părut o nesăbuinÈ›a felul cum registratorul s a băgat de bună voie în gura lupului, iar acum, de parcă n ar fi mare scofală, doreÈ™te să È™i petreacă în liniÈ™te ultimele ore din noapte È™i toată ziua de mâine, cu riscul de a fi prins în flagrant delict de cineva mai deductiv ca el în materie de ferestre deschise. Să recunoaÈ™tem totuÈ™i c ar fi o nesăbuință È™i mai mare dacă ar porni din sală în sală aprinzând luminile. Să pui cap la cap o fereastră deschisă cu o lumină aprinsă, când È™tii că utilizatorii legitimi ai unei case sau ai unui liceu sunt absenÈ›i, constituie o operaÈ›ie mentală la îndemâna fiecăruia, oricât ar fi de puÈ›in bănuitor, de obicei cheamă poliÈ›ia. Pe domnul José îl durea tot trupul, probabil că avea genunchii zdreliÈ›i, poate însângeraÈ›i, neplăcuta senzaÈ›ie de rosătură, produsă de atingerea stofei pantalonilor, nu însemna altceva, È™i, pe deasupra, era ud È™i murdar din cap până în picioare. ÃŽÈ™i scoase gabardina, care È™iroia de apă, gândindu se, Dacă ar exista pe aici o încăpere interioară, aÈ™ putea aprinde lumina, È™i o baie, o baie unde să mă spăl, cel puÈ›in pe mâini. ÃŽÈ™i făcu drum pipăind, deschizând È™i închizând uÈ™i, È™i găsi ce căuta, mai întâi o odaie mică, fără geamuri, cu rafturi pe care erau puse materiale È™colare È™i de birou, creioane, caiete, coli de hârtie, pixuri, bureÈ›i, călimări, rigle, echere, decimetre duble, compasuri, truse de desen, tuburi cu lipici, cutiuÈ›e cu agrafe È™i altele pe care nu ajunse să le identifice. Aprinzând lumina, putu, în sfârÈ™it, să examineze pagubele produse de aventură. Rănile de la genunchi nu păreau atât de grave cum începuse să creadă, zgârieturile erau superficiale, deÈ™i dureroase. La lumina zilei, când nu va mai trebui să aprindă lumini, va căuta ceea ce se află în oricare È™coală, dulapul alb cu cele de trebuinÈ›a pentru primul ajutor, dezinfectantul, spirtul medicinal, apa oxigenată, vata, pansamentele, compresele, leucoplastul, nici n avea nevoie de atâtea. Gabardinei însă leacurile nu i vor fi de folos, boala ei e murdăria, e untura de porc care impregnează materialul, Poate voi reuÈ™i să scot cea mai mare parte cu alcool, își zise domnul José. Porni apoi în căutarea unei toalete, È™i avu noroc, judecând după ordine È™i curățenie, era probabil cea utilizată de profesori. Fereastra ei, care È™i ea dădea în spatele È™colii, avea, pe lângă geamurile mate, evident mai necesare aici decât în magazia pe unde intrase, obloane interioare de lemn, mulÈ›umită cărora putu, în sfârÈ™it, să aprindă lumina È™i să se spele văzând ce face. Apoi, cu forÈ›ele refăcute È™i mai mult sau mai puÈ›in curat, porni în căutarea unui loc de dormit. DeÈ™i, în vremurile sale de È™coală, nu frecventase un astfel de liceu, atât de pretenÈ›ios È™i cu asemenea dimensiuni, È™tia, totuÈ™i, că fiecare È™coala își are directorul ei, că fiecare director își are biroul lui, că fiecare birou are o canapea, exact lucrul pe care trupul său i l cerea. Continuă aÈ™adar să deschidă È™i să închidă uÈ™i, se uită în sălile scăldate într o difuză lumină interioară care le dădea un aer fantomatic, unde băncile elevilor păreau morminte aliniate, masa profesorului un sumbru spaÈ›iu de sacrificiu, iar tabla neagră locul unde se făcea socoteala tuturora. Văzu, atârnate pe pereÈ›i, ca niÈ™te pete tulburi, pe care timpul le întipăreÈ™te pe epiderma fiinÈ›elor È™i lucrurilor, hărÈ›ile cerului, lumii È™i țărilor, hărÈ›ile hidrografice È™i orografice ale fiinÈ›ei umane, canalizarea sângelui, tranzitul digestiv, ordonarea muÈ™chilor, comunicarea nervilor, armătura oaselor, foalele plămânilor, labirintul creierului, secÈ›iunea ochilor, împletirea sexelor. Sălile de clasă se succedau una după alta de a lungul coridoarelor care dădeau ocol liceului, pretutindeni se respira mirosul cretei, aproape la fel de vechi ca acela al trupurilor, unii chiar spun că Dumnezeu, înainte să se apuce să frământe lutul din care, mai apoi, le a fabricat, a desenat mai întâi cu creta bărbatul È™i femeia pe suprafaÈ›a primei nopÈ›i, de aici provine singura certitudine pe care o avem, certitudinea că am fost, suntem È™i vom fi țărână, È™i că ne vom pierde într o noapte la fel de profundă ca prima. ÃŽn câteva locuri, întunericul era greu, complet, parc ar fi fost învelit în pânze negre, dar, în altele, plutea o reverberaÈ›ie oscilantă de acvariu, o fosforescență, o luminozitate albăstruie care nu putea proveni de la lumina lămpilor de pe stradă, sau, dacă totuÈ™i venea de la ele, traversând geamurile se transfigura. Amintindu È™i de palida lumină, veÈ™nic suspendată deasupra mesei conservatorului, încercuită de bezna gata s o înghită, domnul José murmură, Arhiva Generală e altfel, apoi adăugă, de parcă trebuia să È™i răspundă sieÈ™i, Probabil, cu cât e mai mare diferenÈ›a, cu atât mai mare va fi egalitatea, È™i cu cât e mai mare egalitatea, cu atât mai mare va fi diferenÈ›a. ÃŽn momentul acela încă nu È™tia cât era de aproape de adevăr. La etajul ăsta, nu erau decât săli de clasa, biroul directorului se află desigur deasupra, departe de voci, de zgomotele incomode, de zarva intrării È™i ieÈ™irii elevilor. Scara de acces avea deasupra un luminator, urcând o, treceai progresiv de la întuneric la lumină, ceea ce, în aceasta circumstanță, n are decât prozaica semnificaÈ›ie că putem să vedem unde punem piciorul. Hazardul noii căutări vru ca domnul José, înainte să găsească biroul directorului, să intre în secretariatul liceului, o sală cu trei ferestre care dădeau spre stradă. Mobilierul era cel obiÈ™nuit în servicii de aceasta natură, câteva birouri, un număr egal de scaune, dulapuri, arhive, fiÈ™iere, când le văzu, inima domnului José tresari, asta căuta, fiÈ™e, înmatriculări, registre, înscrisuri, notiÈ›e, istoria femeii necunoscute pe când era copilă È™i adolescentă, presupunând că, în viaÈ›a ei, nu mai existaseră alte licee. Domnul José trase la întâmplare un sertar al fiÈ™ierului, dar lumina care venea de pe stradă nu era îndestulătoare pentru a percepe ce tip de înregistrare conÈ›ineau fiÈ™ele. Am destul timp, își spuse domnul José, acum am nevoie de somn. IeÈ™i din secretariat È™i, două uÈ™i mai încolo, dădu, în sfârÈ™it, peste biroul directorului. Comparându l cu austeritatea Arhivei Generale, n ar fi o exagerare să vorbim aici de lux. Podeaua era mochetată, fereastra avea draperii de pânză groasă, complet trase, biroul, în stil vechi, era amplu, jilÈ›ul de piele neagră, modern, domnul José afla toate astea pentru că, deschizând uÈ™a È™i dând peste o beznă totală, nu È™ovăi să aprindă, mai întâi, lanterna, iar apoi, de îndată, lustra din tavan. JilÈ›ul directorului era comod, ar putea dormi în el, dar e mult mai bună canapeaua de trei locuri, largă È™i profundă, care părea că È™i deschide generos braÈ›ele, oferind adăpost È™i odihnă trupului ostenit. Domnul José se uită la ceas, mai erau câteva minute până la ora trei. ÃŽnÈ›elegând cât e de târziu, nu È™i dăduse seama cum trecuse timpul, se simÈ›i deodată frânt de oboseală, Nu mai pot, își spuse, È™i, neputându se stăpâni, începu să plângă de pură epuizare nervoasă, un plâns dezlănÈ›uit, aproape convulsiv, aÈ™a, în picioare, de parcă ar fi redevenit, într o altă È™coală, băieÈ›elul din clasele primare, care făcuse o poznă È™i fusese chemat la director ca să È™i primească pedeapsa meritată. Aruncă pe jos gabardina udă, își scoase batista din buzunarul de la pantaloni È™i o duse la ochi, însă batista era la fel de udă ca tot restul, toată fiinÈ›a lui, din cap până în picioare, acum își dădea seama, părea ca musteÈ™te de apă ca È™i cum n ar mai fi fost decât o cârpă stoarsă, murdar trupul, rănit spiritul, amândouă nefericite, Ce caut eu aici, se întrebă, dar nu vru să È™i răspundă, se temu că motivul care l mânase încoace, dezvăluit în asemenea circumstanÈ›e, i se va părea absurd, nesăbuit, o faptă de nebun. ÃŽl trecu brusc un fior, Te pomeneÈ™ti c am răcit, rosti cu glas tare, imediat strănută de două ori, iar apoi, în timp ce È™i sufla nasul, se trezi urmărind potecile capricioase ale gândului, care merge unde vrea el, fără să dea explicaÈ›ii, È™i ajungând la acei actori de cinema, care tot timpul cad îmbrăcaÈ›i în apă sau își fac apariÈ›ia uzi leoarcă după potop, dar niciodată nu fac pneumonie, nici măcar un simplu guturai, aÈ™a cum, în viaÈ›a reală, se întâmplă în fiecare zi, cel mult se învelesc cu un pled peste hainele ude, idee complet stupida dacă n am È™ti că filmarea se va întrerupe imediat pentru ca actorul să se retragă în cabină, să facă o baie fierbinte È™i să È™i pună halatul cu monogramă. Domnul José își scoase mai întâi pantofii, apoi se dezbrăcă de haină È™i de cămașă, își dădu jos pantalonii, pe care îi atârnă într un cuier înalt cu picior, aflat într un colÈ›, ce bine i ar fi prins acum să se poată înveli cu pătura din film, accesoriu greu de găsit în cabinetul unui director de liceu, dar poate că directorul e o persoană în vârsta È™i îi îngheață genunchii când stă jos prea mult timp. Spiritul deductiv al domnului José îl condusese È™i de astă dată la concluzia corectă, pătura era împăturită cu grijă pe perna scaunului. Nu era mare, nu l acoperea complet, însă era oricum mai bine decât să rămână toată noaptea dezvelit. Domnul José stinse lumina din tavan, se orientă după lanternă È™i, oftând, se întinse pe canapea, ghemuindu se cât putea mai bine ca să încapă cu totul sub pătură. Continua să tremure, rufăria pe care o păstrase pe trup era umedă, probabil de transpiraÈ›ie, de la efort, ploaia nu putea să i fi pătruns chiar până la piele. Se ridică în capul oaselor, își scoase maioul, chiloÈ›ii È™i ciorapii, apoi se înfășură în pătură, vrând parcă să facă din ea o a doua piele, È™i, ghemuindu se ca o omidă, se cufundă în întunericul biroului, aÈ™teptând un strop de mizericordioasă căldură care să l poarte în mizericordia somnului. ÃŽntârzie căldura, întârzie somnul, alungate de un gând care nu voia să i plece din minte, Și dacă vine cineva, È™i dacă mă prinde în starea asta, voia să spună în pielea goală, vor chema poliÈ›ia, îi vor pune cătuÈ™e, îl vor întreba numele, vârsta È™i profesia, mai întâi ar veni directorul liceului, apoi È™eful Arhivei Generale, È™i amândoi se vor uita la el cu o privire de severă condamnare, Ce căutaÈ›i aici, vor întreba, iar el nu va avea glas să răspundă, ce să explice, că umbla în căutarea unei femei necunoscute, precis vor izbucni cu toÈ›ii în hohote de râs, după aceea, vor întreba din nou, Ce căutaÈ›i aici, È™i vor repeta întrebarea până le va mărturisi totul, ca dovadă au continuat s o repete în vis atunci când, în sfârÈ™it, spre dimineață, domnul José reuÈ™i să È™i părăsească extenuanta veghe, sau ea îl părăsi pe el. Se trezi târziu, visând că se află din nou în magazie, cu ploaia prăvălindu se peste el cu un bubuit de cataractă, È™i că femeia necunoscută, împrumutând chipul unei actriÈ›e de cinema din colecÈ›ia lui, aÈ™ezată pe pervazul ferestrei È™i cu pledul directorului împăturit în poale, îl aÈ™tepta să È™i termine urcuÈ™ul, spunându i, Era mai bine să baÈ›i la uÈ™a principală, la care el, gâfâind, răspundea, Nu È™tiam că eÈ™ti aici, iar ea, Sunt mereu aici, nu ies niciodată, apoi părea că vrea să se aplece să l ajute să urce, însă deodată dispăru, magazia dispăru o dată cu ea, rămase numai ploaia, curgând, curgând fără oprire peste scaunul È™efului Arhivei Generale, unde domnul José se văzu pe sine însuÈ™i aÈ™ezat. ÃŽl durea puÈ›in capul, dar răceala nu părea să se fi agravat. Printre faldurile draperiei se strecura o lamă foarte subÈ›ire de lumină cenuÈ™ie, ceea ce însemna că, deÈ™i crezuse contrariul, nu fusese trasă complet. Nu cred c a observat cineva, își spuse, È™i avea dreptate, neînchipuit de strălucitoare este lumina stelelor, dar cea mai mare parte se pierde în spaÈ›iu È™i ajunge chiar È™i un simplu vălătuc de ceață pentru a răpi ochilor noÈ™tri razele care au prisosit. Un vecin de vizavi, ieÈ™it la fereastră să vadă cum e vremea, È™i ar fi închipuit că e o licărire a ploii acel fir luminos, unduind printre picăturile ce alunecau pe geam. ÃŽnvelit în pled, domnul José întredeschise uÈ™or draperiile, era rândul lui să vadă cum e vremea. ÃŽn clipa aceea nu ploua, dar cerul era acoperit de un singur nor întunecat, plutind atât de jos încât părea că atinge acoperiÈ™urile, ca o lespede imensă. Mai bine, își spuse, cu cât umblă mai puÈ›ină lume pe stradă, cu atât mai bine. Merse să pipăie rufăria de care se dezbrăcase, să vadă dacă o putea îmbrăca. CămaÈ™a, maioul, chiloÈ›ii È™i ciorapii se uscaseră acceptabil, pantalonii mult mai puÈ›in, iar hainei È™i gabardinei le mai trebuiau încă multe ore. Și le puse pe toate, în afară de pantaloni, ca să evite rosăturile stofei înăsprite de umezeală pe genunchii zdreliÈ›i, È™i porni în căutarea cabinetului medical. După logică, ar trebui să fie instalat la parter, în apropierea sălii de sport È™i a accidentelor ce i sunt proprii, lângă locul de recreaÈ›ie, unde, în pauze, în jocuri mai mult sau mai puÈ›in violente, elevii ies să È™i reverse energia, dar mai ales plictiseala È™i angoasa provocată de studiu. Ghicise bine. După ce È™i spălă rănile cu apă oxigenată, le unse cu dezinfectant cu miros de iod È™i le bandajă cu grijă, punând o cantitate exagerată de pansamente È™i adezive care i dădeau aerul că poartă genunchiere. Cu toate astea, își putea îndoi articulaÈ›iile îndeajuns pentru a putea păși. ÃŽÈ™i puse pantalonii È™i se simÈ›i alt om, dar nu într atât încât să uite indispoziÈ›ia generalizată a bietului său trup. Pe aici trebuie să existe ceva împotriva răcelii È™i durerii de cap, își spuse, È™i, curând, după ce găsise ce i trebuia, avea deja două pastile în stomac. Nu trebuise să ia precauÈ›ii ca să nu fie văzut de afară, fereastra de la cabinetul medical, aÈ™a cum era de aÈ™teptat, avea È™i ea geamurile mate, dar, de acum înainte, va trebui să fie foarte atent la miÈ™cările pe care le va face, nici o clipă de distracÈ›ie, să se È›ină cât mai departe de ferestre, să umble de a buÈ™ilea dacă va fi nevoit să se apropie de vreun geam, în fine, să procedeze ca È™i cum toată viaÈ›a s ar fi ocupat numai de spargeri. O arsură subită în stomac îi arătă greÈ™eala pe care o făcuse luând pastilele fără să fi mâncat nimic înainte, barem un biscuit, Foarte bine, dar de unde biscuiÈ›i, se întrebă, înÈ›elegând că avea acum altă problemă de rezolvat, mâncarea, de vreme ce n o să poată părăsi clădirea înainte de lăsarea nopÈ›ii, Noaptea târziu, preciză. DeÈ™i, aÈ™a cum È™tim, e vorba de o persoană uÈ™or de mulÈ›umit în chestiuni de alimentaÈ›ie, va trebui să È™i înÈ™ele cumva foamea până la întoarcerea acasă, dar domnul José îi răspunse necesității cu aceste cuvinte stoice, Lasă, nu e decât o zi, n o să mor dacă rabd câteva ore. IeÈ™i din cabinetul medical, È™i, cu toate că secretariatul, unde își va întreprinde căutările, se afla la etajul doi, se hotărî, din simplă curiozitate, să facă turul încăperilor de la parter. Găsi imediat sala de sport, cu vestiarele ei, spalierele È™i alte aparate, bârna, capra, inelele, bara, trambulina, saltelele, în È™colile de pe vremea lui nu se vedeau asemenea progrese atletice, nici el nu È™i le ar fi dorit, având pe atunci, ca È™i astăzi, ceea ce se numeÈ™te, în general, o constituÈ›ie firavă. Arsurile la stomac erau tot mai puternice, în gură îi urca o undă acidă care îl înÈ›epa în gât, cel puÈ›in dacă l ar fi lăsat durerea de cap, E răceală, probabil am febră, gândi în momentul când deschidea altă ușă. Era, binecuvântată fie curiozitatea, sala de mese. Atunci, gândului domnului José îi crescură aripile, se precipită rapid pe urmele mâncării, Unde e o sală de mese, e È™i o bucătărie, È™i unde e o bucătărie, nu trebui să È™i continue gândul, bucătăria era în faÈ›a lui, cu maÈ™ina de gătit, oalele È™i cratiÈ›ele, farfuriile È™i paharele, dulapurile, enormul ei frigider. Se duse glonÈ› la frigider, îl deschise larg, alimentele apărură iluminate ca de o aură luminoasă, încă o dată să l lăudăm pe zeul curioÈ™ilor È™i, de asemenea, pe cel al spărgătorilor, uneori tot atât de vrednic de laudă. Un sfert de oră mai târziu, domnul José se simÈ›ea cu totul alt om, cu trupul È™i sufletul revigorate, cu hainele aproape uscate, genunchii bandajaÈ›i, stomacul ocupat cu ceva mai hrănitor È™i mai consistent decât două pilule amare împotriva răcelii. La prânz, va reveni în bucătărie, la acest umanitar frigider, dar acum trebuia să caute în fiÈ™ierele din secretariat, să mai facă un pas înainte, curând va È™ti dacă mare, dacă mic, în cercetarea evenimentelor din viaÈ›a necunoscutei femei care, acum treizeci de ani, pe vremea când era doar o fetiță cu ochi serioÈ™i È™i cu un breton căzând peste sprâncene, se aÈ™ezase poate în această bancă să È™i mănânce gustarea de pâine cu marmeladă, poate tristă din pricina petei de cerneală pe care o lăsase să cadă pe extemporal, poate fericită pentru că naÈ™a i a promis o păpușă. Eticheta de pe sertar era explicită, Elevi în ordine alfabetică, alte sertare prezentau distihuri diferite, Elevi din Clasa ÃŽntâi, Elevi din Clasa A Doua, Elevi din Clasa A Treia, È™i aÈ™a mai departe, până la ultimul an de curs. Spiritul profesional al domnului José aprecie cu plăcere sistemul arhivei, organizat în aÈ™a fel încât să faciliteze accesul la fiÈ™ele elevilor pe două căi convergente È™i complementare, una generală, alta particulară. Un sertar aparte conÈ›ine fiÈ™ele profesorilor, după cum se putea citi pe eticheta care era lipită deasupra, Profesori. Privindu l, în spiritul domnului José se puseră instantaneu în miÈ™care angrenajele eficientului său mecanism deductiv, Dacă, aÈ™a cum e logic de presupus, își spuse, profesorii din sertar sunt cei de acum, atunci fiÈ™ele elevilor, din simplă coerență arhivistică, trebuie să se refere la populaÈ›ia È™colară actuală, de altfel, oricine È™i ar da seama că fiÈ™ele elevilor din treizeci de ani È™colari, asta făcând socotelile la minim, n ar putea niciodată să încapă în această jumătate de duzină de sertare, oricât de subÈ›ire ar fi cartonul folosit. Fără nici o speranță, numai pentru a avea conÈ™tiinÈ›a împăcată, domnul José deschise sertarul unde, în acord cu ordinea alfabetică, ar trebui să se afle fiÈ™a femeii necunoscute. Nu era acolo. ÃŽnchise sertarul, se uită împrejur, Trebuie să existe un alt fiÈ™ier cu documentele foÈ™tilor elevi, își spuse, e imposibil să le distrugă când termină È™coala, ar fi un atentat împotriva celor mai elementare reguli de arhivistică. Dacă un asemenea fiÈ™ier exista, nu se afla aici. Nervos, deÈ™i ghicea că e inutil, deschise dulapurile È™i sertarele birourilor. Nimic. Capul, ca È™i cum n ar fi putut suporta decepÈ›ia, începu să l doară È™i mai tare. Și acum, José, se întrebă. Acum caut, își răspunse. IeÈ™i din secretariat, se uită într o parte È™i într alta în lungul coridorului. Aici nu se aflau săli de clasă, aÈ™adar compartimentele acestui etaj, în afară de biroul directorului, ar trebui să aibă alte destinaÈ›ii, unul dintre ele, aÈ™a cum văzu imediat, era cancelaria, altul servea ca magazie pentru ceea ce părea material È™colar ieÈ™it din uz, iar ultimele două conÈ›ineau, în sfârÈ™it, ceea ce, aparent, trebuia să fie, orânduit în cutii puse pe etajere mari, arhiva istorică a È™colii. Domnul José exultă, dar, e avantajul celui care își cunoaÈ™te meseria, sau, dimpotrivă, neplăcutul dezavantaj dacă s a spulberat speranÈ›a, câteva minute i au fost de ajuns pentru a constata că nici aici nu găsise ce căuta, arhiva nu conÈ›inea decât corespondență birocratică, aici se aflau scrisorile primite, duplicatele celor trimise, statistici, grafice de frecvență, de promovare, broÈ™uri legislative. Mai răscoli o dată, de două ori, zadarnic. Disperat, ieÈ™i pe coridor, Atâtea eforturi degeaba, rosti, iar apoi, din nou, străduindu se să asculte de logică, E imposibil, blestematele alea de fiÈ™e trebuie să fie pe undeva, dacă oamenii ăștia nu È™i au distrus corespondenÈ›a din atâția ani, corespondență care nu mai e bună de nimic, cu atât mai puÈ›in n ar fi putut distruge fiÈ™ele elevilor, sunt documente nepreÈ›uite pentru biografii, nu m aÈ™ mira dacă unii din colecÈ›ia mea ar fi frecventat acest liceu. ÃŽn alte circumstanÈ›e, poate că domnul José s ar fi gândit că, aÈ™a cum îi venise ideea să È™i îmbogățească colecÈ›ia de extrase din ziare cu copiile certificatelor de naÈ™tere, ar fi la fel de interesant să le poată adăuga documentaÈ›ia referitoare la frecvenÈ›a È™i notele È™colare. Oricum, nu e decât un vis imposibil de realizat. Una e să ai actele de naÈ™tere la îndemână, în Arhiva Generală, alta să umbli prin oraÈ™ dând spargeri în È™coli, doar pentru a afla dacă cineva a avut un patru sau un È™apte la matematică din clasa a noua sau dacă altcineva a fost, într adevăr, atât de indisciplinat pe cât îi plăcea să declare în interviuri. Și dacă, pentru a intra în fiecare dintre aceste È™coli, va trebui să sufere la fel de mult cum suferise în aceasta, atunci ar fi mai bine să rămână cuminte în tihna casei sale, resemnat să cunoască din lume numai ceea ce poate atinge cu mâna fără să iasă afară, cuvinte, imagini, iluzii. Hotărât să lămurească lucrurile odată pentru totdeauna, domnul José intră din nou în arhivă, Dacă mai există logică în lume, fiÈ™ele ar trebui să fie aici, își spuse. Rafturile din primul compartiment, cutie cu cutie, teanc după teanc, au fost trecute printr un pieptene des, expresie care își are probabil originea în vremea când oamenii trebuiau să se pieptene cu aÈ™a ceva, numindu l È™i pieptene de gângănii, pentru a vâna ceea ce un pieptene normal lăsa să scape, dar căutarea se dovedi iar nulă, nici urmă de fiÈ™e. De fapt, găsi câteva, orânduite într o cutie mare, dar numai din ultimii cinci ani. Convins acum că toate celelalte fiÈ™e fuseseră, în cele din urmă, distruse, rupte, aruncate la gunoi, poate chiar arse, domnul José păși, fără speranță, în al doilea compartiment, cu indiferenÈ›a celui care se mărgineÈ™te să îndeplinească o datorie inutilă. TotuÈ™i, ochilor lui, dacă expresia nu e complet nepotrivită în această propoziÈ›ie, li se făcură milă de el, oricât am căuta, nu găsim altă explicaÈ›ie pentru faptul că i au pus înainte, imediat, uÈ™a îngustă dintre două corpuri de rafturi, de parcă ar fi È™tiut, de la bun început, că ea trebuia să se afle acolo. Domnul José crezu c a ajuns la capătul lungii sale pătimiri, la încununarea eforturilor făcute, să recunoaÈ™tem, într adevăr, că opusul ar însemna o inadmisibilă cruzime a sorÈ›ii, un motiv trebuie să aibă lumea pentru a se încăpățâna să afirme, în ciuda necazurilor vieÈ›ii, că, după ușă, nu se ascunde tot timpul ghinionul, cel puÈ›in după uÈ™a de aici, ca în vechile basme, trebuie să se ascundă o comoară, chiar dacă, pentru a ajunge la ea, mai e de luptat cu balaurul. Acestuia nu i curg bale de furie pe fălci, nu i țâșnesc din nări flăcări È™i vălătuci de fum, nu urlă de se cutremură pământul, e pur È™i simplu o beznă încremenită în aÈ™teptare, densă È™i mută ca adâncul mării, oameni cu faimă de viteji n ar avea curajul să meargă mai departe, unii chiar ar lua o la goană, îngroziÈ›i de spaima că bestia imundă le va înfige ghearele în gât. Nefiind un ins pe care l am recomanda ca exemplu sau model de bravură, totuÈ™i, după anii petrecuÈ›i în Arhiva Generală, domnul José a dobândit o anume cunoaÈ™tere a nopÈ›ii, a umbrei, a întunericului È™i a beznei, care a reuÈ™it să i compenseze timiditatea naturală, permițându i acum, fără o teamă excesivă, să È™i întindă braÈ›ul în interiorul trupului balaurului, în căutarea întrerupătorului. ÃŽl găsi, apăsă, dar nici o lumină nu se aprinse. Târșâindu È™i picioarele ca să nu se împiedice, înaintă puÈ›in câte puÈ›in până când glezna i se lovi de o margine ascuÈ›ită. Se aplecă să pipăie obstacolul È™i, în timp ce înÈ›elegea că e vorba de o treaptă metalică, simÈ›i în buzunar volumul lanternei de care uitase, copleÈ™it de atâtea emoÈ›ii contradictorii. Avea în față o scară în formă de melc, care urca spre o beznă È™i mai densă decât cea de pe pragul uÈ™ii È™i care înghiÈ›ea fasciculul de lumină înainte ca acesta să i poată arăta drumul spre vârf. Scara n are balustradă, exact lucrul de care se teme cel mai tare cel care suferă atât de mult de pe urma ameÈ›elilor, pe a cincea treaptă, dacă va reuÈ™i să ajungă la ea, domnul José își va pierde noÈ›iunea înălÈ›imii reale, va simÈ›i că se prăbuÈ™eÈ™te în gol È™i va cădea. Dar nu s a întâmplat aÈ™a, Domnul José e ridicol, însă nu i pasă, numai el È™tie cât e de absurd È™i de nesăbuit tot ce face, nu l poate vedea nimeni cum se târăște în susul scării ca o È™opârlă care nu s a trezit încă bine după hibernare, agățându se îngrozit de trepte, una, apoi alta, cu trupul străduindu se să acompanieze curba helicoidală care pare că nu se mai termină, cu genunchii din nou martirizaÈ›i. Când mâinile domnului José atinseră, în sfârÈ™it, duÈ™umeaua netedă a podului, forÈ›ele trupului pierduseră de mult bătălia cu spiritul înspăimântat, de aceea nu reuÈ™i să se scoale imediat, rămase întins aÈ™a cum era, pe burtă, cu cămaÈ™a È™i faÈ›a lipite de praful care acoperă podeaua, cu picioarele spânzurând peste trepte, cât au de îndurat aceia care È™i au părăsit pacea căminului ca să se arunce în aventuri nebuneÈ™ti. După câteva minute, încă în patru labe, căci nu era atât de nechibzuit încât să facă imprudenÈ›a să se ridice în picioare în mijlocul beznei, riscând să facă un pas greÈ™it È™i să se prăvălească în abisul de unde venise, domnul José, răsucindu È™i cu greu trupul, reuÈ™i să scoată din nou lanterna, pe care o pusese în buzunarul din spate de la pantaloni. O aprinse È™i plimbă lumina pe podeaua din față. Pe jos se aflau hârtii împrăștiate, cutii de carton, unele sparte, totul acoperit de praf. Câțiva metri mai încolo desluÈ™i ceva care semăna cu niÈ™te picioare de scaun. Ridică încet fasciculul de lumină, într adevăr, era un scaun. Părea în stare bună, fundul, spătarul, iar deasupra, spânzurat de tavanul scund, se vedea un bec fără abajur. La fel ca în Arhiva Generală, își spuse domnul José. Dirijă fasciculul de lumină spre pereÈ›ii dimprejur, se iviră siluete fugare de rafturi, care păreau să dea ocolul întregului compartiment. Nu erau înalte, nici n ar fi putut fi din cauza pantei acoperiÈ™ului, È™i gemeau de cutii È™i de vrafuri informe de hârtii. Unde o fi întrerupătorul, se întrebă domnul José, È™i răspunsul nu se lăsă aÈ™teptat, E jos È™i nu funcÈ›ionează, Doar cu lanterna asta nu cred că voi reuÈ™i să găsesc fiÈ™ele È™i am impresia că bateria e pe sfârÈ™ite, Trebuia să te gândeÈ™ti dinainte la asta, Poate c au pus aici alt întrerupător, Chiar dacă au pus, am văzut că becul e ars, Nu È™tim decât că am acÈ›ionat întrerupătorul È™i că lumina nu s a aprins, Vezi, Poate să însemne È™i alte lucruri, Ce anume, Că jos nu e bec, Deci am dreptate, cel de aici e ars, Nimic nu ne spune că n ar exista două întrerupătoare È™i două becuri, unul pe scară È™i altul în pod, cel de jos e ars, cel de sus nu È™tim încă, Dacă tot ai fost în stare să deduci atâtea, poate descoperi È™i întrerupătorul becului de aici. Domnul José abandonă poziÈ›ia incomodă în care continua să se afle È™i se aÈ™eză în fund pe duÈ™umea, o să ies de aici cu hainele într o stare mizerabilă, își spuse, È™i îndreptă lumina lanternei spre peretele de lângă scară, Dacă există, aici ar trebui să fie. ÃŽl descoperi exact în momentul când ajunsese la concluzia demoralizantă că singurul întrerupător era cel de jos. Proptindu È™i întâmplător mâna liberă pe podea, pe când încerca să È™i găsească echilibrul, becul din tavan se aprinse, întrerupătorul, din cele cu buton, fusese instalat pe duÈ™umea, la îndemâna celui care urca scara. Lumina gălbuie a becului abia de atingea peretele din fund, pe jos nu se vedea nici o urmă de pas. Amintindu È™i de fiÈ™ele pe care le văzuse la etajul de dedesubt, domnul José rosti cu glas tare, De cel puÈ›in È™ase ani n a mai intrat nimeni aici. Când ecoul cuvintelor se stinse, domnul José observă că, în pod, se lăsase o tăcere adâncă, de parcă tăcerea dinainte ar fi conÈ›inut o tăcere mai mare, poate gângăniile lemnului È™i au întrerupt activitățile de excavare. De tavan atârnau pânze de păianjen negre de praf, proprietarele trebuie să fi murit demult din lipsă de hrană, nimic nu putea atrage aici vreo muscă rătăcită, pe deasupra uÈ™a de jos era închisă, iar moliile È™i carii din hârtie È™i grinzi n aveau nici un motiv să schimbe pentru lumea din afară galeriile de celuloză unde trăiau. Domnul José se ridică, se chinui zadarnic să scuture praful de pe pantaloni È™i cămașă, chipul lui părea al unei paiaÈ›e extravagante, cu o pată mare pe un singur obraz. Se aÈ™eză pe scaun, sub bec, È™i începu să vorbească de unul singur, Să raÈ›ionăm, spuse, să raÈ›ionăm, dacă fiÈ™ele vechi sunt aici, È™i totul arată că da, e prea puÈ›in probabil că le voi găsi grupate elev cu elev, că fiÈ™ele fiecăruia vor fi toate la un loc în aÈ™a fel încât să poÈ›i cuprinde dintr o singură privire întreaga lui traiectorie È™colară, cred mai degrabă că secretariatul, la finele fiecărui an È™colar, făcea un pachet din toate fiÈ™ele corespunzând acelui an È™i le depozita aici, nu È™i băteau capul nici măcar să le pună în cutii, ori cine È™tie, e de văzut, sper, totuÈ™i, dacă a fost aÈ™a, să se fi gândit cel puÈ›in să scrie pe ele anul la care se referă, oricum e doar o chestiune de timp È™i de răbdare. Concluzia nu adăugase mare lucru premiselor, de la începutul vieÈ›ii sale domnul José È™tie că nu i trebuie decât timp ca să È™i poată exercita răbdarea, de la început speră că răbdarea nu va duce lipsă de timp. Se ridică È™i, fidel regulii care spune că, în toate operaÈ›iile de căutare, cel mai bine e să începi întotdeauna de la un capăt, avansând cu metodă È™i disciplină, se apucă de treabă, pornind de la una dintre extremitățile unui È™ir de rafturi, hotărât să nu lase hârtie peste hârtie fără să verifice dacă între cea de jos È™i cea de deasupra nu se ascundea altă hârtie. Deschidea cutii, dezlega pachete, fiecare miÈ™care pe care o făcea ridica nori de praf, atât de groÈ™i încât, ca să nu se sufoce, trebui să È™i lege batista peste nas È™i peste gură, un procedeu preventiv pe care registratorii erau sfătuiÈ›i să l aplice ori de câte ori trebuiau să meargă în sectorul morÈ›ilor din Arhiva Generală. ÃŽn câteva minute, mâinile i se înnegriră, batista își pierdu orice urmă din albul iniÈ›ial, domnul José se preschimbă într un miner sperând să găsească pe fundul minei de cărbune carbonul pur al unui diamant. Prima fișă apăru după o jumătate de oră. FetiÈ›a nu mai purta breton, dar ochii, în această fotografie făcută la cincisprezece ani, își păstrau expresia de gravitate îndurerată. Cu grijă, domnul José se duse s o pună pe scaun È™i își continuă căutarea. Lucra ca într un vis, minuÈ›ios, febril, de sub degetele lui își luau zborul molii înspăimântate de lumină, È™i, încetul cu încetul, ca È™i cum ar fi răscolit printre resturile dintr un mormânt, praful i se lipea de piele, atât de fin încât pătrundea prin rufărie. La început, când găsea câte un pachet de fiÈ™e, căuta imediat ce l interesa, apoi începu să zăbovească asupra unor nume, imagini, fără nici un scop, doar pentru că erau acolo È™i nimeni nu va mai intra vreodată în acel pod pentru a da la o parte praful ce le acoperea, sute, mii de chipuri de băieÈ›i È™i fete, uitându se drept la obiectiv, cealaltă parte a lumii, aÈ™teptând nici ei nu È™tiau ce anume. ÃŽn Arhiva Generală nu era aÈ™a, în Arhiva Generală nu existau decât cuvinte, în Arhiva Generală nu puteai vedea cum se schimbaseră È™i se schimbau chipurile, când acesta e lucrul cel mai important, schimbarea adusă de timp, È™i nu numele, care nu se modifică niciodată. Când stomacul domnului José începuse să chiorăie de foame, pe scaun erau È™apte fiÈ™e, două dintre ele cu portrete identice, mama trebuie să fi spus, Ia poza de anul trecut, nu e cazul să mergi la fotograf, iar ea a luat o, regretând că anul ăsta nu putea avea o fotografie nouă. ÃŽnainte de a coborî la bucătărie, domnul José intră în toaleta directorului ca să se spele pe mâini, se sperie văzându se în oglindă, nu È™i închipuise că putea să arate astfel, un chip foarte murdar, brăzdat de urme de sudoare, Parcă n aÈ™ fi eu, însă probabil nu fusese niciodată în asemenea măsură el însuÈ™i. Când sfârÈ™i de mâncat, urcă în pod cât de repede i o îngăduiau genunchii, îi venise în minte că dacă se stingea lumina, ipoteză de luat în consideraÈ›ie pe o astfel de ploaie, n o să È™i poată termina căutarea. Presupunând că fata nu repetase nici un an, mai avea de găsit cinci fiÈ™e, È™i, dacă rămânea acum pe întuneric, efortul lui se va dovedi în parte zadarnic, căci în È™coală nu va mai putea intra. Absorbit de muncă, uitase de durerea de cap, de răceală, dar acum își dădea seama că se simÈ›ea mai rău. Coborî din nou ca să mai ia două pastile, urcă înapoi, luptându se cu slăbiciunea, È™i își reluă munca. Se însera când găsi ultima fișă. Stinse lumina din pod, închise uÈ™a È™i, ca un somnambul, își puse haina È™i gabardina, curăță cât de bine se pricepu semnele trecerii sale È™i se aÈ™eză să aÈ™tepte noaptea. A doua zi de dimineață, când Arhiva Generală abia își începuse programul, cu funcÈ›ionarii deja aÈ™ezaÈ›i la locurile lor, domnul José întredeschise uÈ™a de comunicare È™i făcu pst, pst pentru a atrage atenÈ›ia colegului registrator care se afla cel mai aproape. Omul își întoarse capul È™i văzu un chip congestionat, clipind des din ochi, Ce doriÈ›i, întrebă, cu un glas È™optit ca să nu perturbe serviciul, dar strecurând în cuvinte un ton de recriminare ironică, de parcă scandalul absenÈ›ei nu făcuse decât să i dea dreptate celui deja scandalizat de întârziere, Sunt bolnav, spuse domnul José, nu pot să vin la serviciu. Colegul se sculă, contrariat, făcu trei paÈ™i spre inspectorul din sectorul său, È™i îl informă, ScuzaÈ›i mă, domnule, a venit domnul José È™i spune că e bolnav. La rândul sau, inspectorul se ridică, făcu patru paÈ™i spre subÈ™eful respectiv È™i îl informă, ScuzaÈ›i mă, domnule, a venit registratorul, domnul José, È™i spune că e bolnav. ÃŽnainte de a face cei cinci paÈ™i care îl separau de biroul conservatorului, subÈ™eful veni să se intereseze de natura bolii, De ce vă plângeÈ›i, întrebă, Sunt răcit, răspunse domnul José, O răceală n a fost niciodată un motiv pentru a lipsi de la lucru, Am febră, De unde È™tiÈ›i că aveÈ›i febră, Mi am pus termometrul, Câteva zecimi de grad deasupra temperaturii normale, Nu, domnule, am treizeci È™i nouă, La o simplă răceală nu urcă niciodată aÈ™a de mult, Atunci poate am gripă, Sau pneumonie, Nu cobiÈ›i, Admit numai o ipoteză, nu cobesc, ScuzaÈ›i mă, era o expresie, Și cum aÈ›i ajuns în această stare, Cred că a fost din pricina ploii care m a prins, ImprudenÈ›ele se plătesc, AveÈ›i dreptate, bolile contractate din motive străine de serviciu n ar trebui luate în consideraÈ›ie, ÃŽntr adevăr, nu eram de serviciu, ÃŽl voi informa pe È™ef, Da, domnule, Nu închideÈ›i uÈ™a, s ar putea să dorească să vă dea vreo instrucÈ›iune, Da, domnule. Conservatorul nu dădu instrucÈ›iuni, se mărgini să arunce o privire pe deasupra capetelor aplecate ale funcÈ›ionarilor, făcând un gest cu mâna, o miÈ™care scurtă, ca È™i cum ar fi dispreÈ›uit subiectul ca lipsit de importanță sau ar fi amânat pe mai târziu atenÈ›ia pe care intenÈ›iona să i o acorde, de la distanÈ›a unde se află, domnul José nu e în stare să distingă diferenÈ›a, presupunând că ochii lui inflamaÈ›i È™i plini de lacrimi ar putea vedea atât de departe. ÃŽn orice caz, închipuiÈ›i vă că domnul José, înspăimântat de această privire, fără să È™i dea seama ce face, deschise puÈ›in mai mult uÈ™a, arătându se pe de a ntregul Arhivei Generale, cu un halat vechi pe deasupra pijamalei, cu picioarele vârâte în niÈ™te papuci scâlciaÈ›i, cu aerul abătut al celui care a făcut o răceală cumplită, sau o gripă păcătoasă sau o bronhopneumonie din cele care te omoară, nu È™tii niciodată, de atâtea ori în viață o boare uÈ™oară se preschimbă în uragan distrugător. SubÈ™eful se apropie ca să i spună că azi sau mâine va fi vizitat de medicul oficial, însă imediat, ca prin minune, rosti câteva cuvinte pe care nici un funcÈ›ionar inferior al Arhivei Generale, el sau altul, nu avusese fericirea să le audă vreodată, Șeful vă urează însănătoÈ™ire grabnică, chiar subÈ™efului nu i venea să creadă ce spune. Stupefiat, domnul José avu totuÈ™i destulă prezență de spirit ca să È™i întoarcă privirile spre conservator în semn de mulÈ›umire pentru urarea neaÈ™teptată, însă acesta își È›inea capul plecat, ca È™i cum s ar fi dedicat Muncii, ceea ce, cunoscând noi obiceiurile lucrătoare ale acestei Arhive Generale, este mai mult decât îndoielnic. ÃŽncet, domnul José închise uÈ™a È™i, tremurând de emoÈ›ie È™i de febră, se băgă în pat. Nu prinsese numai acea ploaie care l potopise în timp ce, alunecând pe acoperiÈ™ul magaziei, se străduia să pătrundă în liceu. Când, la căderea nopÈ›ii, ieÈ™ise, în sfârÈ™it, pe fereastră, ajungând în stradă, nu È™i putea imagina, sărmanul, ce l aÈ™teaptă. Neplăcutele circumstanÈ›e ale escaladei, plus praful acumulat în arhiva din pod, îl aduseseră într o stare de indescriptibilă murdărie care l acoperea din cap până în picioare, cu faÈ›a È™i părul năclăite de negreală, mâinile ca doi butuci mânjiÈ›i de cărbune, ca să nu mai vorbim de îmbrăcăminte, gabardina îmbibată de grăsime È™i transformată în zdreanță, pantalonii de parcă s ar fi tăvălit în smoală, cămaÈ™a care părea c a fost folosită la curățirea unui coÈ™ acoperit de secole de funingine, orice vagabond, chiar trăind în cea mai extremă mizerie, ar fi ieÈ™it cu haine mai demne pe stradă. Când domnul José, la două străzi de È™coală, opri un taxi ca să se întoarcă acasă, se întâmplă ce era de aÈ™teptat, È™oferul, văzând arătarea neagră, apărută subit din măruntaiele nopÈ›ii, se înspăimântă È™i acceleră, È™i n a fost singura dată, trei taxiuri, cărora domnul José le făcu semn după aceea, dispărură după colÈ› de parcă erau urmărite de diavol. Domnul José se resemnă să se întoarcă acasă pe jos, nici măcar într un autobuz n ar fi îndrăznit acum să se urce, răbdare, încă o oboseală se va adăuga oboselii care de abia îl lăsa să È™i târască picioarele, dar, din nenorocire, peste puÈ›ină vreme, ploaia reîncepu să cadă È™i nu se opri nici o clipă în timpul nesfârÈ™itului drum, străzi, străduÈ›e, pieÈ›e, bulevarde, printr un oraÈ™ care părea pustiu, un om singur, È™iroind de apă, fără cel puÈ›in o umbrelă să l apere de rafale, se înÈ›elege de ce, nimeni nu porneÈ™te la atac cu umbrela după el, e ca n război, s ar putea adăposti în golul unei uÈ™i, aÈ™teptând o pauză a cerului, dar n avea rost, mai mult de atât nu se putea uda. Când domnul José ajunse acasă, singura parte relativ uscată din îmbrăcămintea lui era un buzunar al hainei, cel interior din partea stângă, unde pusese fiÈ™ele È™colare ale femeii necunoscute, umblase tot timpul cu mâna dreaptă pe ele, apărându le de ploaie, dacă l ar fi zărit cineva ar fi crezut, văzându i chipul suferind, că îi era rău de la inimă. Dârdâind, se dezbrăcă până la piele, întrebându se vag cum va rezolva problema curățării mormanului de rufe aruncate pe podea, nu stătea atât de bine cu hainele, pantofii, ciorapii È™i cămășile ca să le poată trimite la curățătorie pe toate odată, de parcă ar fi avut nu È™tiu câte, un costum complet, cu siguranță, mâine îi va lipsi câte ceva, când va trebui să se îmbrace cu ce i rămăsese. Se hotărî să lase problema pe mai târziu, acum trebuia să se spele de mizerie, dar boilerul funcÈ›iona prost, apa ieÈ™ea când fierbinte, când rece ca gheaÈ›a, numai când se gândi la asta È™i se înfioră din cap până în picioare, apoi, încercând parcă să È™i dea curaj, murmură, Poate că face bine la răceală, un jet cald, altul rece, aÈ™a am auzit. Intră în cămăruÈ›a care È›inea loc de baie, se privi în oglindă È™i înÈ›elese spaima È™oferilor, în locul lor ar fi făcut la fel, ar fi fugit mâncând pământul de arătarea cu orbitele adâncite È™i gura cu urme de bale negre la colÈ›uri. Boilerul nu se purtă prea urât de astă dată, doar la început îl È™fichiui cu două biciuri reci, apa deveni apoi caldă È™i reconfortantă, din când în când câte un È™uvoi opărit chiar îl ajută să dizolve murdăria. IeÈ™ind din baie, domnul José se simÈ›ea ca nou, însă, de cum se băgă în pat, reîncepu să tremure, se gândi să deschidă sertarul noptierei, unde È›inea termometrul, care curând îi spuse, Treizeci È™i nouă de grade, dacă mâine dimineață mă voi simÈ›i ca acum n am să pot merge la lucru. Ori din pricina febrei, ori a oboselii, sau a celor două la un loc, gândul nu l neliniÈ™ti, nedisciplinata idee de a lipsi de la serviciu nu i se păru ciudată, în acel moment, domnul José nu părea domnul José, sau erau doi domni José culcaÈ›i în acelaÈ™i pat, cu pătura trasă până la nas, un domn José care È™i pierduse simÈ›ul responsabilităților, alt domn Jose căruia nu i mai păsa. Cu lumina aprinsă, dormită câteva minute, dar imediat se trezi tresărind, visase c a uitat fiÈ™ele pe scaunul din pod, că le a abandonat în mod deliberat, ca È™i cum toată aventura nu avusese alt scop decât să le caute È™i să le găsească. Visă, de asemenea, că intra cineva în pod după plecarea lui È™i că, văzând teancul cu treisprezece fiÈ™e, se întrebă, Ce mister se ascunde aici. Pe jumătate ameÈ›it, se ridică să le caute, le pusese pe masă când își golise buzunarele hainei, apoi se întoarse în pat. FiÈ™ele erau pătate de urme de degete negre, unele chiar îi arătau cu absolută claritate amprentele digitale, mâine va trebui să le È™teargă ca să elimine orice posibilitate de identificare, Ce prostie, își spuse, tot ce atingem rămâne cu amprentele noastre digitale, le È™terg pe astea È™i las altele, deosebirea e că unele sunt vizibile, altele nu. ÃŽnchise ochii È™i curând recăzu în somnolență, mâna care de abia È›inea fiÈ™ele alunecă pe cuvertură, câteva au căzut pe jos, erau pozele unei fete la diferite vârste, de la fetiță la adolescentă, aduse abuziv aici, nimeni n are dreptul să È™i însuÈ™ească portrete ce nu i aparÈ›in, doar dacă i au fost oferite, când iei în buzunar fotografia cuiva e ca È™i cum i ai lua o parte din suflet. Visul domnului José, dar din acesta nu se deÈ™teptă, era acum altul, se vedea pe sine însuÈ™i curățând amprentele digitale pe care le lăsase prin È™coală, erau pretutindeni, pe fereastra pe unde intrase, în cabinetul medical, în secretariat, în biroul directorului, în sala de mese, în bucătărie, în arhivă, de cele din pod hotărî că nu merita să se ocupe, acolo nu va urca nimeni ca apoi să se întrebe, Ce mister se ascunde aici, problema era că mâinile care È™tergeau urma vizibilă lăsau o urmă invizibilă, dacă directorul liceului se va plânge de spargere poliÈ›iei È™i se va face o investigaÈ›ie serioasă, domnul José va ajunge la închisoare, la fel de sigur cum doi cu doi fac patru, imaginaÈ›i vă dezonoarea È™i ruÈ™inea care vor păta pe veci reputaÈ›ia Arhivei Generale a Stării Civile. La miezul nopÈ›ii, domnul José se trezi arzând de febră, părea că delirează, spunea, N am furat nimic, n am furat nimic, È™i era adevărat că, în sensul strict al cuvântului, nu furase nimic, oricât ar căuta È™i ar cerceta directorul, oricâte verificări, numărători È™i confruntări ar face, cu inventarul în mână, bifând obiect după obiect, concluzia va fi aceeaÈ™i, Furt, ceea ce se cheamă furt, n a fost, desigur va veni bucătăreasa să spună că lipseÈ™te mâncare din frigider, dar, presupunând că acesta a fost singurul delict comis, când furi ca să mănânci, după o opinie mai mult sau mai puÈ›in generalizată, nu se cheamă c ai furat, cu asta până È™i directorul e de acord, poliÈ›ia e aceea care, din principiu, susÈ›ine o opinie diferită, însă acum nu va avea ce face È™i va pleca bombănind, Aici se ascunde un mister, nimeni nu È›i sparge casa doar ca să È™i ia micul dejun. ÃŽn orice caz, cum declaraÈ›ia categorică a directorului, aÈ™ternută în scris, era că nimic cu sau fără valoare nu lipsea din È™coală, agenÈ›ii s au hotărât să nu ia amprentele digitale, cum o cerea rutina, Și aÈ™a avem de lucru până peste cap, spuse cel care conducea grupul de anchetatori. ÃŽn ciuda acestor cuvinte liniÈ™titoare, domnul José nu mai reuÈ™i totuÈ™i să doarmă până în zori, de teamă că visul se va repeta È™i că poliÈ›ia va reveni cu lupe È™i cu praf de cretă. N are nimic în casă pentru a pune capăt febrei, iar medicul numai spre seară o să È™i facă apariÈ›ia, poate nici n o să vină azi, È™i nu va aduce medicamente, se va mulÈ›umi să scrie obiÈ™nuita reÈ›etă pentru cazurile de răceală È™i gripă. Rufele murdare sunt încă îngrămădite în mijlocul casei È™i domnul José le contemplă din pat, cu un aer perplex, ca È™i cum nu i ar aparÈ›ine, un rest de bun simÈ› îl împiedică totuÈ™i să întrebe, Cine a venit aici să se dezbrace, È™i acelaÈ™i bun simÈ› îl sileÈ™te să reflecteze, în sfârÈ™it, la complicaÈ›iile, de natură atât personală cât È™i profesională, care ar rezulta dacă i ar intra în casă un coleg, din proprie iniÈ›iativă sau trimis de un È™ef să afle cum se simte, iar acesta ar da peste toată această mizerie. Când se sculă în picioare se simÈ›i de parcă brusc ar fi fost proiectat în vârful scării, dar ameÈ›eala nu era ca celelalte, venea de la febră È™i, probabil în parte, de la nemâncare, ce mâncase în liceu, părând suficient de fiecare dată, îl ajutase mai mult să È™i păcălească foamea decât să È™i hrănească trupul. Cu dificultate, proptindu se de perete, reuÈ™i să ajungă la un scaun È™i să se aÈ™eze. ÃŽÈ™i aÈ™teptă mintea să revină la normal ca să se gândească unde era mai bine să ascundă hainele ude, în baie nu, medicii se spală întotdeauna pe mâini înainte să plece, sub pat cu neputință, era din acele armături vechi, cu picioare înalte, oricine, chiar fără să se aplece, ar observa zdrenÈ›ele, în dulapul oamenilor faimoÈ™i nu încap, nici n ar fi cuviincios, tristul adevăr e că mintea domnului José continua să funcÈ›ioneze prost, deÈ™i nu se mai învârtea, singurul loc unde, evident, îmbrăcămintea va fi la adăpost de indiscreÈ›ii era cel unde stă când e curată, adică, în dosul perdelei care acoperă niÈ™a utilizată ca dulap, colegul sau medicul ar trebui să fie deosebit de prost crescut ca să È™i bage nasul acolo. MulÈ›umit de sine însuÈ™i pentru că, după o atât de îndelungată reflecÈ›ie, ajunsese la o concluzie care, în alte circumstanÈ›e, ar fi fost mai mult decât evidentă, domnul José se apucă să împingă îmbrăcămintea spre perdea cu piciorul pentru a nu È™i murdări pijamaua. Pe jos rămase o pată mare de umezeală, căreia îi vor trebui câteva ore ca să se evapore complet, dacă cineva ar veni mai devreme È™i ar pune întrebări, i ar spune că vărsase apă din greÈ™eală sau că podeaua era murdară È™i încercase s o spele. Stomacul domnului José, de când se ridicase din pat, îi cerÈ™ea să aibă milă de el, să i dea o ceaÈ™că de cafea cu lapte, un biscuit, o felie de pâine cu unt, ceva care să i potolească foamea brusc deÈ™teptată, acum când dispăruse îngrijorarea provocată de soarta imediată a hainelor. Pâinea era uscată È™i tare, untul era un strop, laptele se sfârÈ™ise, n avea decât cafea, de calitate mediocră, È™tim deja că un bărbat pe care nici o femeie nu l a iubit într atât încât să accepte să trăiască în această cocioabă, un astfel de bărbat, exceptându i pe câțiva, foarte puÈ›ini, care nu È™i mai au locul în această istorie, nu va fi nicicând altceva decât un amărât de diavol, e bizar că totdeauna se spune un amărât de diavol, dar niciodată un amărât de dumnezeu, mai ales când a avut ghinionul să fie atât de stângaci ca acesta, atenÈ›ie, vorbeam de om, nu de vreun dumnezeu oarecare. ÃŽn ciuda hranei puÈ›ine È™i dezamăgitoare, domnul José mai găsi în el destul curaj ca să se bărbierească, după care i se păru că arată mai bine, aÈ™a că, la sfârÈ™itul operaÈ›iei, îi spuse oglinzii, Parcă a scăzut febra. Gândul îl făcu să reflecteze dacă n ar fi o politică deÈ™teaptă È™i prudentă să se prezinte voluntar la serviciu, câțiva paÈ™i È™i va fi înăuntru. Arhiva înainte de orice, va declara, iar conservatorul, având în vedere frigul de afară, îl va ierta desigur pentru că nu făcuse obligatoriul ocol pe stradă, È™i poate chiar va înregistra în fiÈ™a de serviciu a domnului José această dovadă atât de clară a spiritului de corp È™i a devotamentului față de muncă. Reflectă, dar n o făcu. ÃŽl durea tot trupul, ca È™i cum cineva l ar fi rostogolit, bătut È™i scuturat, îl dureau muÈ™chii, îl dureau articulaÈ›iile, È™i nu era din cauza multiplelor eforturi pe care trebuise să le facă în rolul lui de spărgător È™i de cățărător, oricine își putea da seama că era vorba de dureri diferite, E gripă, hotărî el. Tocmai se vârâse în pat când auzi o bătaie în uÈ™a dinspre Arhivă, o fi vreun coleg cu suflet bun, care luase în serios prescripÈ›ia creÈ™tină de a vizita bolnavii È™i prizonierii, nu, un coleg nu putea fi, pauza de prânz era încă departe, gesturi de mizericordie se fac doar în afara programului, Intră, rosti, nu e închis, uÈ™a se deschise È™i în prag apăru subÈ™eful pe care l înÈ™tiinÈ›ase că era bolnav, M a trimis È™eful să vă întreb dacă luaÈ›i vreun medicament până la venirea medicului, Nu, domnule, n am nimic în casă, Atunci, poftim niÈ™te pastile, MulÈ›umesc foarte mult, dacă nu vă deranjează, ca să nu fiu nevoit să mă scol, vă plătesc mai târziu cât vă datorez, A fost ordinul È™efului, pe È™ef nu l întrebi cât îi datorezi, Bine, È™tiu, îmi cer scuze, Ar trebui să luaÈ›i deja o pastilă, subÈ™eful intră fără să mai aÈ™tepte răspunsul, Da, mulÈ›umesc, e foarte amabil din partea dumneavoastră, domnul José nu putea să i taie drumul, spunând, Stop, aici nu se intră, e o casă particulară, în primul rând, pentru că nu vorbeÈ™ti în aceÈ™ti termeni unui superior, în al doilea rând, pentru că nu există nici o amintire în tradiÈ›ia orală, nici vreo înregistrare scrisă în analele Arhivei, ca un È™ef să fi fost vreodată atât de interesat de sănătatea unui registrator încât să i trimită un curier cu medicamente. SubÈ™eful însuÈ™i era nedumerit de această noutate, n ar fi venit niciodată din proprie iniÈ›iativă, oricum nu se pierdu cu firea, purtându se ca unul care È™tia perfect ce are de făcut, cunoscând casa în cele mai mici unghere, nu trebuie să ne mirăm, înainte de modificările urbanistice ale cartierului avusese o locuință identică. Primul lucru pe care l a remarcat a fost pata umedă întinsă pe podea, Ce i asta, întrebă, vreo infiltraÈ›ie, domnul José fu ispitit să confirme ca să nu mai aibă de dat alte explicaÈ›ii, dar preferă să spună că a fost o neglijență, aÈ™a cum se gândise prima oară, nu mai lipsea decât să i apară în casă instalatorul, făcându i apoi È™efului un raport, unde va declara că È›evile, deÈ™i vechi, nu puteau fi făcute responsabile de apariÈ›ia petei de umezeală. SubÈ™eful se apropia de el cu pastila È™i paharul cu apă, misiunea de infirmier desemnat îi îmblânzea puÈ›in obiÈ™nuita expresie autoritară de pe chip, însă aceasta reveni subit, accentuată de ceea ce s ar fi putut clasifica drept o surpriză ofensată, când, ajuns lângă pat, remarcă pe noptieră fiÈ™ele È™colare ale fetei necunoscute. Domnul José observă uimirea celuilalt chiar în clipa în care ea se produse È™i întreaga lume i se păru că se prăbuÈ™eÈ™te. Creierul trimise un ordin instantaneu muÈ™chilor braÈ›ului aflat mai aproape de fiÈ™e, Ia le de aici, prostule, dar pe dată, cu aceeaÈ™i repeziciune, impuls electric după impuls electric, corectă, ca să spunem aÈ™a, gestul mâinii, recunoscându È™i propria gafă, Te rog, nu le atinge, ascunde le, ascunde le. Astfel că domnul José, cu o agilitate neaÈ™teptată din partea unui ins cufundat în starea de depresie fizică È™i mentală care este prima consecință cunoscută a gripei, se ridică în capul oaselor, prefăcându se că vrea să faciliteze caritatea subÈ™efului, întinse braÈ›ul pentru a primi pastila, pe care o duse la gură, È™i apa, ca să împingă doctoria prin chinuitul È™i îngrozitul lui gâtlej, în timp ce, profitând de faptul că salteaua pe care zăcea se afla la nivelul noptierei, masca fiÈ™ele cu cotul de la celălalt braÈ›, lăsându È™i în jos antebraÈ›ul, cu palma deschisă, imperativă, ca È™i cum i ar fi ordonat subÈ™efului, Stop, până aici. L a salvat fotografia lipită pe fișă, e diferenÈ›a cea mai notabilă dintre fiÈ™ele È™colare È™i cele de naÈ™tere È™i viață, ce s ar face Arhiva Generală dacă ar primi în fiecare an câte o fotografie a recenzaÈ›ilor vii, È™i cine zice în fiecare an ar putea spune în fiecare lună, sau în fiecare săptămână, sau în fiecare zi, sau o fotografie pe oră, Doamne, cum trece timpul, de ce imens efort ar fi nevoie, câți registratori ar trebui recrutaÈ›i, o fotografie în fiecare minut, în fiecare secundă, cantitatea de lipici, consumul de foarfeci, grija în selecÈ›ia personalului pentru a i exclude pe visătorii dispuÈ™i să rămână cu ochii veÈ™nic pironiÈ›i pe un portret, visând ca niÈ™te idioÈ›i care urmăresc trecerea unui nor. Pe faÈ›a subÈ™efului se ivise expresia din zilele lui cele mai proaste, când hârtiile se acumulau pe toate birourile, iar È™eful îl chema să l întrebe dacă era, într adevăr, sigur că È™i îndeplineÈ™te îndatoririle profesionale. Datorită fotografiei, nu i dădu prin minte că fiÈ™ele de pe noptiera subordonatului ar aparÈ›ine Arhivei Generale, însă graba cu care le ascunsese domnul José, pe deasupra procedând ca È™i cum le ar fi acoperit din întâmplare sau neatenÈ›ie, i se păru suspectă. Pata de pe jos îi trezise deja bănuielile, acum apăruseră È™i aceste fiÈ™e cu un model necunoscut, cu o poză lipită, a unui copil, cum apucase totuÈ™i să vadă. N avea cum să le numere, puse unele peste altele, dar, după volum, nu puteau fi mai puÈ›in de zece, Zece fiÈ™e cu fotografii de copii, ce straniu, ce caută aici, se întrebă, intrigat, È™i ar fi fost È™i mai intrigat dacă ar fi È™tiut că toate fiÈ™ele aparÈ›ineau, de fapt, aceleiaÈ™i persoane È™i că imaginile din ultimii doi ani erau ale unei fete deja la vârsta adolescenÈ›ei, cu un chip serios, dar simpatic. SubÈ™eful lăsă pe noptieră cutiuÈ›a cu pastile È™i se retrase. Ajuns la ușă, privi înapoi È™i își văzu subordonatul continuând să ascundă fiÈ™ele cu cotul, Trebuie să i spun È™efului, hotărî. Nici nu se închisese bine uÈ™a că domnul José, cu o miÈ™care bruscă, temându se parcă să nu fie prins asupra faptului, băgă fiÈ™ele sub saltea. Nu era nimeni de față pentru a i spune că era prea târziu, iar el refuză să se gândească la asta. E gripă, spuse medicul, aveÈ›i pentru început trei zile de concediu. Cu mintea goală, abia È›inându se pe picioare, domnul José se ridicase din pat ca să deschidă uÈ™a, Mă scuzaÈ›i că v am lăsat să aÈ™teptaÈ›i afară, domnule doctor, aÈ™a se întâmplă când trăieÈ™ti singur, medicul intră bombănind, E o vreme infamă, închise umbrela care È™iroia de apă, o lăsă la intrare, Deci, care e problema, întrebă când domnul José, clănțănind din dinÈ›i, reuÈ™i să se vâre între cearÈ™afuri, È™i, fără să aÈ™tepte răspunsul, se pronunță, E gripă. ÃŽi luă pulsul, îl puse să deschidă gura, îi aplică rapid stetoscopul pe piept È™i pe spate, E gripă, repetă, aveÈ›i mare noroc, putea fi o pneumonie, dar e o simplă gripă, aveÈ›i trei zile de concediu pentru început, apoi mai vedem. Se aÈ™ezase la masă să scrie reÈ›eta, când uÈ™a de comunicare cu Arhiva se deschise, È™i însuÈ™i È™eful în persoană își făcu apariÈ›ia, Bună ziua, domnule doctor, SpuneÈ›i mai degrabă, rea, domnule conservator, era bună dac aÈ™ fi fost acum la căldurică în cabinetul meu, în loc să bat străzile pe vremea asta nenorocită, Ce mai face bolnavul nostru, întrebă conservatorul, iar medicul răspunse, I am dat trei zile de concediu, e o simplă gripă. ÃŽn clipa aceea, nu mai era o simplă gripă. Acoperit până la nas, domnul José tremura ca varga, de parcă ar fi avut un atac de malarie, patul de fier se zgâlțâia, totuÈ™i nestăpânitul tremur nu se datora febrei, ci panicii, mintea îi era complet dezorientată, Șeful, aici, se gândea, È™eful la mine în casă, È™eful, care l întreba, Cum vă simÈ›iÈ›i, Mai bine, domnule, AÈ›i luat pastilele pe care vi le am trimis, Da, domnule, Au avut vreun efect, Da, domnule, Acum nu le mai luaÈ›i pe astea, veÈ›i începe să luaÈ›i medicamentele prescrise de doctor, Da, domnule, Doar dacă n or fi aceleaÈ™i, daÈ›i mi voie să mă uit, într adevăr, sunt aceleaÈ™i, în plus, mai aveÈ›i È™i niÈ™te injecÈ›ii, mă ocup eu de asta. Domnului José nu i venea să creadă că persoana care, în faÈ›a lui, îndoia reÈ›eta È™i o punea cu grijă în buzunar, era cu adevărat È™eful Arhivei Generale. Șeful, pe care el cu chiu cu vai învățase să l cunoască, nu s ar comporta niciodată astfel, n ar veni personal să se intereseze de sănătatea lui, iar ipoteza că È™i ar fi luat asupra sa sarcina de a cumpăra medicamentele unui registrator ar fi pur È™i simplă absurdă. Acum, veÈ›i avea nevoie de un infirmier care să i facă injecÈ›iile, aminti medicul, lăsând dificultatea pe seama celui care era dispus È™i capabil s o rezolve, nu a bietului gripat, slab ca un ogar, cu tuleiele bărbii mijindu i pe față, cenuÈ™ii, de parcă n ar fi fost de ajuns evidenta paragină a casei, pata de umezeală de pe podea trebuie să fi fost provocată de canalizarea deficientă, câte lucruri triste ar putea spune un medic despre viață, dacă n ar fi legat de secretul profesional, Vă interzic să ieÈ™iÈ›i afară în starea asta, încheie, Mă ocup eu de toate, domnule doctor, rosti conservatorul, îi dau telefon infirmierului Arhivei, el cumpără doctoriile È™i vine să facă injecÈ›iile, Nu sunt mulÈ›i È™efi ca dumneavoastră, spuse medicul. Domnul José încuviință debil din cap, mai mult nu putea face, obedient È™i sârguincios fusese întotdeauna, cu un soi de paradoxal orgoliu de a fi astfel, dar nu linguÈ™itor È™i servil, de exemplu, n ar rosti niciodată măguleli imbecile de genul, E cel mai minunat È™eful Arhivei, Ca el nu mai e altul pe lume, S a spart calapodul după ce l au făcut, Pentru el, în ciuda ameÈ›elilor mele, sunt în stare să mă urc până È™i pe blestemata aia de scară. Domnul José are acum altă preocupare, altă angoasă, vrea să i plece È™eful imediat, să plece înaintea medicului, se înfioară imaginându se rămas singur cu el, la cheremul întrebărilor fatale, Ce e cu pata asta de umezeală, Ce fiÈ™e aÈ›i avut pe noptieră, De unde le aÈ›i luat, Unde le aÈ›i ascuns, Cine e în fotografie, închise ochii, își imprimă pe chip o expresie de insuportabilă suferință, DaÈ›i mi pace pe patul meu de suferință, părea că imploră, dar îi deschise deodată, înspăimântat, căci medicul rostise, Acum mă duc la treburile mele, anunÈ›aÈ›i mă dacă starea i se înrăutățeÈ™te, oricum puteÈ›i fi destul de liniÈ™tit, nu e pneumonie, Vă voi È›ine la curent, domnule doctor, spuse conservatorul, conducându l pe medic. Domnul José închise din nou ochii, auzi uÈ™a închizându se, Acum e acum, se gândi. PaÈ™ii fermi ai È™efului se apropiau, veneau spre pat, se opriră, Acum precis se uită la mine, domnul José nu È™tia ce să facă, se putea preface c a adormit, adormise pe nesimÈ›ite aÈ™a cum adoarme un bolnav obosit, însă tremurul pleoapelor îi trăda minciuna, ori putea să fabrice în gât, mai bine sau mai rău, un geamăt plângăreÈ›, din cele care È›i frâng inima, dar o gripă obiÈ™nuită nu l justifica, doar un cretin s ar lăsa păcălit, dar nu acest conservator, care cunoaÈ™te imperiile vizibilului È™i invizibilului pe dinafară È™i pe dinăuntru. ÃŽntredeschise ochii È™i el era acolo, la doi paÈ™i de pat, fără nici o expresie pe față, pur È™i simplu observându l. Atunci domnului José îi veni ceea ce crezu că e o idee salvatoare, trebuia să mulÈ›umească pentru grija arătată de Arhiva Generală, să mulÈ›umească elocvent, din suflet, poate va izbuti astfel să evite întrebările, dar exact în momentul când se pregătea să deschidă gura ca să rostească bineÈ™tiuta frază, Nu È™tiu cum mi aÈ™ putea exprima recunoÈ™tinÈ›a, È™eful îi întoarse spatele, pronunțând în acelaÈ™i timp o propoziÈ›ie, o scurtă propoziÈ›ie, Ai grijă de dumneata, o rosti cu un ton care era pe cât de condescendent pe atât de imperativ, doar È™efii cei mai buni sunt capabili să unească în mod armonios sentimente atât de contradictorii, de aceea sunt ei obiect de veneraÈ›ie pentru subordonaÈ›i. Domnul José încercă să spună cel puÈ›in, MulÈ›umesc foarte mult, domnule, È™eful însă deja ieÈ™ise, închizând cu grijă uÈ™a după el, aÈ™a cum se cuvine să faci într o cameră de bolnav. Pe domnul José îl doare capul, dar durerea e nimica toată în comparaÈ›ie cu furtuna dinăuntru. Domnul José e atât de tulburat, încât primul său gest, după ce ieÈ™ise conservatorul, a fost să È™i bage mâna sub saltea pentru a se convinge că fiÈ™ele erau acolo. Și mai contrar bunului simÈ› a fost al doilea gest, sculându se el din pat pentru a răsuci de două ori cheia în broasca uÈ™ii de comunicare cu Arhiva, ca unul care, cu disperare, pune zăvoare după ce i a fost prădată casa. Se întoarse în cele din urmă în pat, aceasta a fost a patra miÈ™care, a treia o făcuse răzgândindu se, Dar dacă i se năzare È™efului să vină înapoi, deci, pentru a evita suspiciunile, era mai prudent să lase uÈ™a închisă numai cu ivărul. După cum se vede, domnului José când nu i plouă, îi ninge. Se lăsase noaptea când apăru infirmierul. ÃŽndeplinind ordinul pe care l primise de la conservator, aducea medicamentele È™i fiolele prescrise de medic, dar, spre surprinderea domnului José, mai avea un pachet pe care l puse cu multă grijă pe masă, spunând, E încă destul de caldă, sper că nu s a vărsat nimic, ceea ce însemna că i adusese mâncare, aÈ™a cum cuvintele următoare o confirmară pe dată. ServiÈ›i înainte să se răcească, dar, mai întâi, să ne facem injecÈ›ia. Or, domnului José nu i plăceau injecÈ›iile È™i se temea mai ales de cele în braÈ›, căuta tot timpul să privească în altă direcÈ›ie, aÈ™a că se simÈ›i foarte mulÈ›umit când infirmierul îi spuse că înÈ›epătura va fi în gluteu, infirmierul e o persoană È™colită, din alte vremuri, s a învățat să spună gluteu în loc de fese, ca să nu È™ocheze sensibilitatea doamnelor, È™i aproape că uitase termenul curent, pronunÈ›a gluteu chiar când avea de a face cu bolnavi pentru care fesă era o ridicolă preÈ›iozitate de limbaj, preferând varianta vulgară de bucă. NeaÈ™teptata apariÈ›ie a mâncării È™i bucuria că nu va fi înÈ›epat în braÈ› slăbi vigilenÈ›a domnului José, care ori nu È™i aminti, ori pur È™i simplu încă nu observase că pantalonii de pijama erau pătaÈ›i de sânge în dreptul genunchilor, consecință a isprăvilor sale nocturne în rol de alpinist de licee. Cu seringa deja pregătită în mână, în loc să zică, ÃŽntoarceÈ›i vă, infirmierul întrebă, Ce i asta, iar domnul José, convins de această lecÈ›ie a vieÈ›ii de superioritatea incontestabilă a injecÈ›iilor în braÈ›, răspunse instinctiv, Am căzut, Omule, eÈ™ti plin de ghinioane, întâi cazi, apoi faci gripă, noroc c ai È™eful pe care l ai, întoarce te, mă uit după aceea la genunchi. Cu trupul, sufletul È™i voinÈ›a la pământ, crispat până la ultimul nerv, domnul José aproape că izbucni în plâns ca un copil când simÈ›i înÈ›epătura acului È™i lenta È™i dureroasa intrare a lichidului în muÈ™chi, Am ajuns o cârpă, își spuse, È™i era adevărat, un biet animal uman arzând de febră, culcat pe un pat sărman într o casă sărmană, cu hainele murdare de la delictul ascuns È™i o pată de umezeală pe podea care nu vrea să se usuce. ÃŽntinde te pe spate, să vedem rănile, spuse infirmierul, iar domnul José, suspinând, tuÈ™ind, se supuse, își răsuci anevoios trupul, iar acum, înclinându È™i capul înainte, poate vedea cum infirmierul îi suflecă pantalonii până deasupra genunchilor, îi scoate pansamentele murdare, înmuindu le în apă oxigenată È™i dezlipindu le încet cu multă grijă, din fericire, e un profesionist de mâna întâi, servieta pe care o poartă în mână este o trusă perfectă de prim ajutor, are leacuri pentru aproape orice. La vederea rănilor, faÈ›a lui căpătă o expresie care arăta neîncredere față de explicaÈ›ia dată de domnul José, cum că ar fi căzut, experienÈ›a lui în materie de zgârieturi È™i contuzii îl împinse chiar să comenteze cu o inconÈ™tientă perspicacitate, Oh, omule, parcă v aÈ›i fi târât în genunchi pe un zid, V am spus c am căzut, L aÈ›i informat pe È™ef despre asta, Nu e un subiect de serviciu, poÈ›i să te împiedici È™i să cazi fără să fii obligat s o comunici superiorilor, Doar în cazul când infirmierul, chemat să facă o injecÈ›ie, a fost nevoit să aplice un tratament suplimentar, Pe care nu l am cerut, Da, într adevăr, nu l aÈ›i cerut, însă dacă rănile vor provoca mâine o infecÈ›ie gravă, cine o să poarte vina È™i o să fie acuzat de comportament neglijent È™i lipsă de profesionalism, nimeni altul decât mine, în plus, È™eful vrea să È™tie totul, ăsta e felul lui de a se preface că nu i pasă de nimic, ÃŽi spun mâine, Vă sfătuiesc insistent s o faceÈ›i, astfel, raportul va fi confirmat, Ce raport, Al meu, Nu văd ce importanță pot avea niÈ™te simple zdrelituri, într atât încât să fie menÈ›ionate într un raport, Până È™i rana cea mai uÈ™oară își are importanÈ›a ei, Ale mele, după ce vor trece, vor lăsa niÈ™te cicatrice nesemnificative care, cu timpul, vor dispărea, Sigur, pe trup rănile se cicatrizează, dar în raport, rămân mereu deschise, nu se închid È™i nu dispar, Nu înÈ›eleg, De câtă vreme lucraÈ›i în Arhiva Generală, De aproape douăzeci È™i cinci de ani, Câți È™efi aÈ›i cunoscut până acum, Punându l la socoteală È™i pe cel de acum, trei, Din câte văd, n aÈ›i observat niciodată nimic, Ce să observ, Din câte văd, n aÈ›i băgat niciodată de seamă, Nu înÈ›eleg unde vreÈ›i să ajungeÈ›i, Este sau nu adevărat că aceÈ™ti conservatori au puÈ›in de lucru, E adevărat, toată lumea o È™tie, Atunci aflaÈ›i că ocupaÈ›ia lor principală, în multele ceasuri libere pe care le au la dispoziÈ›ie, în vreme ce personalul lucrează, este să strângă informaÈ›ii despre subordonaÈ›i, orice soi de informaÈ›ii, fac asta de când există Arhiva Generală, rând pe rând, dintotdeauna. Tresărirea domnului José nu i scăpă neobservată infirmierului, V au trecut fiorii, întrebă, Da, m au trecut fiorii, Pentru a vă face o idee mai clară despre ce spun, până È™i acest fior ar trebui să figureze în raportul meu, Dar nu va figura, E adevărat, nu va figura, ÃŽmi închipui de ce, Zău, Pentru c ar trebui să scrieÈ›i că m au apucat fiorii auzind că È™efii colecÈ›ionează informaÈ›ii despre funcÈ›ionarii Arhivei Generale, iar È™eful va dori să afle cum de aÈ›i ajuns să vorbiÈ›i cu mine despre asta È™i, de asemenea, cum de a reuÈ™it un infirmier să aibă cunoÈ™tință de un subiect atât de confidenÈ›ial încât eu, în douăzeci È™i cinci de ani de serviciu în Arhiva Generală, n am auzit niciodată de aÈ™a ceva, Infirmierii au ceva dintr un confident, deÈ™i mult mai puÈ›in decât medicii, VreÈ›i să insinuaÈ›i că È™eful are obiceiul să vă facă confidenÈ›e, Nici el nu mi le face, nici eu nu insinuez că le ar face, pur È™i simplu primesc ordine, Atunci, singurul lucru pe care l aveÈ›i de făcut e să le duceÈ›i la îndeplinire, Vă înÈ™elaÈ›i, am de făcut mult mai mult, trebuie să le interpretez, De ce, Pentru că între ce ordonă È™i ce vrea È™eful există în general o diferență, V a trimis aici doar ca să mi faceÈ›i o injecÈ›ie, Asta e numai aparenÈ›a, Ce aÈ›i mai văzut în acest caz, în afară de aparenÈ›a pe care o are, Nu vă puteÈ›i imagina câte lucruri descoperi uitându te la niÈ™te zgârieturi, Faptul că le aÈ›i văzut pe ale mele a fost o simplă întâmplare, Trebuie să ne bazăm întotdeauna pe simpla întâmplare, e foarte utilă, Și ce aÈ›i descoperit în zgârieturile mele, Că v aÈ›i târât în genunchi pe un zid, Am căzut, Mi aÈ›i mai spus, o informaÈ›ie ca asta, presupunând c ar fi exactă, nu i ar fi È™efului de cine È™tie ce utilitate, Că i e sau nu utilă, nu e treaba mea, mă limitez să dau raportul, E deja la curent cu gripa de care m am îmbolnăvit, Dar nu È™i cu rănile de la genunchi, Știe È™i de pata de umezeală de pe jos, Dar nu de frison, Dacă nu mai aveÈ›i treabă cu mine, vă rog să plecaÈ›i, sunt obosit, trebuie să dorm, Mai întâi trebuie să mâncaÈ›i ceva, nu uitaÈ›i, sper ca cina, cu toată această discuÈ›ie, să nu se fi răcit de tot, Trupul culcat îndură multă foame, Dar nu pe toată, Șeful v a pus să mi aduceÈ›i mâncare, Mai È™tiÈ›i pe cineva care ar fi vrut s o facă, Da, dacă ar fi È™tiut unde locuiesc, Cine e această persoană, O femeie în vârstă care locuieÈ™te într un apartament la parter, Genunchi zgâriaÈ›i, o subită È™i inexplicabilă tresărire, o bătrână dintr un apartament de la parter, Din dreapta, Acesta ar fi raportul cel mai important din viaÈ›a mea, dacă l aÈ™ scrie, Va să zică, nu l scrieÈ›i, Ba da, dar numai pentru a informa că v am făcut o injecÈ›ie în gluteul stâng, MulÈ›umesc c aÈ›i avut grijă de zgârieturile mele, Din multele lucruri pe care am fost învățat să le fac, e ce am învățat cel mai bine. După ce plecă infirmierul, domnul José mai rămase întins câteva minute, nemiÈ™cat, încercând să È™i recapete seninătatea È™i forÈ›a. Dialogul fusese dificil, cu trape È™i uÈ™i false iÈ›indu se la fiecare pas, cea mai mică alunecare l ar fi putut târî spre o confesiune completă dacă spiritul său n ar fi fost atent la multiplele sensuri ale cuvintelor pe care le pronunÈ›a precaut, mai ales la cele care par a avea un singur sens, cu ele trebuie să fii cel mai grijuliu. Spre deosebire de ce se crede în general, sens È™i semnificaÈ›ie n au fost niciodată totuna, semnificaÈ›ia se epuizează imediat, e directă, literală, explicită, închisă în sine însăși, univocă, cum se spune, în timp ce sensul nu este capabil să rămână liniÈ™tit, colcăie de sensuri secunde È™i terÈ›e, de direcÈ›ii iradiante care se divid È™i se subdivid în ramuri È™i rămurele, până când se pierd din vedere, sensul fiecărui cuvânt seamănă cu o stea atunci când începe să proiecteze talazuri fierbinÈ›i prin întreg spaÈ›iul, uragane cosmice, perturbaÈ›ii magnetice, spaime. ÃŽn sfârÈ™it, domnul José se dădu jos din pat, își băgă picioarele în papuci, își puse halatul pe care îl folosea ca pătură suplimentară în nopÈ›ile friguroase. DeÈ™i îl chinuia foamea, deschise uÈ™a ca să privească Arhiva. Percepea în sine o înstrăinare ciudată, o impresie de absență, ca È™i cum ar fi trecut multe zile de când fusese pentru ultima dată acolo. TotuÈ™i nimic nu se schimbase, iată pupitrul unde se prezentau solicitanÈ›ii È™i reclamanÈ›ii, dedesubtul lui sertarele unde se păstrau fiÈ™ele celor vii, în spate, cele opt mese ale registratorilor, cele patru ale inspectorilor, cele două ale subÈ™efilor, marele birou al È™efului cu lumina veÈ™nic aprinsă, atârnată la mare înălÈ›ime, enormele etajere urcând până la tavan, întunericul pietrificat al sectorului morÈ›ilor. DeÈ™i nu se afla nimeni în Arhiva Generală, domnul José închise uÈ™a cu cheia, nu era nimeni în Arhiva Generală, È™i totuÈ™i el închise uÈ™a cu cheia. Datorită noilor pansamente, pe care infirmierul i le pusese la genunchi, putea merge mai bine, rănile nu mai pulsau de durere. Se aÈ™eză la masă, desfăcu pachetul, erau două crăticioare suprapuse, cea de sus cu supă, cea de jos cu cartofi È™i carne, călduÈ›e încă. Mâncă lacom supa, apoi, fără grabă, se ocupă de carne È™i de cartofi. Norocul meu că È™eful ăsta e cum e, murmură, amintindu È™i de vorbele infirmierului, dacă nu era el, muream singur È™i flămând, ca un câine pierdut. Da, ce noroc, repetă, ca È™i cum ar fi vrut să se convingă singur de ceea ce spusese. SimÈ›indu se deja mai bine, după ce vizită cămăruÈ›a care È›inea loc de baie, se băgă din nou în pat. Era pe punctul să adoarmă când își aduse aminte de caietul unde relatase primele două episoade ale căutării. Scriu mâine, spuse, însă această nouă urgență era aproape la fel de presantă ca foamea, aÈ™a că se ridică să ia caietul. Apoi, aÈ™ezat pe pat, îmbrăcat în halat, cu bluza de la pijama încheiată până la gât, ghemuit între pături, își continuă relatarea din punctul unde o lăsase. Șeful mi a spus, Dacă nu sunteÈ›i bolnav, cum explicaÈ›i atunci munca de proastă calitate pe care aÈ›i făcut o în ultimele zile, Nu È™tiu, domnule, poate pentru că n am dormit bine. Ajutat de febră, continuă să scrie până târziu în noapte. Domnul José a avut nevoie nu de trei zile, ci de o săptămână ca să i scadă febra È™i să i treacă tusea. Infirmierul veni în fiecare zi să i facă injecÈ›iile È™i să i aducă de mâncare, medicul din două în două zile, însă această extraordinară asiduitate, ne referim la cea a medicului, nu trebuie să ne conducă spre judecăți pripite în privinÈ›a unei presupuse eficacități a serviciilor oficiale de sănătate È™i de asistență la domiciliu, din moment ce nu era decât o simplă consecință a ordinului foarte clar al È™efului Arhivei Generale, Domnule doctor, ocupă te de acest om ca È™i cum te ai ocupa de mine însumi, e important. Medicul nu reuÈ™ea să înÈ›eleagă motivul evidentului tratament preferenÈ›ial ce i fusese recomandat È™i cu atât mai puÈ›in lipsa de obiectivitate a preÈ›uirii exprimate, cunoÈ™tea din câte o vizită profesională casa conservatorului, viaÈ›a lui confortabilă È™i civilizată, o lume interioară fără nici o asemănare cu locuinÈ›a simplă a acestui domn José în permanență prost bărbierit È™i care părea lipsit de aÈ™ternuturi de schimb. Nu, aÈ™ternuturi avea domnul José, nu era chiar atât de sărac, dar, din motive pe care nu le È™tia decât el, respinse sec propunerea infirmierului, când acesta se oferise să aerisească salteaua È™i să schimbe cearÈ™afurile care duhneau de transpiraÈ›ie È™i febră, Nu durează nici cinci minute să schimb patul, E bine aÈ™a, nu vă deranjaÈ›i, Nu e nici o problemă, face parte din atribuÈ›iile mele, V am spus că e bine aÈ™a. Domnul José nu putea să dezvăluie ochilor nimănui că ascundea sub saltea fiÈ™ele È™colare ale unei femei necunoscute È™i un caiet de notiÈ›e cu povestea spargerii pe care o dăduse în liceul unde ea învățase pe când fusese fetiță, apoi adolescentă. Dacă le ar ascunde altundeva, de exemplu printre dosarele cu extrase despre oamenii celebri, ar rezolva imediat dificultatea, dar senzaÈ›ia că apără un secret cu propriul trup era mult prea puternică, chiar exaltantă, pentru ca domnul José să se hotărască să renunÈ›e cu uÈ™urință la ea. Pentru a nu fi nevoit să discute din nou acest subiect cu infirmierul sau cu medicul, care, deÈ™i fără să facă nici un comentariu, aruncase deja o privire critică spre cearÈ™afurile boÈ›ite, strâmbând ostentativ din nas la mirosul pe care l degajau, domnul José se sculă într una din nopÈ›i È™i, adunându È™i toate puterile, schimbă el însuÈ™i aÈ™ternutul. Și pentru ca nici medicul, nici infirmierul să nu poată găsi nici cel mai mic pretext pentru a reveni la subiect informându l, doamne fereÈ™te, pe conservator de incorigibila neglijență a registratorului, intră în baie, se bărbieri, se spălă cât putu de bine, apoi dibui într un sertar o pijama veche, dar curată, È™i se vâri la loc în pat. Atât de mulÈ›umit È™i de reînviorat se simÈ›ea, încât, ca È™i cum s ar fi jucat de unul singur, se hotărî să descrie în caietul de note, pe larg, cu toate amănuntele, igienicele operaÈ›ii cărora li se supusese. Era sănătatea care dădea semne că vrea să revină, aÈ™a cum medicul nu întârzie să l anunÈ›e pe conservator, Omul s a vindecat, în două zile se va putea întoarce la serviciu fără pericol de recidivă. Conservatorul se mărgini să spună, Foarte bine, însă cu un aer distrat, ca È™i cum s ar fi gândit la altceva. Domnul José era într adevăr vindecat, însă pierduse mult în greutate, în ciuda pâinii È™i a mâncării pe care infirmierul i le aducea regulat, desigur o singură dată pe zi, totuÈ™i în cantități mai mult decât suficiente pentru hrănirea unui trup adult nesupus eforturilor. Trebuie totuÈ™i să È›inem seama de efectul nimicitor al febrei È™i al transpiraÈ›iei asupra È›esuturilor adipoase, mai ales când nici înainte nu prisosiseră, ca în cazul de față. Nu erau bine văzute în Arhiva Generală a Stării Civile observaÈ›iile cu caracter personal, îndeosebi cele care se refereau la starea de sănătate, de acea chipul istovit È™i slăbiciunea domnului José nu au făcut obiectul nici unui comentariu din partea colegilor È™i superiorilor, comentariu oral, vrem să spunem, căci ochii tuturora au fost destul de grăitori în exprimarea comună a unui soi de compasiune dispreÈ›uitoare, pe care altcineva, necunoscând obiceiurile locului, ar fi interpretat o în mod eronat ca o discretă È™i tăcută rezervă. Pentru a da de înÈ›eles cât era de preocupat de absenÈ›a timp de atâtea zile de la serviciu, de dimineață domnul José se înființă cel dintâi în faÈ›a uÈ™ii Arhivei, aÈ™teptând să sosească subÈ™eful cel mai nou în funcÈ›ie, cel căruia îi revenea sarcina s o deschidă, aÈ™a cum tot el trebuia s o lase închisă la căderea serii. Cheia originală, o operă de artă a unui vechi dăltuitor baroc È™i simbol material al autorității, cheia subÈ™efului fiind numai o copie austeră È™i subalternă, se afla în posesia conservatorului, care, în aparență, n o folosea niciodată, fie din pricina greutății È™i a complexității ornamentelor, care i făceau transportul incomod, fie pentru că, în conformitate cu un protocol nescris, în vigoare din timpuri îndepărtate, el era în mod obligatoriu ultimul care intra în edificiu. Unul dintre multele mistere ale vieÈ›ii din Arhiva Generală, care ar merita într adevăr investigat dacă povestea domnului José È™i a femeii necunoscute nu ne ar fi absorbit în mod exclusiv atenÈ›ia, era cum reuÈ™eau funcÈ›ionarii, în ciuda perturbărilor de trafic care chinuiau oraÈ™ul, să ajungă la serviciu întotdeauna în aceeaÈ™i ordine, mai întâi registratorii, fără a È›ine seama de vechime, apoi subÈ™eful care deschide uÈ™a, în urma lui inspectorii, respectând prioritățile, după ei subÈ™eful cel mai vechi, È™i, în sfârÈ™it, conservatorul, care vine când trebuie să vină È™i nu are de dat socoteală nimănui. ÃŽn orice caz, faptul a fost înregistrat. Sentimentul de milă dispreÈ›uitoare cu care, cum s a spus, a fost întâmpinat domnul José la întoarcerea la lucru, a durat până la intrarea conservatorului, la jumătate de oră după deschiderea serviciilor, fiind, de îndată, înlocuit de un sentiment de invidie, în fond de înÈ›eles, dar, din fericire, nemanifestat prin cuvinte sau gesturi. Sufletul uman fiind ce È™tim, È™i nu ne putem lăuda c am È™ti totul, altceva nu era de aÈ™teptat. ÃŽn ultimele zile se răspândise prin Arhivă zvonul, introdus pe căi pieziÈ™e È™i murmurat pe la colÈ›uri, că È™eful se arătase neobiÈ™nuit de preocupat de gripa domnului José, mergând chiar, până la a i trimite mâncare prin infirmier, ca să nu mai spunem că s a dus să l vadă acasă cel puÈ›in o dată, È™i asta în timpul orelor de serviciu, în faÈ›a tuturora, era de aflat dacă își repetase cumva vizita. E uÈ™or deci de închipuit indignarea surdă a personalului, fără deosebire de categorie, când conservatorul, chiar înainte de a se îndrepta spre locul său, se opri lângă domnul José È™i îl întrebă dacă se restabilise complet după boală. Indignarea a fost cu atât mai mare, cu cât se întâmpla pentru a doua oară, toÈ›i aveau prezentă în memorie cealaltă ocazie, nu cu atât de multă vreme în urmă, când È™eful îl întrebase pe domnul José dacă îl mai lăsase insomnia, ca È™i cum insomniile domnului José ar fi fost, pentru funcÈ›ionarea normală a Arhivei Generale, o chestiune de viață È™i de moarte. Aproape necrezându È™i urechilor, funcÈ›ionarii au asistat la o conversaÈ›ie ca de la egal la egal, absurdă din toate punctele de vedere, cu domnul José mulÈ›umindu i È™efului pentru amabilitate, ba chiar ajungând să se refere deschis la mâncare, ceea ce, în mediul strict al Arhivei, nu putea suna decât ca o grosolănie, o obscenitate, iar È™eful explicându i că nu l putea lăsa pradalnicei sorÈ›i a celor care trăiesc singuri, fără ca nimeni să le dea o farfurie de supă È™i să le întindă cearÈ™aful, Singurătatea, domnule José, declară cu solemnitate conservatorul, n a fost niciodată o bună companie, marile tristeÈ›i, marile tentaÈ›ii È™i marile greÈ™eli sunt aproape întotdeauna rezultatul unei vieÈ›i solitare, fără un prieten chibzuit căruia să i cerem sfatul când ceva ne tulbură peste măsura obiÈ™nuită a zilelor, Eu, trist, propriu zis trist, domnule, nu cred că sunt, răspunse domnul José, poate că am o fire cam melancolică, dar asta nu e un defect, iar în ce priveÈ™te tentaÈ›iile, bun, trebuie spus că nici vârsta, nici situaÈ›ia nu mă împing spre ele, vreau să spun că nici eu nu le caut, nici ele nu mă caută pe mine, Dar greÈ™elile, Vă referiÈ›i, domnule, la greÈ™elile de serviciu, Mă refer la greÈ™eli în general, greÈ™elile de serviciu, mai devreme sau mai târziu, serviciul le a făcut, serviciul le rezolvă, Niciodată n am făcut rău nimănui, cel puÈ›in nu în mod conÈ™tient, e tot ce vă pot spune, Dar greÈ™eli împotriva propriei persoane, Trebuie să fi făcut multe, poate din cauza asta sunt singur, Pentru a face alte greÈ™eli, Doar din cele ale singurătății, domnule. Domnul José, care, aÈ™a cum îi cerea datoria, se ridicase în picioare la apropierea È™efului, simÈ›i brusc cum i se înmoaie picioarele È™i un val de transpiraÈ›ie îi inundă trupul. Păli, mâinile căutară neliniÈ™tite reazemul mesei, dar sprijinul nu i fu de ajuns, domnul José trebui să se aÈ™eze pe scaun, bolborosind, Mă scuzaÈ›i, domnule, mă scuzaÈ›i. Timp de câteva secunde, conservatorul îl privi cu o expresie impenetrabilă, apoi se îndreptă spre locul său. ÃŽi chemă pe subÈ™eful responsabil de sectorul domnului José, îi dădu un ordin în È™oaptă, adăugând în mod audibil, Nu trebuie să treacă pe la inspector, ceea ce însemna că instrucÈ›iunile pe care subÈ™eful le primise, destinate unui registrator, trebuiau, împotriva regulilor, cutumei È™i tradiÈ›iei, să fie executate de el însuÈ™i. Și înainte, când conservatorul îl trimisese pe acelaÈ™i subÈ™ef să i ducă pastilele domnului José, lanÈ›ul ierarhic fusese încălcat, dar infracÈ›iunea putea fi justificată prin suspiciunea că inspectorul respectiv n ar fi fost în stare să È™i îndeplinească cum trebuie misiunea, care nu consta atât în a duce unui bolnav medicamente contra gripei, cât în a examina casa din priviri È™i a se întoarce apoi să povestească. Un inspector ar fi considerat ca perfect admisibilă, adică de la sine înÈ›eleasă È™i explicabilă prin timpul iernatic care fusese atunci, pata de umezeală pe jos, È™i, nedând probabil atenÈ›ie fiÈ™elor, s ar fi întors în Arhivă cu satisfacÈ›ia datoriei îndeplinite pentru a i comunica È™efului, Totul e în regulă. Trebuie spus, totuÈ™i, că cei doi subÈ™efi, È™i acesta în particular, aflându se, în mod direct, implicat în poveste prin participarea activă pe care fusese chemat s o aibă, înÈ›elegeau că purtarea conservatorului era determinată de un obiectiv, de o strategie, de o idee centrală. Nu È™i puteau imagina în ce consta această idee È™i care i era obiectivul, însă experienÈ›a È™i cunoaÈ™terea persoanei È™efului le spuneau că toate cuvintele È™i toate actele lui, în acea conjunctură, trebuiau în mod fatal să indice un scop, È™i că domnul José, pus de sine însuÈ™i È™i de întâmplare pe calea către È›intă, din două una, ori nu trecea de un util instrument inconÈ™tient, ori era, chiar el, neaÈ™teptata È™i, din toate punctele de vedere, surprinzătoarea cauză. RaÈ›ionamente atât de opuse, sentimente atât de contradictorii, au făcut ca ordinul, prin tonul cu care după aceea i a fost comunicat domnului José, să semene mult mai mult cu o favoare pe care conservatorul i o cerea decât cu clarele È™i categoricele instrucÈ›iuni pe care efectiv le dăduse, Domnule José, spuse subÈ™eful, È™eful este de părere că starea sănătății dumneavoastră nu este încă destul de stabilă ca să veniÈ›i să lucraÈ›i, având în vedere leÈ™inul de adineauri, N a fost un leÈ™in, n am ajuns să mi pierd cunoÈ™tinÈ›a, a fost numai o slăbiciune momentană, Slăbiciune sau leÈ™in, de moment sau de durată, Arhiva Generală doreÈ™te să vă restabiliÈ›i complet, ÃŽn măsura posibilului, voi lucra aÈ™ezat pe scaun, în câteva zile voi fi ca înainte, Șeful crede că cel mai bine ar fi să cereÈ›i câteva zile de concediu, nu toate cele douăzeci deodată, bineînÈ›eles, dar poate vreo zece, zece zile de repaus, cu o alimentaÈ›ie bună, odihnă, mici plimbări prin oraÈ™, peste tot sunt grădini, parcuri, timpul s a îndreptat, în fine, o convalescență ca lumea, când o să vă întoarceÈ›i, veÈ›i fi de nerecunoscut. Domnul José se uită mirat la subÈ™ef, nu era genul de conversaÈ›ie care se poartă de obicei cu un registrator, era chiar ceva indecent în acest discurs. ÃŽn mod evident, È™eful voia ca el să È™i ia vacanță, ceea ce, în sine, era bizar, dar, ca È™i cum asta n ar fi fost de ajuns, arăta un interes insolit È™i disproporÈ›ionat față de sănătatea lui. Nimic din toate astea nu corespundea tiparelor de comportament din Arhiva Generală, unde planurile de concediu erau întotdeauna calculate milimetric, cu scopul de a se obÈ›ine, prin ponderarea unor factori multipli, o distribuire justă a timpului rezervat vacanÈ›ei anuale. Faptul că, neÈ›inând seamă de planul deja elaborat pentru anul în curs, È™eful trimitea fără motiv un registrator acasă, era fără precedent. Domnul José era uluit, i se citea pe față. SimÈ›ea în spate privirile perplexe ale colegilor, observa nerăbdarea crescândă a subÈ™efului față de ceea ce trebuia să i se pară o ezitare fără temei, È™i era pe punctul de a spune, Da, domnule, ca unul care se supune fără să crâcnească ordinului, când deodată chipul i se lumină, își dădu seama ce puteau însemna pentru el zece zile de libertate, zece zile ca să investigheze fără a suporta servitudinea orelor de serviciu, programul, ce parcuri, ce grădini, ce convalescență, fie primit în ceruri cel care a născocit gripa, aÈ™a că domnul José rosti zâmbind, Da, domnule, ar fi trebuit să aibă o expresie mai discretă, niciodată nu È™tii ce e în stare un subÈ™ef să i spună È™efului, După părerea mea, a reacÈ›ionat în mod straniu, mai întâi mi a dat impresia că e nedumerit, ori poate n a înÈ›eles bine ce i am spus, apoi s a schimbat la față de parcă i ar fi ieÈ™it lozul cel mare, părea alt om, Ai auzit cumva că joacă, Cred că nu, a fost doar o expresie, Atunci motivul trebuie să fi fost altul. Domnul José îi spunea subÈ™efului, ÃŽntr adevăr, aceste zile îmi vor prinde foarte bine, trebuie să i mulÈ›umesc domnului conservator, ÃŽi transmit eu mulÈ›umirile, Poate c ar trebui s o fac personal, ȘtiÈ›i foarte bine că nu se obiÈ™nuieÈ™te. După ce au fost rostite aceste cuvinte, dintre cele mai pertinente din punct de vedere birocratic, având totuÈ™i în vedere caracterul excepÈ›ional al cazului, domnul José își întoarse capul spre locul unde se afla conservatorul, nu se aÈ™tepta ca acesta să se uite spre el, È™i cu atât mai puÈ›in să fie atent la conversaÈ›ie, lucru pe care, fără îndoială, a vrut să l arate cu un gest sec din mână, în acelaÈ™i timp plictisit È™i imperios, Lasă te de mulÈ›umiri ridicole, fă cererea È™i du te. ÃŽntors acasă, domnul José trebui să se ocupe mai întâi de hainele pitite în niÈ™a care i servea ca dulap. Dacă înainte fuseseră murdare, acum se transformaseră într o grămadă imundă, răspândind un iz acru amestecat cu un miros de stătut, printre cute se puteau zări pete verzi de mucegai, închipuiÈ›i vă, un maldăr de îmbrăcăminte umedă, veston, cămașă, pantaloni, È™osete, rufărie, totul înfășurat într o gabardină care la momentul respectiv È™iroia de apă, cum arată aÈ™a ceva după o săptămână. Băgă hainele la nimereală într un sac mare de plastic, verifică dacă fiÈ™ele È™i caietul de note se aflau în continuare ascunse sub saltea, la căpătâi caietul, la picioare fiÈ™ele, se asigură că uÈ™a de comunicare cu Arhiva era închisă cu cheia È™i, în sfârÈ™it, obosit, dar înseninat, ieÈ™i din casă pentru a se duce la o spălătorie apropiată, al cărei client era, deÈ™i nu foarte asiduu. Femeia care i primi hainele nu putu sau nu vru să evite o expresie de dezaprobare când răsturnă È™i răsfiră pe tejghea conÈ›inutul sacului, ScuzaÈ›i mă, parcă au stat la muiat în noroi, Aproape c aÈ›i ghicit, spuse domnul José, trebuind să mintă, se hotărî s o facă respectând logica posibilităților, Acum două săptămâni, când aduceam hainele la curățat, mi s a rupt deodată sacul È™i totul a căzut pe jos, exact unde era o mocirlă din cauza unor lucrări pe stradă, a plouat foarte mult, vă amintiÈ›i, Dar de ce n aÈ›i adus hainele după aceea, După aceea, am căzut la pat cu gripă, era riscant să ies din casă, puteam să fac o pneumonie, o să vă coste mult mai scump, vor trebui să treacă de două ori prin maÈ™ină, È™i nici atunci, Asta e, Și pantalonii, priviÈ›i în ce hal au ajuns, chiar vreÈ›i să i curățăm, uitaÈ›i vă la genunchi, parcă v aÈ›i frecat cu ei de un perete. Domnul José nu remarcase starea jalnică în care ajunseseră bieÈ›ii săi pantaloni în urma escaladei, cu stofa roasă în dreptul genunchilor, cu un crac sfâșiat, o pagubă serioasă pentru un ins ca el, cu o garderobă atât de săracă. Nu se pot repara, întrebă, Ba da, trebuie să i daÈ›i la stopat, Nu È™tiu pe nimeni, Putem să ne ocupăm noi de asta, însă atenÈ›ie, nu va fi deloc ieftin, femeile care se ocupă de stopat cer mulÈ›i bani, Oricum e preferabil decât să rămân fără o pereche de pantaloni, PuteÈ›i să le puneÈ›i un petic, PeticiÈ›i, n ar mai fi de purtat decât în casă, niciodată n aÈ™ putea merge cu ei la serviciu, AÈ™a e, Sunt funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, Ah, sunteÈ›i funcÈ›ionar al Arhivei, spuse femeia de la spălătorie, cu o nouă modulaÈ›ie de respect în glas, pe care domnul José preferă să n o bage în seamă, regretând că pentru prima dată se coborâse să spună unde lucra, un adevărat profesionist al spargerilor nocturne n ar semăna indicii peste tot, să ne imaginăm că această angajată a spălătoriei ar fi căsătorită cu vânzătorul de la magazinul de articole de fierărie de unde domnul José cumpărase diamantul de tăiat sticlă sau de la măcelăria de unde luase untura, È™i că, în aceeaÈ™i zi, într una din conversaÈ›iile banale cu care, seara, își omoară timpul soÈ›ii È™i soÈ›iile, ar veni vorba de aceste mici episoade din cotidianul comercial, pentru mult mai puÈ›in alÈ›i criminali au ajuns la închisoare când credeau că sunt la adăpost de orice bănuială. TotuÈ™i, nu părea să existe vreun pericol, dacă nu cumva se ascundea intenÈ›ia unui abject denunÈ› în vorbele femeii care îi spunea, cu un zâmbet simpatic, că de astă dată îi va face un preÈ› excepÈ›ional, spălătoria angajându se să plătească stopatul, Este o atenÈ›ie din partea noastră, pentru că sunteÈ›i funcÈ›ionar al Arhivei, preciză ea. Domnul José îi mulÈ›umi politicos, dar fără efuziuni, È™i plecă. Era nemulÈ›umit. Lăsa prea multe urme prin oraÈ™, vorbind cu prea multe persoane, nu acesta era tipul de investigaÈ›ie pe care È™i l imaginase, adevărul e totuÈ™i că nu È™i imaginase nimic, ideea îi venise acum, ideea de a o căuta È™i de a o găsi pe femeia necunoscută fără ca nimeni să i remarce activitățile, ca È™i cum ar fi fost vorba de o invizibilitate în căutarea alteia. ÃŽn loc de acest secret total, de acest mister absolut, existau deja două persoane, femeia cu soÈ›ul gelos È™i doamna în vârstă din apartamentul din dreapta de la parter, care È™tiau cu ce se ocupă, iar asta reprezenta un pericol, să presupunem, de exemplu, că una dintre ele, oricare, cu lăudabila intenÈ›ie de a sprijini investigaÈ›ia, aÈ™a cum se cuvine să facă un bun cetățean, È™i ar face apariÈ›ia în Arhivă în timpul absenÈ›ei sale, Doresc să vorbesc cu domnul José, Domnul José nu e la serviciu, a plecat în concediu, Ah, ce păcat, îi aduceam o informaÈ›ie importantă despre persoana pe care o caută, Ce informaÈ›ie, ce persoană, domnul José nici nu voia să È™i închipuie ce ar fi putut apoi urma, restul conversaÈ›iei dintre femeia cu soÈ›ul gelos È™i inspector, Sub o plăcuță care s a desprins din parchetul din dormitorul meu am găsit un jurnal, Un ziar, Nu, domnule, un jurnal, din cele pe care unora le place să le scrie, È™i eu aveam un jurnal înainte să mă căsătoresc, Și ce ne priveÈ™te asta pe noi, în Arhivă nu ne interesează decât că oamenii se nasc È™i mor, Poate că jurnalul pe care l am găsit este al vreunei rude a persoanei pe care domnul José o caută, Nu am cunoÈ™tință că domnul José ar căuta pe cineva, în orice caz, această chestiune nu e de competenÈ›a Arhivei Generale, Arhiva Generală nu se bagă în viaÈ›a particulară a funcÈ›ionarilor ei, Nu e o chestiune particulară, domnul José mi a spus că vine ca reprezentant al Arhivei, AÈ™teptaÈ›i un moment, să l chem pe subÈ™ef, dar când subÈ™eful s a apropiat de pupitru, doamna în vârstă din apartamentul din dreapta de la parter se pregătea deja să se retragă, viaÈ›a o învățase că cel mai bun mod de a È™i apăra propriile secrete este respectul față de secretele celorlalÈ›i, Când domnul José se va întoarce din concediu, vă rog să i spuneÈ›i că l a căutat bătrâna din apartamentul din dreapta de la parter, Nu vreÈ›i să vă lăsaÈ›i numele, Nu e nevoie, È™tie despre cine e vorba. Domnul José răsuflă uÈ™urat, doamna din apartamentul din dreapta de la parter era discreÈ›ia în persoană, nu i va spune niciodată subÈ™efului că tocmai primise o scrisoare de la fina sa. Gripa mi a luat minÈ›ile, își spuse, sunt fantezii care nu se pot întâmpla, nu există jurnale ascunse sub duÈ™umele, iar ei nu i va trece prin minte, după o tăcere de atâția ani, să i scrie naÈ™ei o scrisoare, ce bine că bătrâna a avut bunul simÈ› să nu spună cum se numeÈ™te, Arhivei Generale i ar fi fost îndeajuns să prindă acest capăt de fir pentru ca în scurt timp să descopere totul, copierea fiÈ™elor, falsificarea împuternicirii, pentru ei ar fi la fel de simplu ca È™i cum ar aranja piesele unui puzzle cu desenul în faÈ›a ochilor. Domnul José se întoarse acasă, n avea chef în această primă zi să urmeze sfaturile pe care i le dăduse subÈ™eful, să se plimbe, să meargă în parc să lase soarele să i scalde chipul palid de convalescent, într un cuvânt să recupereze forÈ›ele pe care febra le consumase. Trebuia să hotărască ce se cuvenea să facă de acum înainte, dar mai ales trebuia să È™i potolească o neliniÈ™te. ÃŽÈ™i lăsase căsuÈ›a acolo, la cheremul Arhivei, agățată de ciclopicul perete de parcă ar fi fost deja pe punctul să fie înghiÈ›ită. Un rest de febră îi bântuia fără îndoială mintea pustiită pentru ca deodată să i fi venit ideea că asta trebuie să se fi întâmplat cu celelalte case ale funcÈ›ionarilor, toate devorate de Arhivă ca să i îngroaÈ™e zidurile. Domnul José își grăbi paÈ™ii, dacă, ajungând acolo, casa a dispărut, dacă odată cu ea au dispărut fiÈ™ele È™i caietul de însemnări, refuza să È™i închipuie o asemenea nenorocire, zădărnicindu i eforturile de săptămâni întregi, făcând inutile pericolele pe care le înfruntase. Se vor afla la faÈ›a locului indivizi curioÈ™i, care l vor întreba dacă, în dezastru, a pierdut ceva de valoare, iar el va răspunde da, NiÈ™te hârtii, iar ei vor întreba din nou, AcÈ›iuni, ObligaÈ›iuni, Titluri de credit, numai la de astea se gândesc inÈ™ii comuni È™i fără orizont spiritual, gândurile li se îndreaptă toate numai spre interese È™i câștiguri materiale, iar el va spune din nou că da, dând însă în minte semnificaÈ›ii diferite cuvintelor, vor fi acÈ›iunile pe care le înfăptuise, obligaÈ›iile pe care È™i le asumase, creditul pe care l câștigase. Casa era la locul ei, însă părea mult mai mică, ori poate Arhiva crescuse în dimensiuni în ultimele ore. Domnul José intră înclinându È™i capul, È™i totuÈ™i n avea nevoie să se aplece, lintoul uÈ™ii care dădea spre stradă se afla la înălÈ›imea de totdeauna, iar pe el nu l înălÈ›aseră într atât încât să se vadă nici acÈ›iunile, nici obligaÈ›iile, nici creditul. Se duse să tragă cu urechea la uÈ™a de comunicare, nu pentru că s ar fi aÈ™teptat să audă de cealaltă parte vreun sunet de glasuri, în Arhivă obiceiul cerea să se lucreze în tăcere, ci pentru a È™i calma sentimentul de confuză neîncredere care îl domina de când È™eful îi ceruse să solicite concediul. După aceea, ridică salteaua de pe pat, luă fiÈ™ele È™i le puse pe masă în ordinea datelor, de la cea mai veche la cea mai recentă, treisprezece dreptunghiuri mici de carton subÈ›ire, o succesiune de chipuri trecând de la imaginea unei copiliÈ›e la cea a unei fetiÈ™cane, de la începutul unei adolescenÈ›e la un chip de tânără femeie. ÃŽn timpul acelor ani, familia își schimbase casa de trei ori, însă niciodată atât de departe încât să fi fost nevoită să schimbe liceul. Nu era cazul să se apuce să elaboreze complicate planuri de acÈ›iune, singurul lucru pe care îl putea face acum domnul José era să meargă la adresa care figura pe ultima fișă. Se duse acolo a doua zi de dimineață, însă se hotărî să nu urce să i întrebe pe actualii ocupanÈ›i ai apartamentului È™i pe ceilalÈ›i locatari din clădire dacă o cunoscuseră pe fata din poză. Cel mai probabil îi vor răspunde că n o cunoscuseră, că locuiau acolo de puÈ›ină vreme sau că nu È™i aduceau aminte, ÃŽnÈ›elegeÈ›i, oamenii vin È™i pleacă, nu mi amintesc absolut nimic despre această familie, ce rost are să mi chinui memoria, iar dacă cineva îi va răspunde da, parcă avea o vagă idee, cu siguranță va adăuga imediat că n au avut decât relaÈ›iile normale între persoane binecrescute, Nu i aÈ›i mai revăzut după aceea, va mai întreba domnul José, Niciodată, după ce s au mutat nu i am mai văzut, Ce păcat, V am spus tot ce È™tiu, regret că n am putut fi de mai mult folos Arhivei Generale. Șansa de a mai găsi, încă de la bun început, o doamnă de la parter atât de bine informată, atât de apropiată de sursele originare ale cazului, nu se poate repeta, È™i doar mult mai târziu, când nimic din ce se relatează aici nu va mai avea importanță, domnul José își va da seama că, în acest episod, soarta îi fusese excepÈ›ional de favorabilă, ferindu l de cele mai dezastruoase consecinÈ›e. Pe atunci nu È™tia că unul dintre locatarii clădirii era, printr o coincidență diabolică, chiar un subÈ™ef al Arhivei, puteÈ›i ghici cu uÈ™urință cumplita scenă, încrezătorul nostru domn José bătând la ușă, arătând fiÈ™a, poate chiar falsa împuternicire, în timp ce femeia care i a deschis îi spune perfid, ReveniÈ›i mai târziu, când soÈ›ul meu va fi acasă, el se ocupă de acest gen de lucruri, iar domnul José ar reveni, cu inima clocotind de speranță, È™i ar da nas în nas cu un subÈ™ef furios, care de îndată îl va pune sub arest, È™i o spunem în sens propriu, nu în cel figurat, regulamentele Arhivei Generale a Stării Civile nu admit iresponsabilități, nici improvizaÈ›ii, grav e că nu le cunoaÈ™tem pe toate. Hotărându se, de astă dată, ca È™i cum îngerul păzitor i ar fi recomandat o cu insistență la ureche, să È™i concentreze ancheta asupra magazinelor din împrejurimi, domnul José scăpase, fără să È™tie, de cea mai mare belea din lunga sa carieră de funcÈ›ionar. Se mulÈ›umi aÈ™adar să contemple ferestrele casei unde trăise în tinereÈ›e femeia necunoscută, È™i, pentru a intra de a binelea în pielea unui detectiv autentic, își imagină că o vede plecând la È™coală cu servieta de cărÈ›i, mergând până la staÈ›ia de autobuz È™i aÈ™teptând, n avea rost să se È›ină scai după ea, domnul José È™tia foarte bine unde merge, avea probele necesare ascunse sub saltea. După un sfert de oră, tatăl iese È™i el din casă, se îndreaptă în direcÈ›ia opusă, de aceea nu È™i însoÈ›eÈ™te fata când pleacă la liceu, dacă nu cumva acest tată È™i această fiică pur È™i simplu nu vor să meargă împreună, È™i invocă acest pretext, ori nici măcar nu l au invocat, între cei doi există un soi de angajament tacit, pentru ca vecinii să nu È™i dea seama de indiferenÈ›a lor reciprocă. Acum domnul José trebuie să mai rabde puÈ›in, aÈ™teaptă să iasă È™i mama la cumpărături, cum e obiceiul familiilor, astfel va afla încotro s ar cuveni să È™i îndrepte cercetările, stabilimentul comercial cel mai apropiat, trei clădiri mai încolo, e o farmacie, însă domnul José are îndoieli, de cum intră, că va putea obÈ›ine aici vreo informaÈ›ie utilă, farmacistul e tânăr È™i s a angajat de curând, chiar el o spune, Nu cunosc, sunt aici numai de doi ani. Domnul José nu se va lăsa descurajat de atâta lucru, are suficiente lecturi de ziare È™i reviste, pe lângă experienÈ›a pe care viaÈ›a nu încetează să i o ofere, pentru a înÈ›elege că aceste investigaÈ›ii, în stil vechi, cer multă strădanie, să umble È™i iar să umble, să bată străzi È™i străduÈ›e, să urce scări, să sune la uÈ™i, să coboare scări, aceleaÈ™i întrebări de o mie de ori repetate, răspunsuri identice, aproape întotdeauna pe un ton rezervat, Nu È™tiu, n am auzit niciodată de această persoană, foarte rar se întâmplă să vină dinăuntru un farmacist mai bătrân, care a auzit discuÈ›ia È™i e un om foarte curios, Ce doriÈ›i, întrebă, Caut pe cineva, răspunse domnul José, ducând în acelaÈ™i timp mâna la buzunarul interior al hainei pentru a scoate împuternicirea. Nu È™i termină miÈ™carea, îl reÈ›inu o subită presimÈ›ire, de astă dată n a fost intervenÈ›ia vreunui înger de pază, ce l a făcut să È™i retragă mâna încet a fost privirea farmacistului, o privire părând mai degrabă un stilet, un burghiu perforant, surprinzătoare pe acest chip, plin de riduri È™i cu părul alb, efectul unei astfel de priviri este că pune în defensivă până È™i creatura cea mai inocentă, poate că de aceea curiozitatea farmacistului nu e niciodată satisfăcută, cu cât vrea să È™tie mai mult cu atât mai puÈ›in i se spune. AÈ™a se întâmplă È™i cu domnul José. Nu prezentă falsa împuternicire, nici nu spuse că venea din partea Arhivei Generale, se mulÈ›umi să scoată din celălalt buzunar ultima fișă È™colară a fetei, pe care, din fericire, se gândise s o ia, Liceul nostru trebuie s o găsească pe această doamnă din pricina unei diplome pe care n a ridicat o de la secretariat, domnul José asista cu plăcere, aproape cu entuziasm, la etalarea unor capacități inventive pe care nu È™i le bănuise niciodată, atât de sigur pe sine, încât nu se lăsă prins cu mâța în sac de întrebarea farmacistului, Și o căutaÈ›i după atâția ani, E posibil să n o intereseze, dar È™coala este obligată să facă totul pentru ca diploma să i fie înmânată, Și aÈ›i aÈ™teptat atâta timp să vină după ea, Adevărul este că nu ne am dat seama, a fost o lamentabilă lipsă de atenÈ›ie din partea noastră, o eroare birocratică, ca să zic aÈ™a, dar niciodată nu e prea târziu pentru a remedia un lapsus, Dacă doamna cu pricina o fi murit, chiar că e prea târziu, Avem motive să credem că e încă în viață, De ce, Am consultat mai întâi registrele stării civile, domnul José avu grijă să nu pronunÈ›e cuvintele Arhiva Generală, ăsta i a fost norocul, pentru că a îndepărtat, pentru moment cel puÈ›in, pericolul ca farmacistul să È™i aducă aminte că un subÈ™ef al numitei Arhive Generale îi era client, locuind trei case mai încolo. Pentru a doua oară, domnul José scăpase de execuÈ›ia capitală. Este adevărat că subÈ™eful intra extrem de rar în farmacie, soÈ›ia lui făcea aceste cumpărături, ca, de altfel, pe toate celelalte, cu excepÈ›ia prezervativelor, pe care subÈ™eful avea scrupulul moral să le cumpere din alt cartier, de aceea nu e uÈ™or să ne imaginăm o conversaÈ›ie între el È™i farmacist, deÈ™i nu trebuie exclusă posibilitatea altui dialog, farmacistul spunându i soÈ›iei subÈ™efului, A fost la noi un funcÈ›ionar È™colar, care umbla în căutarea unei persoane care a locuit pe vremuri în casa dumneavoastră, la un moment dat mi a spus că a consultat registrele stării civile, numai după ce a plecat mi s a părut straniu că a vorbit de registrul stării civile È™i nu de Arhiva Generală, dădea impresia că ascunde ceva, la un moment dat È™i a dus mâna la buzunarul dinăuntru al hainei de parc ar fi vrut să mi arate ceva, dar s a răzgândit È™i s a corectat, a scos din alt buzunar o fișă de înmatriculare È™colară, mi am stors minÈ›ile să ghicesc ce înseamnă toate astea, cred c ar trebui să vorbiÈ›i cu soÈ›ul dumneavoastră, nu se È™tie niciodată, cu câtă răutate e pe lume, o fi acelaÈ™i individ care a zăbovit ieri pe trotuar, uitându se la ferestrele noastre, Un tip de vârstă mijlocie, ceva mai tânăr ca mine, având aerul c a fost bolnav de curând, El e, Ce vă spuneam, flerul meu nu mă înÈ™ală niciodată, nu s a născut încă omul care să mă tragă pe mine pe sfoară, Păcat că nu mi a bătut la ușă, i aÈ™ fi spus să revină pe seară, când soÈ›ul meu e acasă, acum am È™ti cine e individul È™i ce are de gând, o să fiu cu ochii în patru, poate mai apare pe aici, Iar eu nu voi uita să i spun soÈ›ului meu toată povestea. ÃŽntr adevăr, n a uitat, dar n a spus o completă, fără să vrea a omis din relatare un amănunt important, poate cel mai important dintre toate, n a spus că omul care dăduse târcoale casei lor avea aerul că fusese bolnav de curând. ObiÈ™nuit să pună în relaÈ›ie cauzele È™i efectele, căci, în esență, în asta constă sistemul de forÈ›e care guvernează de la începutul timpurilor Arhiva Generală, locul unde toate au fost, sunt È™i vor fi veÈ™nic legate de toate, ceea ce moare de ceea ce se naÈ™te, toate fiinÈ›ele de toate fiinÈ›ele, toate lucrurile de toate lucrurile, chiar atunci când pare să le unească numai ceea ce, la prima vedere, le desparte, sagacele subÈ™ef È™i ar fi amintit fără îndoială de domnul José, acel registrator care, în ultima vreme, s a comportat atât de straniu, bucurându se de o inexplicabilă bunăvoință din partea È™efului. De aici până la a da de capătul firului, desfășurând, până la urmă, tot mosorul, nu era decât un pas. Asemenea lucru totuÈ™i nu se va întâmpla, pe domnul José nu l vor mai prinde prin aceste locuri. Din cele zece magazine de diferite genuri, unde intră ca să pună întrebări, punând la socoteală È™i farmacia, doar în trei găsi pe câte cineva care își amintea de fată È™i de părinÈ›ii ei, poza de pe fișă le a înviorat memoria, dacă nu cumva i a luat pur È™i simplu locul, e foarte probabil că persoanele interogate n au vrut decât să fie amabile, să nu l dezamăgească pe omul pe faÈ›a căruia se citea că abia se vindecase de gripă, È™i care le vorbea de o diplomă È™colară veche de douăzeci de ani, care nu fusese predată. când ajunse acasă, domnul José era descurajat È™i stors de puteri, prima tentativă din noua fază a investigaÈ›iei sale nu i dezvăluise nici o cale demnă de urmat, dimpotrivă, îi ridicase parcă în față un perete de netrecut. Sărmanul se aruncă pe pat, întrebându se de ce nu face ce i spusese farmacistul, cu un sarcasm abia disimulat, Dacă eram în locul dumneavoastră, rezolvam până acum problema, în ce fel, întrebase domnul José, Căutând în cartea de telefon, în timpurile moderne e modul cel mai simplu de a găsi pe cineva, MulÈ›umesc pentru sugestie, dar am făcut o deja, numele doamnei nu figurează, răspunse domnul José, crezând că l a redus la tăcere, dar farmacistul atacă din nou, ÃŽn cazul ăsta, mergeÈ›i la finanÈ›e, la finanÈ›e se È™tie totul despre toată lumea. Domnul José îl privi lung pe băgăreÈ›, încercă să È™i ascundă tulburarea, la asta nu se gândise doamna din apartamentul din dreapta de la parter, în sfârÈ™it, reuÈ™i să îngaime, E o idee bună, i o voi comunica directorului. IeÈ™i din farmacie, furios pe sine însuÈ™i, ca È™i cum, în ultimul moment, îi lipsise prezenÈ›a de spirit pentru a răspunde unei insulte, hotărât să se întoarcă acasă fără alte întrebări, dar apoi se gândi resemnat, Vinul e în pahar, trebuie băut, nu spuse totuÈ™i, LuaÈ›i mi dinainte această cupă, voi vreÈ›i să mă omorâți. Al doilea magazin a fost o drogherie, al treilea o măcelărie, al patrulea o papetărie, al cincilea un magazin de articole electrice, al È™aselea o băcănie, È™i tot aÈ™a până la al zecelea, e binecunoscuta rutină a cartierelor, din fericire, a avut noroc, după farmacist nu i a mai vorbit nimeni de finanÈ›e sau cărÈ›i de telefon. Acum, întins pe spate, cu mâinile încruciÈ™ate sub ceafă, domnul José se uită la tavan È™i l întreabă, Ce mai pot face de acum înainte, iar tavanul răspunse, Nimic, faptul că i ai È™tiut ultima adresă, adică, ultima locuință de pe vremea liceului, nu È›i a dat nici o pistă ca să È›i continui căutarea, ai putea, desigur, să recurgi la adresele anterioare, însă n ar fi decât o pierdere de vreme, dacă comercianÈ›ii de pe stradă, cei mai recenÈ›i, nu te au ajutat, cum te ar putea ajuta ceilalÈ›i, Crezi aÈ™adar că trebuie să renunÈ›, Probabil că nu vei avea altă soluÈ›ie, doar dacă te vei hotărî să întrebi la finanÈ›e, nu poate fi dificil, cu împuternicirea pe care o ai, în plus, sunt funcÈ›ionari ca È™i tine, ÃŽmputernicirea e falsă, De fapt, e mai bine să n o foloseÈ™ti, n aÈ™ vrea să fiu în pielea ta dacă, într o zi, vei fi prins în flagrant, N ai cum să fii în pielea mea, nu eÈ™ti decât un tavan de stuc, Da, dar ce vezi din mine e tot o piele, de altfel, pielea e singurul lucru pe care vrem să l vadă ceilalÈ›i din noi, pe dedesubt, nici noi nu reuÈ™im să È™tim cine suntem, Am să ascund împuternicirea, ÃŽn locul tău, aÈ™ rupe o sau aÈ™ arde o, O voi păstra între hârtiile episcopului, ca înainte, Treaba ta, Nu mi place tonul cu care o spui, e de rău augur, ÃŽnÈ›elepciunea tavanelor e infinită, Dacă eÈ™ti un tavan înÈ›elept, dă mi o idee, PriveÈ™te mă în continuare, uneori dă rezultate. Ideea pe care tavanul i a dat o domnului José a fost să È™i întrerupă concediul È™i să se întoarcă la serviciu, Spune i È™efului că te simÈ›i mai bine È™i cere i să È›i păstreze zilele pentru altă dată, asta pentru cazul că vei găsi o modalitate de a ieÈ™i din fundătura în care ai intrat, cu toate porÈ›ile închise È™i fără nici o pistă de urmat, Șefului i se va părea ciudat că un funcÈ›ionar se prezintă la serviciu fără să aibă obligaÈ›ia s o facă È™i fără să fi fost chemat, Lucruri mult mai ciudate ai făcut tu în ultima vreme, Trăiam în pace înainte de această obsesie absurdă, caut o femeie care n are habar că exist, Dar tu È™tii că ea există, asta e problema, Mai bine aÈ™ renunÈ›a o dată pentru totdeauna, Tot ce se poate, adu È›i totuÈ™i aminte că nu numai înÈ›elepciunea tavanelor e infinită, la fel sunt È™i surprizele vieÈ›ii, Ce vrei să spui cu maxima asta atât de răsuflată, Că zilele se urmează È™i nu se repetă, Asta e È™i mai răsuflată, să nu mi spui că în aceste locuri comune constă înÈ›elepciunea tavanelor, comentă dispreÈ›uitor domnul José, Nu È™tii nimic despre viață, dacă crezi că mai e È™i altceva de È™tiut, răspunse tavanul È™i tăcu. Domnul José se ridică din pat, ascunse împuternicirea în dulap, printre hârtiile episcopului, apoi luă caietul de însemnări È™i începu să relateze frustrantele întâmplări de dimineață, accentuând în special comportamentul antipatic al farmacistului, cu privirea lui de pumnal. La sfârÈ™itul relatării, scrise, ca È™i cum ideea îi aparÈ›inea, Cred că e mai bine să mă întorc la serviciu. Când băgă caietul sub saltea, își dădu seama că nu prânzise, i o spuse capul, nu stomacul, tot uitând să mănânci, cu vremea, începi să nu mai auzi orologiul apetitului. Dacă domnul José È™i ar continua vacanÈ›a, nu l ar deranja să se bage în pat pentru tot restul zilei, să rămână nemâncat, să nu cineze, să doarmă, dacă poate, toată noaptea, ori să se refugieze în toropeala voluntară a celui ce s a hotărât să întoarcă spatele faptelor dezagreabile ale vieÈ›ii. ÃŽnsă trebuia să È™i hrănească trupul ca să lucreze a doua zi, detestă să aibă ameÈ›eli ridicole din pricina slăbiciunii È™i să se simtă iar scăldat în sudori reci în faÈ›a compasiunii prefăcute a colegilor È™i a nerăbdării superiorilor. Bătu două ouă, adăugă câteva feliuÈ›e de cârnaÈ›i, un vârf bun de sare granulată, turnă ulei într o tigaie, aÈ™teptă să se încălzească cât trebuie, era singurul său talent culinar, restul se rezuma la desfăcutul conservelor. ÃŽÈ™i mâncă omleta încet, tăiată în bucățele geometrice, făcând o să dureze cât mai mult, doar pentru a È™i umple timpul, nu din vreo delectare gastronomică. Se străduia să nu se gândească. Imaginarul È™i metafizicul dialog cu tavanul îl ajutase să È™i disimuleze totala dezorientare a spiritului, senzaÈ›ia de panică provocată de gândul că în viață n o să mai găsească nimic de făcut, dacă, aÈ™a cum avea motive să se teamă, căutarea femeii necunoscute luase sfârÈ™it. SimÈ›ea un nod tare în gât, ca în copilărie, când îl certau È™i voiau să l facă să plângă, iar el se împotrivea, rezista, până când, în cele din urmă, izbucnea în lacrimi, aÈ™a cum izbucneÈ™te acum. Dădu farfuria la o parte, își lăsă capul pe braÈ›ele încruciÈ™ate È™i plânse fără ruÈ™ine, cel puÈ›in, de astă dată, nu era nimeni de față ca să râdă de el. Era una dintre situaÈ›iile în care tavanele nu pot interveni pentru a i ajuta pe oamenii necăjiÈ›i, sunt nevoite să aÈ™tepte acolo sus să treacă furtuna, să se descarce sufletul, să obosească trupul. AÈ™a s a întâmplat È™i cu domnul José. După câteva minute, se simÈ›i mai bine, își È™terse lacrimile cu mâneca de la cămașă È™i se duse să spele farfuria È™i tacâmurile. Avea toată după amiaza înainte È™i nimic de făcut. Se gândi s o viziteze pe doamna din apartamentul din dreapta de la parter, să i povestească barem o parte din ce i se întâmplase, însă apoi își zise că n are rost, ea îi spusese tot ce È™tia, È™i poate ar fi ajuns să l întrebe de ce naiba își făcea atâtea griji Arhiva Generală pentru o persoană oarecare, o femeie neînsemnată, ar fi o indecentă ipocrizie, nu numai o desăvârÈ™ită tâmpenie, să i răspundă că, în ochii Arhivei Generale a Stării Civile, suntem cu toÈ›ii egali, aÈ™a cum e pentru toÈ›i soarele când răsare, anumite lucruri nu se pot spune unui bătrân dacă vrei să nu È›i râdă în nas. Domnul José căută într un colÈ› un vraf de reviste È™i de ziare vechi, din care mai decupase È™tiri È™i fotografii, poate c a scăpat din vedere ceva interesant, ori poate în ele a început să se vorbească de vreo persoană care putea însemna o acceptabilă promisiune pe drumurile dificile ale faimei. Domnul José revenea la colecÈ›iile sale. Dintre toÈ›i, cel mai puÈ›in surprins a fost conservatorul. Sosind, ca de obicei, când tot personalul se afla deja la birouri, lucrând, se opri trei secunde lângă masa domnului José, însă nu scoase o vorbă. Domnul José se aÈ™tepta să fie supus unui interogatoriu direct privind motivele întoarcerii la serviciu înainte de vreme, dar È™eful se mulÈ›umi să asculte explicaÈ›iile prezentate pe loc de către subÈ™eful de sector, pe care apoi îl trimise la plimbare cu un gest scurt din mâna dreaptă, cu degetul arătător È™i cel mijlociu lipite È™i întinse, iar celelalte pe jumătate îndoite, semn care, în codul gestual al Arhivei, voia să spună că n are chef să mai audă nici un cuvânt în plus despre acest subiect. Zăpăcit de teama că vi fi interogat, urmată de uÈ™urarea că fusese lăsat în pace, domnul José se chinuia să È™i limpezească ideile, să È™i concentreze simÈ›urile asupra documentelor pe care inspectorul i le pusese pe masă, două duzini de certificate de naÈ™tere, ale căror date trebuiau trecute în fiÈ™e, iar acestea arhivate în fiÈ™ierele de sub pupitru, în cuvenita ordine alfabetică. Era o treabă simplă, dar de mare responsabilitate, care, pentru domnul José, cu picioarele È™i minÈ›ile slăbite, prezenta cel puÈ›in avantajul că o putea face stând pe scaun. GreÈ™elile copiÈ™tilor sunt cele mai puÈ›in scuzabile, zadarnic ne ar spune, N am fost atent, dimpotrivă, recunoscându È™i lipsa de atenÈ›ie, mărturisesc, de fapt, că se gândeau la altceva, în loc să se concentreze asupra unor nume È™i date de o importanță supremă pentru că, în cazul de față, ele conferă existență legală realității existenÈ›ei. E vorba, mai ales, de numele omului care s a născut. O simplă eroare de transcriere, schimbarea literei iniÈ›iale a unui nume de familie, de exemplu, înseamnă că fiÈ™a va fi scoasă È™i aruncată poate chiar la mare distanță de locul care i e propriu, cum inevitabil se întâmplă în această Arhivă Generală a Stării Civile, unde numele sunt multe, ca să nu spunem că sunt toate. Dacă registratorul care cândva a copiat pe o fișă numele domnului José, ar fi scris Xose, cu mintea indusă în eroare de o asemănare de pronunÈ›ie, aproape atingând coincidenÈ›a, ar fi sfârÈ™itul lumii să regăseÈ™ti dezorientata fișă ca să înscrii în ea oricare dintre cele trei înregistrări recurente È™i comune, de căsătorie, de divorÈ›, de deces, primele două mai mult sau mai puÈ›in dispensabile, a treia niciodată. De aceea, domnul José copiază cu o atenÈ›ie prudentă, literă cu literă, mărturiile vieÈ›ilor noilor fiinÈ›e ce i au fost încredinÈ›ate, a transcris până acum È™aisprezece declaraÈ›ii de naÈ™tere, acum o trage spre sine pe a È™aptesprezecea, pregăteÈ™te fiÈ™a, dar, deodată, mâna începe să i tremure, ochii clipesc, fruntea se acoperă de broboane de sudoare. Numele pe care l are în față, al unei persoane de sex feminin, coincide aproape întrutotul cu cel al femeii necunoscute, doar matronimicul e diferit, dar È™i în el prima literă e aceeaÈ™i. Există deci toate probabilitățile ca această fișă, purtând numele pe care l poartă, să trebuiască să fie arhivată îndată după cealaltă, din acest motiv, domnul José, nemaiputându È™i stăpâni nerăbdarea pe măsură ce se apropia clipa reîntâlnirii mult dorite, se ridică de pe scaun de îndată ce sfârÈ™i de transcris, dădu fuga la respectivul sertar al fiÈ™ierului, își trecu degetele nervoase peste fiÈ™e, căută, găsi locul. FiÈ™a femeii necunoscute nu mai era acolo. Cuvântul fatal străfulgeră mintea domnului José, cuvântul fulminant, A murit. Căci domnul José are obligaÈ›ia să È™tie că absenÈ›a din catalog a unei fiÈ™e înseamnă în mod fatal moartea titularului ei, fără număr sunt fiÈ™ele pe care el însuÈ™i, în douăzeci È™i cinci de ani de meserie, le a scos de aici È™i le a strămutat în arhiva morÈ›ilor, însă acum refuză să accepte evidenÈ›a, nu poate fi acesta motivul dispariÈ›iei, un coleg delăsător È™i incompetent trebuie să fi mutat fiÈ™a din loc, poate că e puÈ›in mai în față sau mai în spate, de disperare domnul José încearcă să se mintă singur, căci, în atâtea È™i atâtea secole câte are Arhiva Generală, niciodată nu s a greÈ™it locul vreunei fiÈ™e din acest fiÈ™ier, mai e o È™ansă, una singură, ca femeia să mai fie în viață, dacă fiÈ™a ei s ar afla temporar în mâinile unui alt registrator pentru o nouă consemnare, Poate s a recăsătorit, își spuse domnul José È™i, preÈ› de o clipă, neaÈ™teptata contrarietate pe care i o provocă ideea îi atenuă tulburarea. Apoi, aproape fără să È™i dea seama ce face, puse fiÈ™a copiată după certificatul de naÈ™tere în locul celei care dispăruse, È™i, cu picioarele tremurând, se întoarse la birou. Nu putea să È™i întrebe colegii dacă, întâmplător, fiÈ™a doamnei era la ei, nu se putea învârti pe lângă mesele lor ca să arunce ocheade furiÈ™e pe actele la care lucrau, nu putea decât să stea cu ochii pe sertarul fiÈ™ierului, să vadă dacă va pune cineva la loc micul dreptunghi de carton, sustras din greÈ™eală sau dintr un motiv mai puÈ›in rutinier decât moartea. Orele au trecut, dimineaÈ›a a făcut loc după amiezei, la prânz, domnul José nu reuÈ™i să înghită mai nimic, ceva trebuie să fie în neregulă cu el, dacă atât de repede i se pune nodul în gât È™i simte că se sufocă de angoasă. Cât a fost ziua de lungă, nici un coleg nu s a dus să deschidă sertarul cu pricina, nici o fișă rătăcită nu È™i a regăsit drumul spre casă, femeia necunoscută murise. ÃŽn noaptea aceea, domnul José se întoarse în Arhivă. Luase cu sine lanterna de buzunar È™i un ghem de o sută de metri de sfoară solidă. Lanterna avea o baterie nouă, cu o durată de multe ore de folosință continuă, dar domnul José, deja trecut prin experienÈ›a greutăților pe care le avusese de înfruntat în timpul primejdioasei sale aventuri, de escaladă È™i spargere, de la liceu, învățase că, în viață, nici o măsură de precauÈ›ie nu e de prisos, mai ales când te abaÈ›i de la drumul cel drept al acÈ›iunii oneste, cotind o pe strâmbele poteci ale crimei. Să ne imaginăm că beculeÈ›ul minuscul se va topi, să ne imaginăm că lentila, care protejează È™i intensifică lumina, se va desprinde de la locul ei, să ne imaginăm că lanterna, cu bateria, lentila È™i becul intacte, va cădea într o gaură È™i n o va putea apuca nici cu braÈ›ul, nici cu vreun cârlig, atunci în lipsa autenticului fir al Ariadnei, pe care nu va îndrăzni să l folosească, deÈ™i sertarul de la biroul È™efului nu e închis niciodată cu cheia, acolo unde, alături de o lanternă puternică, e păstrat pentru orice eventualitate, domnul José va folosi un rustic È™i obiÈ™nuit ghem de sfoară cumpărat de la drogherie, care îi va È›ine locul, readucându l în lumea celor vii pe cel care, în acest moment, se pregăteÈ™te să intre în lumea morÈ›ilor. Ca funcÈ›ionar al Arhivei Generale, domnul José dispune de toată legitimitatea pentru a avea acces la orice documente ale stării civile, care constituie, de altfel, nici n ar trebui s o repetăm, însăși substanÈ›a muncii sale, însă cineva s ar putea mira că, observând lipsa fiÈ™ei, nu se mulÈ›umise să i spună inspectorului de care depinde, Mă duc înăuntru să caut fiÈ™a unei femei care a murit. Problema e că nu va fi suficient să l anunÈ›e, va trebui să găsească È™i un motiv fundamentat din punct de vedere administrativ, È™i logic din punct de vedere birocratic, căci inspectorul nu va uita să l întrebe, La ce vă trebuie, iar domnul José nu i va putea răspunde, Vreau să fiu sigur că a murit cu adevărat, unde ar ajunge această Arhivă Generală dacă s ar apuca să satisfacă asemenea curiozități, nu doar morbide, ci È™i neproductive. Cel mai rău lucru care s ar putea întâmpla în expediÈ›ia nocturnă a domnului José ar fi să nu reuÈ™ească să găsească hârtiile femeii necunoscute în haosul care e arhiva morÈ›ilor. Desigur că, în principiu, fiind vorba de un deces recent, hârtiile ar trebui să se afle în apropiere de ceea ce, de obicei, este numit intrare, dar dificultatea chiar de aici începe, È™i constă în imposibilitatea de a È™ti cu exactitate unde se află intrarea în arhiva morÈ›ilor. Ar fi prea simplu să spunem, aÈ™a cum stăruie optimiÈ™tii încăpățânaÈ›i, că spaÈ›iul morÈ›ilor începe în mod necesar acolo unde se sfârÈ™eÈ™te spaÈ›iul celor vii, È™i viceversa, poate că, în lumea din afară, cam aÈ™a s or fi petrecând lucrurile, dat fiind faptul că, exceptând evenimentele ieÈ™ite din comun, totuÈ™i nu foarte rare, precum catastrofele naturale ori conflictele belice, morÈ›ii nu sunt de obicei văzuÈ›i pe stradă amestecându se cu cei vii. Or, din motive structurale, È™i nu numai, în Arhiva Generală, acest lucru se poate întâmpla. Se poate întâmpla, È™i se întâmplă. Am mai explicat înainte că, din când în când, atunci când congestionarea cauzată de acumularea continuă È™i irezistibilă a morÈ›ilor începe să îngreuneze trecerea funcÈ›ionarilor pe coridoare È™i, în consecință, să facă dificilă orice cercetare documentară, nu mai există altă soluÈ›ie decât să se dărâme peretele din fund È™i să fie reconstruit câțiva metri mai încolo. Dar, dintr o involuntară uitare, n am menÈ›ionat atunci cele două efecte perverse ale acestei congestionări. ÃŽn primul rând, cât timp se reclădeÈ™te peretele, este inevitabil ca fiÈ™ele È™i dosarele morÈ›ilor recenÈ›i, din lipsă de spaÈ›iu propriu în fundul edificiului, să se apropie periculos, atingând dosarele celor vii, care sunt ordonate la extremitatea interioară a respectivelor rafturi, dând astfel naÈ™tere unei zone delicate de confuzii între cei care mai sunt în viață È™i cei care au murit. ÃŽn al doilea rând, când peretele a fost înălÈ›at È™i tavanul prelungit, iar arhivarea morÈ›ilor poate reveni, în sfârÈ™it, la normal, aceeaÈ™i confuzie de frontieră, ca să spunem aÈ™a, va face imposibil transportul totalității morÈ›ilor intruÈ™i, cu scuze pentru cuvântul impropriu, spre beznele interioare, sau cel puÈ›in îl va îngreuna. Se mai adaugă la aceste inconveniente, care sunt minore, circumstanÈ›a că cei doi registratori mai noi, fără ca È™eful È™i colegii s o bănuiască, nu se sfiesc câtuÈ™i de puÈ›in, fie din pricina deficitarei lor formaÈ›ii profesionale, fie a unor grave carenÈ›e de etică personală, să arunce câte un mort pe unde se nimereÈ™te, fără să È™i bată capul să vadă dacă, înăuntru, există sau nu un spaÈ›iu liber pentru el. Dacă, de astă dată, norocul nu va fi de partea domnului José, dacă hazardul nu l va favoriza, aventura spargerii de la È™coală, comparând o cu ce l aÈ™teaptă aici, oricât de riscantă a fost, va părea o simplă promenadă. S ar putea pune întrebarea la ce i va servi domnului José un fir atât de întins, de o sută de metri, dacă lungimea Arhivei Generale, în ciuda succesivelor adăugiri, încă n a trecut de optzeci. Este o întrebare tipică pentru cei care È™i închipuie că, în viață, pot să facă orice dacă se È›in grijuliu de linia dreaptă, că e mereu posibil să meargă dintr un loc în altul pe drumul cel mai scurt, poate că unii, din lumea din afară, chiar cred c au izbutit, însă aici, unde viii È™i morÈ›ii împart acelaÈ™i spaÈ›iu, trebuie de multe ori să ocoleÈ™ti munÈ›i de vrafuri, coloane de dosare, teancuri de fiÈ™e, masive de resturi vechi, să avansezi prin defileuri tenebroase, printre pereÈ›i de hârtie murdară care se ating sub tavan, sunt metri È™i metri de sfoară de întins, de lăsat în urmă, ca un traseu sinuos È™i subtil desenat în praf, altminteri nu poÈ›i È™ti pe unde n ai trecut, altminteri nu poÈ›i regăsi drumul înapoi. Domnul José prinse un capăt al sforii de un picior al biroului È™efului, n a făcut o din lipsă de respect, ci pentru a câștiga câțiva metri, își legă celălalt capăt de gleznă È™i, lăsând în spate, pe jos, ghemul, care, cu fiecare pas, se desfășoară, înaintă pe unul dintre coridoarele centrale ale arhivei celor vii. Planul lui e să înceapă căutarea din spaÈ›iul cel mai îndepărtat al Arhivei, acolo unde ar trebui să se afle dosarul È™i fiÈ™a femeii necunoscute, cu toate că, din motivele deja expuse, e puÈ›in probabil ca arhivarea să fi fost făcută corect. Ca funcÈ›ionar educat în alte vremuri, după metodele È™i disciplina de odinioară, caracterului strict al domnului José îi repugnă să pactizeze cu iresponsabilitatea noii generaÈ›ii, începându È™i căutarea dintr un loc unde un mort ar fi putut fi depus numai printr o deliberată È™i scandaloasă încălcare a regulilor arhivistice de bază. Știa că dificultatea cea mai mare cu care va avea de luptat este lipsa luminii. Cu excepÈ›ia biroului È™efului, deasupra căruia continuă să strălucească palida lampă dintotdeauna, Arhiva este în întregime cufundată într o beznă grea. Ar fi riscant să aprindă alte becuri de a lungul edificiului, chiar aÈ™a chioare cum sunt, un poliÈ›ist vigilent, făcându È™i rondul în cartier, sau un bun cetățean, din cei preocupaÈ›i de siguranÈ›a comunității, ar putea zări prin ferestrele înalte difuza luminozitate È™i ar da imediat alarma. Domnul José nu va avea aÈ™adar, ca să l îndrume, altă lumină decât debilul cerc luminos care, în ritmul paÈ™ilor, dar È™i din pricina mâinii tremurânde care È›ine lanterna, oscilează în faÈ›a lui. Căci e o mare diferență între a veni în arhiva morÈ›ilor în timpul programului normal de serviciu, simÈ›ind, undeva în spate, prezenÈ›a colegilor, care, deÈ™i prea puÈ›in solidari, cum am văzut, ar interveni totuÈ™i oricând în caz de pericol real sau de nestăpânită criză de nervi, mai ales dacă È™eful ordonă, DuceÈ›i vă să vedeÈ›i ce se întâmplă, È™i a te aventura singur, în mijlocul unei nopÈ›i de smoală, prin aceste catacombe ale umanității, asediat de nume, auzind susurul hârtiilor, ori poate un murmur de glasuri, cine le poate deosebi. Domnul José a ajuns la capătul rafturilor celor vii, caută acum un coridor de trecere pentru a ajunge în fundul Arhivei Generale. ÃŽn principiu È™i în acord cu modul cum a fost proiectată ocuparea spaÈ›iului, culoarul trebuie să fi fost croit urmând bisectoarea longitudinală a planului, linia imaginară care împarte planul dreptunghiular al edificiului în două jumătăți egale, dar surpările de dosare, care, oricât de subÈ›iate ar fi masele de hârtii, se întâmplă tot timpul, au transformat pasajul, care era destinat să permită un acces direct È™i rapid, într o reÈ›ea complexă de cărări È™i poteci, unde, la fiecare pas, apar obstacole È™i fundături. ÃŽn timpul zilei, È™i cu toate luminile aprinse, cercetătorului îi este relativ uÈ™or să păstreze direcÈ›ia corectă, e de ajuns să fie atent, vigilent, să aibă grijă să urmeze căile mai puÈ›in prăfuite, acesta e semnul că pe aici se trece frecvent, până azi, în ciuda câtorva spaime È™i întârzieri îngrijorătoare, nu s a întâmplat niciodată ca un funcÈ›ionar să nu se întoarcă din expediÈ›ia sa. Lumina proiectată de lanterna de buzunar nu merită însă încredere, pare că È™i creează propriile umbre, dacă tot nu îndrăzneÈ™te să folosească lanterna conservatorului, domnul José ar fi trebuit să È™i cumpere una modernă, din cele foarte puternice, în stare să lumineze până la capătul lumii. Nu este totuÈ™i copleÈ™it de teama că se va rătăci, îl liniÈ™teÈ™te, într o oarecare măsură, tensiunea constantă a sforii legate de gleznă, însă, dacă va începe să facă ocoluri, umblând în cerc, înfășurându se în cocon, va fi incapabil să mai facă vreun pas, va fi nevoit să se întoarcă înapoi, s o ia de la capăt. Și, într adevăr, a trebuit s o facă de câteva ori, din alt motiv, atunci când sfoara, prea subÈ›ire, s a strecurat printre teancurile de hârtii, blocându se, È™i nemaivrând să se miÈ™te nici înainte, nici înapoi. Datorită tuturor acestor probleme È™i încurcături, e de înÈ›eles că înaintarea e lentă, că domnului José nu i este de mare ajutor cunoaÈ™terea topografiei locurilor, mai ales că, exact în acest moment, s a prăvălit un imens vraf de dosare care a astupat până la înălÈ›imea unui om un coridor care i dăduse impresia că e drumul cel bun, ridicând un nor gros de praf, prin care zburătăcesc molii speriate, aproape transparente în lumina lanternei. Domnul José detestă aceste gângănii, care, la prima vedere, par a fi fost aduse pe lume ca ornament, tot aÈ™a cum detestă carii, care È™i ei proliferează pe aici, sunt, împreună, voracii vinovaÈ›i pentru atâtea memorii distruse, pentru atâția copii fără tată, pentru atâtea moÈ™teniri care au încăput pe mâinile avide ale statului, din pricina lipsei actelor legale, oricât te ai jura că documentul doveditor a fost mâncat, pătat, ros, devorat de gângăniile care infestează Arhiva Generală, È™i că, fie È™i din simplă omenie, faptul trebuie avut în vedere, nimeni nu reuÈ™eÈ™te, din păcate, să l convingă pe reprezentantul văduvelor È™i al orfanilor că lor ar trebui să le fie favorabil, È™i nu e, Ori apare hârtia, ori adio moÈ™tenire. ÃŽn ce priveÈ™te È™oricimea, n are rost să mai spunem cât e de distrugătoare. TotuÈ™i, în ciuda numeroaselor pagube pe care le provoacă, rozătoarele au È™i partea lor pozitivă, dacă n ar fi existat, Arhiva Generală ar fi plesnit deja pe la cusături, sau ar avea acum dublul lungimii pe care o are. Un observator neavizat s ar putea mira de ce coloniile de È™oareci nu s au înmulÈ›it aici până la devorarea totală a arhivelor, având mai ales în vedere imposibilitatea mai mult decât evidentă a unei deratizări sută la sută eficiente. ExplicaÈ›ia, cu toate că unii se îndoiesc de totala ei pertinență, ar consta în lipsa apei sau a unei suficiente umidități ambientale, rezultatul regimului fără apă la care sunt supuse vietățile în mediul unde au ales să trăiască sau le a adus ghinionul ar fi o vădită atrofiere a musculaturii genitale cu consecinÈ›e extrem de negative asupra exerciÈ›iului împerecherii. Contrazicând această tentativă de explicaÈ›ie, alÈ›ii se încăpățânează să susÈ›ină că muÈ™chii n au nimic de a face cu subiectul, drept care polemica este în continuare deschisă. ÃŽntre timp, acoperit de praf, cu zdrenÈ›e grele de pânze de păianjen agățate în păr È™i pe umeri, domnul José a ajuns, în sfârÈ™it, în spaÈ›iul liber, de vreo trei metri lățime, lăsat între ultimele hârtii arhivate È™i peretele din fund, care formează un coridor neregulat, pe zi ce trece tot mai îngust, unind cei doi pereÈ›i laterali. Aici întunericul e absolut. Slaba lumină exterioară care reuÈ™eÈ™te să pătrundă prin stratul de murdărie care acoperă pe din afară È™i pe dinăuntru îngustele ferestre laterale, mai ales prin ultimele de pe fiecare parte, cele mai apropiate, n ajunge până aici din pricina acumulării verticale a pachetelor de documente, care aproape ating tavanul. Cât priveÈ™te peretele din fund, acesta, inexplicabil, este în întregime orb, n are nici măcar un simplu ochi de geam, care ar putea ajuta slaba lumină a lanternei. Nimeni n a înÈ›eles până acum încăpățânarea corporaÈ›iei de arhitecÈ›i care, sub pretextul unei justificări estetice deloc convingătoare, refuză să modifice proiectul istoric È™i să autorizeze deschiderea unor ferestre în perete atunci când e nevoie să fie strămutat, deÈ™i până È™i un profan își poate da seama că e vorba pur È™i simplu de o necesitate funcÈ›ională. Ei ar trebui să fie acum aici, mormăi domnul José, să vadă cât e de greu. Vrafurile de hârtii, dispuse de o parte È™i de alta a culoarului central, au înălÈ›imi diferite, fiÈ™a È™i dosarul femeii necunoscute ar putea fi oriunde, totuÈ™i probabilitatea e mai mare să le găsească într unul dintre vrafurile mai scunde, dacă registratorul însărcinat cu ordonarea lor a preferat legea celui mai mic efort. Din nefericire, dezorientata noastră umanitate nu duce deloc lipsă de spirite sucite, astfel că n ar fi de mirare ca funcÈ›ionarul, venit să arhiveze dosarul È™i fiÈ™a femeii necunoscute, dacă, într adevăr, acestea au ajuns până aici, să fi avut ideea maliÈ›ioasă, într un moment de furie gratuită, să rezeme de mormanul cel mai înalt enorma scară utilizată în acest scop È™i să le pună deasupra, în vârf. AÈ™a merg lucrurile în această lume. Cu metodă, fără să se precipite, părând chiar că È™i aduce aminte de gesturile È™i miÈ™cările nopÈ›ii pe care o petrecuse în podul liceului, când femeia necunoscută era probabil încă în viață, domnul José își începu căutarea. Aici era mai puÈ›in praf acoperind hârtiile, lucru uÈ™or de înÈ›eles dacă ne gândim că nu trece o zi fără să fie aduse dosarele È™i fiÈ™ele unor persoane decedate, ceea ce, într un limbaj imaginativ, dar de un prost gust evident, ar fi totuna cu a spune că, în fundul Arhivei Generale, morÈ›ii sunt întotdeauna curaÈ›i. Doar sus, acolo unde hârtiile, cum am mai spus, aproape că ating tavanul, praful cernut de timp se aÈ™ază liniÈ™tit peste praful pe care timpul l a cernut, astfel că trebuie È™terse È™i scuturate cu putere coperÈ›ile dosarelor puse deasupra, pentru a afla despre cine e vorba. ÃŽn caz că, la nivelurile inferioare, nu va descoperi ceea ce caută, domnul José va fi din nou nevoit să se sacrifice urcându se pe scară, dar, de astă dată, nu va trebui să stea cocoÈ›at mai mult de un minut, nu va avea timp să ameÈ›ească, dintr o singură privire, fasciculul lanternei îi va arăta dacă în ultimele zile, aici a fost lăsat vreun dosar. Decesul femeii necunoscute situându se, cu mare probabilitate, într un interval destul de scurt de timp, corespunzând, cu o zi în plus sau în minus, după cum crede domnul José, uneia dintre perioadele când a lipsit de la serviciu, mai întâi, săptămâna de gripă, apoi scurtul concediu, verificarea documentelor din fiecare vraf poate fi efectuată cu destulă rapiditate, È™i, chiar dacă moartea femeii a survenit înainte, îndată după ziua memorabilă când fiÈ™a a nimerit în mâinile domnului José, chiar È™i în acest caz, timpul scurs de atunci n a fost atât de lung încât documentele să se afle acum arhivate sub un număr excesiv de alte dosare. Această repetată examinare a situaÈ›iilor care pot să apară, aceste profunde reflecÈ›ii, aceste minuÈ›ioase consideraÈ›ii despre clar È™i obscur, direct È™i labirintic, curat È™i murdar, se perindă toate, exact cum le relatăm, prin capul domnului José. Timpul consumat pentru a le explica, sau, vorbind cu mai multă rigoare, pentru a le reproduce, exagerat în aparență, este inevitabila consecință, nu numai a complexității, atât de fond cât È™i de forma, a factorilor menÈ›ionaÈ›i, ci È™i a naturii extrem de speciale a circuitelor mentale ale registratorului nostru. Care acum va trece printr o grea încercare. Pas cu pas, înaintând de a lungul strâmtului coridor format, cum s a spus, de vrafurile de documente È™i de peretele din fund, domnul José a ajuns aproape de unul din pereÈ›ii laterali. ÃŽn principiu, judecând în abstract, nimeni n ar considera strâmt un coridor ca acesta, cu lățimea lui confortabilă de aproape trei metri, dar, dacă vom raporta această dimensiune la lungimea coridorului, care, s o mai spunem o dată, merge de la un zid la altul, atunci va trebui să ne întrebăm cum se explică faptul că domnul José, pe care l È™tim predispus la serioase perturbări de ordin psihologic, cum e cazul ameÈ›elilor È™i insomniilor, n a suferit până acum, în acest spaÈ›iu închis È™i sufocant, un violent atac de claustrofobie. Chiar întunericul ar putea fi explicaÈ›ia, nepermițându i să perceapă limitele acestui spaÈ›iu, care pot fi la fel de bine apropiate sau depărtate, înaintea lui aÈ™ternându se, vizibilă, numai familiara È™i liniÈ™titoarea masă de hârtii. Niciodată domnul José n a stat aici atâta timp, de obicei vine, arhivează documentele unei vieÈ›i terminate È™i se întoarce imediat la masa de lucru È™i, cu toate că, de astă dată, din clipa când a intrat în arhiva morÈ›ilor nu s a putut elibera de impresia neliniÈ™titoare a unei prezenÈ›e care l înconjoară, o atribuise difuzei spaime de ocult È™i de necunoscut, la care È™i are omenescul drept până È™i insul cel mai curajos. Teamă, ceea ce se cheamă teamă, domnul José nu simÈ›i decât în momentul când ajunse la capătul coridorului, lovindu se de perete. Se aplecase pentru a examina niÈ™te hârtii căzute pe jos, care ar fi putut fi ale femeii necunoscute, aruncate acolo la întâmplare de funcÈ›ionarul indiferent, È™i, deodată, înainte să apuce să le examineze, n a mai fost domnul José, un registrator de cincizeci de ani din Arhiva Generală a Stării Civile, acum e un mic José care abia a început să meargă la È™coală, e copilul care nu voia să doarmă pentru că avea, în fiecare noapte, acelaÈ™i coÈ™mar obsesiv, acest colÈ› de perete, acest zid orb, această închisoare, iar dincolo, la celălalt capăt al coridorului, ascunsă în beznă, nimic altceva decât o simplă piatră, o piatră crescând lent, pe care acum ochii n o puteau zări, dar memoria viselor visate îi spunea că e acolo, o piatră care creÈ™te È™i se miÈ™că de parc ar fi vie, o piatră care se întinde lateral È™i în sus, urcă pe pereÈ›i, È™i care avansează spre el, târându se, curgând, ca È™i cum n ar fi piatră, ci nămol, ca È™i cum n ar fi nămol, ci sânge coagulat. Copilul ieÈ™ea din coÈ™mar È›ipând cât îl È›inea gura când masa imundă îi atingea picioarele, când laÈ›ul angoasei era gata să l stranguleze, dar domnul José, sărmanul, nu se poate trezi dintr un vis care nu i mai aparÈ›ine. Ghemuit lângă perete ca un câine speriat, îndreaptă cu mâna tremurătoare fasciculul lanternei spre celălalt capăt al coridorului, însă lumina n ajunge aÈ™a departe, rămâne la jumătatea drumului, cam pe unde se află pasajul spre arhiva celor vii. ÃŽÈ™i spune că, dacă ar lua o la fugă, ar putea scăpa de piatra care înaintează, dar spaima îi spune, Ai grijă, de unde È™tii că nu stă pe loc, aÈ™teptându te, o să cazi în gura lupului. ÃŽn vis, înaintarea pietrei era însoÈ›ită de o muzică stranie care părea ivită din văzduh, însă aici tăcerea e absolută, totală, atât de densă încât înghite răsuflarea domnului José, aÈ™a cum bezna înghite lumina lanternei. Care acum a înghiÈ›it o complet. Părea că brusc întunericul se prăvălise asupra domnului José, lipindu i se ca o ventuză pe chip. CoÈ™marul copilului însă se terminase. Pentru el, încearcă să mai înÈ›elegi sufletul omenesc, faptul că nu vedea pereÈ›ii carcerei, apropiaÈ›i sau îndepărtaÈ›i, îi făcea să nu mai existe, spaÈ›iul se lărgise liber, spre infinit, pietrele nu mai erau decât mineralul inert din care sunt făcute, apa doar temeiul nămolului, iar sângele curgea înăuntrul venelor sale, È™i nu în afara lor. Acum domnul José nu se mai teme de coÈ™marul copilăriei, dar din nou îl paralizează spaima c ar putea muri aici, aÈ™a cum È™i a imaginat, cu cât timp în urmă, c ar putea cădea de pe altă scară, mort fără hârtii în mijlocul hârtiilor morÈ›ilor, strivit de beznă, de avalanÈ™a care curând se va prăvăli din înalt, È™i că mâine îl vor descoperi, Domnul José e absent de la serviciu, pe unde o umbla, Vine el, iar când un coleg va trebui să strămute alte dosare È™i alte fiÈ™e, îl va descoperi, în lumina unei lanterne mai bune decât asta, care atât de prost l a slujit când a avut mai mare nevoie de ea. Au trecut câte minute trebuiau să treacă pentru ca domnul José, încetul cu încetul, să înceapă să audă înăuntrul său un glas care i spunea, Omule, până acum, cu excepÈ›ia spaimei, nu È›i s a întâmplat nimic rău, stai jos, eÈ™ti intact, e adevărat că È›i s a stins lanterna, dar la ce È›i trebuie, ai sfoara legată de gleznă, prinsă la celălalt capăt de piciorul mesei È™efului, eÈ™ti în siguranță, precum un nou născut, legat prin cordonul ombilical de uterul mamei, nu că È™eful È›i ar fi mamă sau tată, dar, în sfârÈ™it, relaÈ›iile dintre oameni aici sunt complicate, È›ine minte că niciodată nu se adeveresc coÈ™marurile copilăriei, visele nici atât, cel cu piatra era într adevăr oribil, însă are, desigur, o explicaÈ›ie È™tiinÈ›ifică, ca atunci când visai că zbori pe deasupra grădinilor, urcând, coborând, plutind cu braÈ›ele deschise, îți aminteÈ™ti, era un semn că ai crescut, poate È™i piatra a avut un rol, dacă trebuie să trăieÈ™ti experienÈ›a terorii, atunci mai bine devreme decât târziu, în plus ai obligaÈ›ia să È™tii că aceÈ™ti morÈ›i nu sunt adevăraÈ›i, e o exagerare macabră să spui că asta e arhiva lor, chiar dacă hârtiile pe care le È›ii în mână sunt ale femeii necunoscute, sunt doar niÈ™te hârtii, nu oase, hârtii, nu carne putrezită, acesta e miracolul înfăptuit de Arhiva Generală, a transformat viaÈ›a È™i moartea în simple hârtii, e adevărat c ai vrut s o găseÈ™ti pe această femeie, dar n ai ajuns la timp, nici de atât n ai fost în stare, voiai È™i nu voiai, È™ovăind între dorință È™i teamă aÈ™a cum li se întâmplă tuturor, în fond, era suficient să te duci la finanÈ›e, ai fost sfătuit s o faci, s a terminat, mai bine ai lăsa o în pace, ea nu mai are timp, iar timpul tău e pe sfârÈ™ite. Lângă peretele instabil, format din dosare, miÈ™cându se cu multă grijă ca să nu se prăbuÈ™ească peste el, domnul José se ridică în picioare. Acum glasul care i È›inuse discursul de mai sus îi spunea, Omule, nu È›i fie teamă, întunericul de aici nu e mai adânc decât cel dinăuntrul trupului tău, sunt două bezne despărÈ›ite de o piele, pun pariu că nu te ai gândit niciodată la asta, mereu transporÈ›i un întuneric dintr un loc într altul, È™i nu te temi, adineauri era să începi să urli doar pentru că È›i ai imaginat un pericol, doar pentru că È›i ai adus aminte de coÈ™marul din copilărie, dragul meu, trebuie să te înveÈ›i să trăieÈ™ti cu bezna din afară aÈ™a cum ai învățat să trăieÈ™ti cu bezna dinăuntru, hai, scoală te odată, bagă, te rog, lanterna în buzunar, e inutilă, pune hârtiile, dacă È›ii neapărat să le iei cu tine, între haină È™i cămașă, sau între cămașă È™i piele, e mai sigur, prinde cu fermitate sfoara, fă o ghem pe măsură ce înaintezi ca să nu È›i se încurce între picioare, È™i acum la drum, nu fi laÈ™, că i lucrul cel mai urât dintre toate. Lipindu se uÈ™or cu umărul de zidul de hârtie, domnul José se încumetă să înainteze doi paÈ™i timizi. Bezna se deschise ca o apă neagră, se închise în urma lui, încă un pas È™i încă unul, cinci metri de sfoară au fost ridicaÈ›i de pe jos È™i făcuÈ›i ghem, domnului José i ar prinde bine o a treia mână cu care să pipăie aerul din față, dar soluÈ›ia e simplă, trebuie doar să È™i ridice cele două mâini pe care le are, una care înfășoară sfoara, cealaltă care serveÈ™te ca mosor, e principiul fusului. Domnul José a ajuns aproape de ieÈ™irea din coridor, mai are câțiva paÈ™i È™i va scăpa de noul asalt al pietrei din coÈ™mar, acum sfoara opune o uÈ™oară rezistență, însă e un semn bun, înseamnă că s a blocat la nivelul podelei, în unghiul pasajului care duce în arhiva celor vii. Dar, ciudat, tot drumul până acolo, ca È™i cum cineva le ar fi aruncat de sus, au tot căzut hârtii deasupra domnului José, lent, hârtie după hârtie, ca un gest de adio. Iar când, în sfârÈ™it, a ajuns la biroul È™efului È™i a scos de sub cămașă dosarul pe care l luase de pe jos, chiar înainte să dezlege sfoara, când l a deschis È™i a văzut că era al femeii necunoscute, emoÈ›ia sa a fost atât de intensă încât n a auzit uÈ™a Arhivei, închizându se ca È™i cum tocmai ieÈ™ea cineva. Că timpul psihologic nu corespunde timpului matematic, o aflase domnul José în acelaÈ™i fel cum dobândise în viață È™i alte cunoÈ™tinÈ›e de utilitate diferită, mai întâi, fireÈ™te, din propriile trăiri, căci nu e el omul, deÈ™i n a depășit niciodată statutul de registrator, care să se învârtă prin această lume numai ca să i vadă pe alÈ›ii trăind, dar È™i graÈ›ie influenÈ›ei formatoare a câtorva cărÈ›i È™i reviste de popularizare È™tiinÈ›ifică, demne de încredere, sau de evlavie, în funcÈ›ie de sentimentul momentului, ba chiar, s o spunem È™i pe asta, datorită câte unei ficÈ›iuni populare de tip introspectiv, unde, cu diferenÈ›e de metode È™i înflorituri ale imaginaÈ›iei, subiectul este abordat. TotuÈ™i, în nici una dintre ocaziile precedente, nu simÈ›ise impresia reală, obiectivă, la fel de fizică precum o contracÈ›ie musculară, a imposibilității efective de a măsura acest timp, pe care l am putea numi al sufletului, ca în momentul când, ajuns acasă È™i uitându se din nou la data de deces a femeii necunoscute, se gândi vag s o situeze în timpul scurs de când începuse s o caute. La întrebarea, Ce făceai în ziua aceea, ar putea practic să dea un răspuns imediat, ar fi destul să consulte calendarul, gândindu se la sine numai ca la domnul José, funcÈ›ionarul Arhivei, care lipsise de la slujbă pe motiv de boală, ÃŽn ziua aceea eram la pat, cu gripă, n am fost la serviciu, ar spune, dar, dacă apoi l am ruga, Fă acum corelaÈ›ia cu activitatea dumitale de investigaÈ›ie È™i spune ce s a întâmplat, atunci ar fi nevoit să consulte caietul pe care l È›ine sub saltea, S a întâmplat la două zile după spargerea de la liceu, ar răspunde. ÃŽntr adevăr, luând de bună data decesului înscrisă în fiÈ™a cu numele ei, femeia necunoscută murise la două zile după deplorabilul episod care l transformase în delincvent pe cel care, până atunci, fusese onestul domn José, dar aceste confirmări încruciÈ™ate, a registratorului de către investigator È™i a investigatorului de către registrator, în aparență mai mult decât suficiente pentru a face să coincidă timpul psihologic al unuia cu timpul matematic al celuilalt, nu reuÈ™eau să l elibereze nici pe unul, nici pe celălalt de o impresie de vertiginoasă derută. Domnul José nu e cocoÈ›at pe ultimele trepte ale unei scări nesfârÈ™it de înalte, privind în jos È™i observând cum acestea devin tot mai înguste, reducându se la un simplu punct când ating pământul, însă se simte ca È™i cum trupul său, în loc să se recunoască întreg È™i unic în succesiunea clipelor, ar fi divizat È™i împărÈ›it de a lungul duratei ultimelor zile, al duratei psihologice sau subiective, nu al duratei matematice sau reale, contractându se È™i dilatându se o dată cu ea. Sunt de a dreptul absurd, se mustră domnul José, ziua avea deja douăzeci È™i patru de ore când s a luat hotărârea că le are, ora are È™i a avut întotdeauna È™aizeci de minute, cele È™aizeci de secunde ale minutului există de când lumea, dacă ceasul începe s o ia înainte sau să rămână în urmă, defectul nu e al timpului, ci al maÈ™inăriei, mi a sărit va să zică o rotiță. Ideea îi aduse un zâmbet vag pe chip, Nefiind dereglarea, cel puÈ›in din câte mi dau seama, a maÈ™inăriei timpului real, ci a mecanicii psihologice care l măsoară, ce ar trebui eu să fac e să caut un psiholog ca să mi repare balansierul. Zâmbi din nou, apoi redeveni serios, Cazul are o soluÈ›ie mai simplă, de altfel, s a rezolvat de la sine, femeia a murit, nu mai e nimic de făcut, dacă vreau să mi rămână o amintire palpabilă a acestei aventuri, o să păstrez dosarul È™i fiÈ™a, pentru Arhiva Generală va fi ca È™i cum ea nici nu s ar fi născut, probabil că nimeni nu va avea nevoie de aceste hârtii, de altfel, le aÈ™ putea lăsa undeva, în arhiva morÈ›ilor, chiar la intrare, alături de cele mai vechi, aici ori dincolo e totuna, istoria e aceeaÈ™i pentru toÈ›i, s a născut, a murit, cui îi mai pasă cine a fost, părinÈ›ii, dacă o iubesc, o vor plânge un timp, apoi vor plânge mai puÈ›in, apoi nu vor mai plânge, aÈ™a se întâmplă de obicei, bărbatului de care a divorÈ›at îi e totuna, sigur că ea ar fi putut avea acum o legătură sentimentală, poate trăia cu cineva, sau voia să se recăsătorească, dar toate astea nu sunt decât istoria unui viitor ce nu mai poate fi trăit, nu i pasă nimănui pe lume de straniul caz al femeii necunoscute. ÃŽn faÈ›a sa se aflau dosarul È™i fiÈ™a, se aflau de asemenea cele treisprezece fiÈ™e de la È™coală, acelaÈ™i nume repetat de treisprezece ori, douăsprezece imagini diferite ale aceluiaÈ™i chip, una repetată, dar toate moarte pe rând, în trecut, moarte înainte de a fi murit femeia în care mai târziu s au transformat, fotografiile vechi sunt foarte înÈ™elătoare, ne dau iluzia că în ele suntem vii, È™i nu e adevărat, fiinÈ›a la care ne uităm nu mai există, iar ea, dacă ne ar putea vedea, nu s ar recunoaÈ™te în noi, Cine e acela care se uită la mine cu atâta durere, ar spune. Atunci, deodată, domnul José își aduse aminte că mai exista o fotografie, cea pe care i o dăduse doamna din apartamentul din dreapta de la parter. Găsise, pe neaÈ™teptate, răspunsul la întrebarea cui îi păsa de straniul caz al femeii necunoscute. Domnul José nu aÈ™teptă până sâmbătă. A doua zi, după ce È™i termină programul în Arhiva Generală, se duse la spălătorie să È™i ia hainele lăsate la curățat. Ascultă distrat cuvintele conÈ™tiincioasei femei care i spunea, UitaÈ›i vă ce bine a fost È›esut, priviÈ›i, atingeÈ›i cu degetele È™i spuneÈ›i mi dacă se observă vreo deosebire, parcă nu s ar fi întâmplat nimic, aÈ™a obiÈ™nuiesc să vorbească oamenii care se mulÈ›umesc cu aparenÈ›ele. Domnul José plăti, luă pachetul sub braÈ› È™i se întoarse acasă să se schimbe. Se ducea s o viziteze pe doamna din apartamentul din dreapta de la parter È™i voia să fie curat È™i prezentabil, profitând nu numai de È›esătura perfectă, într adevăr demnă de laudă, dar È™i de dunga riguroasă a pantalonilor, de apretul lucios al cămășii, de recuperarea miraculoasă a cravatei. Era pe punctul să iasă când un gând morbid îi trecu prin cap, care este, atât cât se È™tie, singurul organ gânditor în slujba trupului, Dar dacă doamna din apartamentul din dreapta de la parter a murit È™i ea, adevărul e că nu făcea impresia că dă pe afară de sănătate, în plus, ca să mori e destul să fii viu, È™i la vârsta ei, se imagină sunând la sonerie, o dată, încă o dată, È™i, după lungi insistenÈ›e, aude deschizându se uÈ™a de la apartamentul din stânga de la parter, de unde apare o femeie, enervată de zgomot, Nu vă mai obosiÈ›i, nu e nimeni acasă, E plecată, A murit, A murit, Exact, Și când s a întâmplat, Acum vreo cincisprezece zile, dar cine sunteÈ›i, Sunt de la Arhiva Generală a Stării Civile, Serviciul dumneavoastră nu prea pare să funcÈ›ioneze cum trebuie, sunteÈ›i de la Arhivă È™i nu È™tiÈ›i c a murit. Domnul José își spuse c a început să aibă obsesii, însă preferă să lămurească lucrurile pe loc, ca să nu fie nevoit să suporte proasta creÈ™tere a femeii din apartamentul din stânga de la parter. Va intra în Arhivă È™i într o clipă va verifica fiÈ™ierul, la ora asta, cele două femei de serviciu trebuie să È™i fi terminat treaba, de altfel, nu le ia prea mult, se mulÈ›umesc să golească coÈ™urile de hârtii, mătură È™i stropesc puÈ›in podeaua până la È™irul de rafturi din spatele biroului È™efului, e imposibil să le convingi, cu vorba bună sau cu amenințări, să treacă mai departe, spun că nici moarte, È™i ele sunt persoane care se mulÈ›umesc cu aparenÈ›ele, ce poÈ›i să le faci. După ce consultă fiÈ™a femeii necunoscute pentru a È™i aduce aminte de numele doamnei din apartamentul din dreapta de la parter, naÈ™a de la botez, domnul José întredeschise uÈ™a cu multă grijă È™i aruncă o privire în interior. AÈ™a cum prevăzuse, femeile de serviciu plecaseră. Intră, se duse rapid la fiÈ™ier, căută numele, E aici, spuse, È™i răsuflă uÈ™urat. Se întoarse acasă, își termină pregătirile È™i ieÈ™i. Pentru a lua autobuzul care l va duce până în apropierea locuinÈ›ei doamnei din apartamentul din dreapta de la parter, trebuia să ajungă în piaÈ›a din faÈ›a Arhivei, aici era staÈ›ia. ÃŽn ciuda nopÈ›ii care se apropia, peste oraÈ™ mai plutea încă mult din lumina zilei adunată pe cer, doar peste vreo douăzeci de minute, cel puÈ›in, vor începe să se aprindă lămpile iluminatului public. Domnul José aÈ™tepta autobuzul împreună cu alÈ›ii, cel mai probabil nu se va putea urca în primul. ÃŽntr adevăr, aÈ™a s a întâmplat. Dar un al doilea autobuz apăru imediat È™i nu era plin. Domnul José urcă È™i prinse un loc la geam. Se uită afară, observând cum lumina difuzată de atmosferă, printr un efect optic obiÈ™nuit, dădea un ton roÈ™iatic faÈ›adelor clădirilor, ca È™i cum, pentru fiecare în parte, soarele răsărea exact în clipa aceea. Iată Arhiva Generală, cu poarta ei atât de veche È™i cele trei trepte de piatră neagră, care duceau înăuntru, cele cinci ferestre înguste de pe faÈ›adă, întregul edificiu cu un aer de ruină imobilizată în timp, ca È™i cum l ar fi mumificat în loc să l restaureze atunci când degradarea materiei o ceruse. O problemă oarecare de trafic împiedica autobuzul să pornească. Domnul José începuse să se neliniÈ™tească, n ar fi vrut să ajungă prea târziu la doamna din apartamentul din dreapta de la parter. ÃŽn ciuda conversaÈ›iei de data trecută, atât de cuprinzătoare, atât de sinceră, în ciuda unor confidenÈ›e pe care È™i le făcuseră, neaÈ™teptate, unele dintre ele, din partea unor oameni care abia se cunoscuseră, nu rămăseseră totuÈ™i atât de intimi încât să i poată bate la ușă la ore nepotrivite. Domnul José privi din nou spre piață. Lumina se modificase, faÈ›ada Arhivei Generale căpătase rapid o culoare cenuÈ™ie, dar era un cenuÈ™iu încă luminos ce părea să vibreze, să tresară, È™i atunci, exact în clipa când autobuzul se punea în sfârÈ™it în miÈ™care, înaintând lent pe trotuar, un bărbat înalt, corpolent, urcă treptele Arhivei, deschise uÈ™a È™i intră. Șeful, murmură domnul José, ce o fi căutând în Arhivă la ora asta. ÃŽmpins de o subită È™i inexplicabilă panică, sări brusc de pe scaun, făcu o miÈ™care spre ieÈ™ire, provocându i pasagerului de alături un gest de surpriză È™i iritare, apoi se aÈ™eză la loc, deconcertat de propria reacÈ›ie. ÃŽÈ™i dădea seama că primul lui impuls fusese să alerge acasă, de parcă ar fi trebuit s o protejeze de un pericol, evident, o absurditate logică. Un hoÈ›, închipuindu ne acum, tot prin absurd, că È™eful era hoÈ›ul, n ar fi intrat pe uÈ™a Arhivei pentru a ajunge în casa registratorului. ÃŽnsă, de asemenea, friza absurdul faptul că È™eful, după încheierea programului, dorise să revină în Arhivă, unde, aÈ™a cum în această relatare s a explicat la locul cuvenit, nu l aÈ™teaptă nimic de făcut, domnul José ar fi în stare să bage mâna în foc pentru asta. A È›i l închipui pe È™eful Arhivei făcând ore suplimentare e cam acelaÈ™i lucru cu a te strădui să È›i imaginezi un cerc pătrat. Autobuzul părăsise de mult piaÈ›a, dar domnul José căuta în continuare motivele adânci care l făcuseră să reacÈ›ioneze atât de straniu. ÃŽn cele din urmă, hotărî că motivul trebuia să fie faptul că se obiÈ™nuise, de câțiva ani, să fie singurul rezident nocturn al ansamblului de clădiri format de Arhiva Generală È™i de locuinÈ›a sa, dacă aceasta merita să poarte numele de clădire, fără îndoială, adecvat dintr un punct de vedere riguros lingvistic, căci clădire e tot ce a fost clădit, dar evident impropriu în raport cu acest soi de demnitate arhitectonică pe care cuvântul pare să l emane, mai ales când îl rostim cu voce tare. Se gândi că faptul că l văzuse pe È™ef intrând în Arhivă îl tulburase tot atât de mult cât l ar tulbura dacă, la întoarcerea acasă, l ar găsi aÈ™ezat pe scaunul său. Relativa liniÈ™te pe care această idee i o aduse domnului José, È™i anume, lăsând deoparte consideraÈ›iile pertinente È™i moralmente prohibitive, imposibilitatea fizică È™i materială ca È™eful Arhivei Generale să pătrundă în intimitatea casei subordonatului său È™i să se aÈ™eze pe scaunul acestuia, se risipi deodată când își aduse aminte de fiÈ™ele È™colare ale femeii necunoscute, întrebându se dacă le a pus bine sub saltea sau, din nebăgare de seamă, le lăsase expuse pe masă. Chiar dacă locuinÈ›a i ar fi fost la fel de sigură precum seiful unei bănci, cu broaÈ™te cu cifru È™i blindaj dublu în podele, tavan È™i pereÈ›i, niciodată, dar niciodată, fiÈ™ele n ar fi trebuit să rămână la vedere. Faptul că, în casă, nu se afla nimeni care ar fi putut să le vadă nu scuza extrem de grava imprudență comisă, habar n avem, bieÈ›i ignoranÈ›i ce suntem, la ce progrese o mai fi ajuns È™tiinÈ›a, căci, dacă undele radio, pe care nimeni nu le vede, au reuÈ™it să poarte sunete È™i imagini prin văzduh, printre vânturi, sărind peste munÈ›i È™i peste râuri, traversând oceane È™i deÈ™erturi, n ar fi nimic extraordinar dacă au fost ieri, sau vor fi mâine, descoperite ori inventate unde cititoare sau fotografice, capabile să traverseze pereÈ›ii È™i să înregistreze È™i să transmită în exterior întâmplări, mistere È™i ruÈ™ini din viaÈ›a noastră, pe care le credeam la adăpost de indiscreÈ›ii. A ascunde sub saltea întâmplările, misterele È™i ruÈ™inile continuă să fie procedeul cel mai sigur de ocultare, mai ales dacă vom È›ine seama de dificultățile tot mai mari pe care le întâmpină obiceiurile de azi când vor să înÈ›eleagă obiceiurile de ieri. Oricât ar fi de isteÈ›e unda cititoare È™i unda fotografică, să È™i bage nasul între saltea È™i tăblia patului e un lucru care nu le ar da niciodată prin minte. E È™tiut că gândurile noastre, atât cele ale neliniÈ™tii cât È™i cele ale nemulÈ›umirii, È™i altele care nu sunt nici una, nici alta, ajung, mai devreme sau mai târziu, să obosească È™i să se sature de ele însele, nu trebuie decât să ai răbdare, să le laÈ™i în voia lenii visătoare pe care o au de la natură, să nu arunci pe foc nici o reflecÈ›ie nouă, iritantă sau polemică, dar, mai ales, să ai suprema grijă de a nu interveni de fiecare dată când, înaintea câte unui gând deja dispus spre hoinăreală, se iveÈ™te o bifurcaÈ›ie atractivă, o ramură, o linie de deviere. Ori să intervii, da, însă pentru a l împinge cu delicateÈ›e din spate, mai ales dacă e unul care te tulbură, ca È™i cum l ai îndemna, Mergi mai departe, eÈ™ti pe drumul bun. Exact asta făcu domnul José când se ivi ciudata È™i providenÈ›iala fantezie despre unda cititoare È™i unda fotografică, se lăsă de îndată în voia imaginaÈ›iei, o puse să i arate undele invadatoare scotocind prin toată camera în căutarea fiÈ™elor, care, de fapt, nu rămăseseră pe masă, perplexe È™i ruÈ™inate că nu È™i pot duce la îndeplinire ordinul primit. Au fost deja prevenite, ori găsesc fiÈ™ele, le citesc È™i le fotografiază, ori ne întoarcem la spionajul clasic. Domnul José se mai gândi o clipă la È™ef, dar era numai un gând rezidual, care i oferea o explicaÈ›ie rezonabilă pentru revenirea acestuia în Arhivă după programul reglementar de serviciu, A uitat un lucru de care avea nevoie, alt motiv nu poate exista. Fără să È™i dea seama, repetă cu voce tare ultima parte a frazei, Alt motiv nu poate exista, provocând pentru a doua oară neîncrederea pasagerului de alături, ale cărui gânduri, având în vedere miÈ™carea lui următoare, de a È™i schimba locul, deveniră imediat clare È™i explicite, Tipul ăsta e nebun, putem fi siguri că aÈ™a a gândit, cu aceste cuvinte sau cu altele asemănătoare. Domnul José nu remarcă retragerea vecinului de scaun, gândul lui sărise, fără tranziÈ›ie, la doamna din apartamentul din dreapta de la parter, stătea în faÈ›a lui, în prag, Vă amintiÈ›i de mine, sunt de la Arhiva Generală, ÃŽmi amintesc foarte bine, Vin pentru acelaÈ™i lucru ca È™i data trecută, AÈ›i găsit o pe fina mea, Nu, n am găsit o, sau mai bine zis, da, adică nu, vreau să spun, aÈ™ dori să stau puÈ›in de vorbă cu dumneavoastră, dacă nu vă deranjează, dacă aveÈ›i un minut disponibil, IntraÈ›i, È™i eu am ceva să vă povestesc. Cam astea, cu vreo vorbă în plus sau în minus, au fost frazele pe care domnul José È™i doamna din apartamentul din dreapta de la parter le au rostit în clipa când femeia a deschis uÈ™a È™i a dat cu ochii de el, Ah, dumneavoastră sunteÈ›i, exclamă, aÈ™adar n ar avea de ce s o întrebe, Vă amintiÈ›i de mine, sunt domnul José de la Arhiva Generală, totuÈ™i nu rezistă să nu pună întrebarea, atât de constantă, atât de imperioasă, atât de exigentă pare a fi nevoia noastră de a umbla prin lume spunând cine suntem, chiar atunci când auzim, Ah, dumneavoastră sunteÈ›i, ca È™i cum, dacă ne au recunoscut, ne cunosc, È™i n ar mai fi nimic de È™tiut despre noi, sau puÈ›inul care a mai rămas de aflat n ar merita efortul unei noi întrebări. Nimic nu se schimbase în încăpere, scaunul pe care domnul José se aÈ™ezase prima oară se afla în acelaÈ™i loc, distanÈ›a dintre el È™i masă era aceeaÈ™i, draperiile atârnau exact la fel, făceau aceleaÈ™i cute, acelaÈ™i era È™i gestul femeii, odihnindu È™i mâinile în poală, numai lumina din tavan părea puÈ›in mai palidă, de parcă becul ar fi fost pe ducă. Domnul José întrebă, Ce aÈ›i mai făcut de la vizita mea, È™i imediat își reproșă lipsa de sensibilitate, mai rău, desăvârÈ™ita prostie de care dădea dovadă, avea obligaÈ›ia de a È™ti că regulile de educaÈ›ie elementară nu sunt întotdeauna de urmat ca la carte, trebuie să È›inem cont de circumstanÈ›e, trebuie să cântărim fiecare caz, să ne imaginăm că femeia răspunde cu un zâmbet până la urechi, Din fericire, foarte bine, sănătatea merge cum nu se poate mai bine, dispoziÈ›ia, excelentă, de multă vreme nu m am simÈ›it mai în putere, iar el i ar trânti fără milă, Atunci aflaÈ›i că fina dumneavoastră a murit, ce mai ziceÈ›i acum. ÃŽnsă femeia nu răspunse la întrebare, se mulÈ›umi să ridice din umeri cu indiferență, apoi spuse, ÃŽnchipuiÈ›i vă că, mai multe zile la rând, am vrut să vă telefonez la Arhiva Generală, apoi m am răzgândit, am bănuit că, mai devreme sau mai târziu, o să mă vizitaÈ›i din nou, Bine că n aÈ›i făcut o, conservatorului nu i place să primim telefoane, spune că dăunează muncii, ÃŽnÈ›eleg, însă asta era uÈ™or de rezolvat, era suficient să i comunic direct lui informaÈ›ia pe care voiam să v o dau, nu era nevoie să vă cheme. Fruntea domnului José se acoperi subit de o sudoare rece. Tocmai aflase că, săptămâni de zile, neÈ™tiutor de pericol, inconÈ™tient de ameninÈ›are, se aflase sub ameninÈ›area dezastrului absolut, care ar fi însemnat dezvăluirea publică a incorectitudinii comportamentului său profesional, a atentatului continuu È™i voluntar pe care l comitea împotriva venerabilelor legi deontologice ale Arhivei Generale a Stării Civile, ale căror capitole, articole, paragrafe È™i aliniate, deÈ™i complexe, mai ales datorită arhaismului limbajului, ajunseseră să fie reduse de experienÈ›a secolelor la È™apte vorbe practice, Nu È›i băga nasul unde nu È›i fierbe oala. Timp de câteva clipe, domnul José o urî din tot sufletul pe femeia din faÈ›a lui, o insultă în minte, numind o babă sclerozată, cretină, momâie, fiind gata gata să i spună, ca răzbunare pentru spaima violentă È™i neaÈ™teptată, AÈ™a, care va să zică, atunci să te văd cum o s o înghiÈ›i pe asta, finuÈ›a dumitale, aia din poză, a dat ortul popii. Femeia întrebă, Vă simÈ›iÈ›i bine, domnule José, doriÈ›i un pahar cu apă, Sunt bine, nu vă deranjaÈ›i, răspunse el, ruÈ™inat de impulsul său răutăcios, Vă fac un ceai, Nu e nevoie, mulÈ›umesc frumos, nu vreau să vă deranjez. ÃŽn clipa aceea domnul José se simÈ›ea mai josnic È™i mai umilit decât praful de pe stradă, doamna de la parter ieÈ™ise din încăpere, o auzea mânuind vasele din bucătărie, trecură câteva minute, mai întâi trebuie fiartă apa, domnul José își aminti că citise undeva, probabil într una dintre revistele de unde decupa fotografii de persoane celebre, că ceaiul trebuie făcut cu apă care a fiert, dar nu mai fierbe, s ar fi putut mulÈ›umi cu paharul cu apă proaspătă, dar infuzia îi va cădea mult mai bine, toată lumea È™tie că pentru a încuraja un suflet prăbuÈ™it nimic nu se compară cu o ceaÈ™că de ceai, o spun toate manualele, atât din Orient, cât È™i din Occident. Stăpâna casei își făcu apariÈ›ia cu tava, aducea È™i o farfurioară cu biscuiÈ›i, alături de ceainic, ceÈ™ti È™i zaharniță, Nici nu v am întrebat dacă vă place ceaiul, dar m am gândit că, la ora asta, ar fi preferabil cafelei, spuse, ÃŽmi place ceaiul, doamnă, îmi place foarte mult, DoriÈ›i zahăr, Nu pun niciodată, deodată păli, transpira, își spuse că trebuia să se justifice, ÃŽncă nu m am restabilit complet după gripa pe care am avut o, ÃŽn acest caz, dacă telefonam, precis nu vă găseam în Arhiva Generală, atunci chiar ar fi trebuit să i povestesc È™efului dumneavoastră ce mi s a întâmplat. De astă dată, doar palmele domnului José se umeziră puÈ›in de transpiraÈ›ie, noroc că ceaÈ™ca se afla pe masă, dacă ar fi È›inut o în mână în acel moment, porÈ›elanul ar fi ajuns fărâme pe podea, sau ceaiul fierbinte s ar fi vărsat pe picioarele înfricoÈ™atului registrator, cu consecinÈ›ele evidente, imediat, arsura, după aceea, înapoierea pantalonilor la curățătorie. Domnul José culese un biscuit din farfurie, muÈ™că încet din el, fără să i simtă gustul, È™i, prefăcându se că i e greu să vorbească din pricina mestecatului, reuÈ™i să formuleze întrebarea care întârzia, Și care era informaÈ›ia pe care doreaÈ›i să mi o daÈ›i. Femeia bău puÈ›in ceai, întinse mâna ezitantă spre farfuria cu biscuiÈ›i, dar nu È™i termină gestul. Spuse, Vă amintiÈ›i că v am sugerat, la sfârÈ™itul vizitei dumneavoastră, când vă pregăteaÈ›i de plecare, să căutaÈ›i în cartea de telefon numele finei mele, ÃŽmi amintesc, dar am preferat să nu vă urmez sfatul, De ce, E foarte greu de explicat, AÈ›i avut desigur motive, A da motive pentru ce facem sau nu mai facem e lucrul cel mai simplu, când înÈ›elegem că nu le avem sau când nu sunt destule, ne apucăm să le inventăm, în cazul finei dumneavoastră, de exemplu, aÈ™ putea spune că mi s a părut preferabil să urmez calea cea mai lungă È™i mai complicată, Și acest motiv, vă întreb, e dintre cele adevărate, sau dintre cele inventate, Să zicem că e pe atât de adevărat pe cât e de mincinos, Și unde e minciuna, Că încerc să vă conving că el e adevărul, Și nu este, Nu, pentru că trec sub tăcere motivul pentru care am preferat drumul ocolit celui direct, V aÈ›i săturat de rutina muncii, Acesta ar putea fi alt motiv, Unde aÈ›i ajuns cu investigaÈ›iile, VorbiÈ›i mi mai întâi de ce s a întâmplat, să zicem c aÈ™ fi fost în Arhiva Generală când aÈ›i vrut să mi telefonaÈ›i È™i că pe È™eful meu nu l deranjează dacă subordonaÈ›ii lui sunt chemaÈ›i la telefon. Femeia ridică din nou ceaÈ™ca la buze, o puse pe farfurioară, fără să facă nici cel mai mic zgomot, È™i spuse, în timp ce mâinile i se lăsau din nou în poală, mâna dreaptă peste cea stângă, Am făcut eu ce v am spus dumneavoastră să faceÈ›i, I aÈ›i telefonat, Da, AÈ›i vorbit cu ea, Da, Când, Câteva zile după ce aÈ›i fost aici, n am putut rezista amintirilor, nu mai puteam dormi, Și ce s a întâmplat, Am stat de vorbă, A fost probabil surprinsă, Nu mi s a părut, Dar ar fi fost firesc, după atâția ani de despărÈ›ire È™i tăcere, Se vede că È™tiÈ›i puÈ›ine despre femei, mai ales despre cele nefericite, Era nefericită, Foarte repede amândouă am început să plângem, parcă eram legate una de alta printr un fir de lacrimi, Dar, după aceea, v a povestit ceva despre viaÈ›a ei, Aproape nimic, că a fost căsătorită, dar că acum e divorÈ›ată, Știam asta, scrie în fișă, Atunci am stabilit că o să mi facă o vizită de îndată ce va putea, Și a venit, Până azi nu, Ce vreÈ›i să spuneÈ›i, Pur È™i simplu că n a venit, Și n a dat nici un telefon, Nu, n a dat nici un telefon, când a fost asta, Acum vreo două săptămâni, Mai mult sau mai puÈ›in, Mai puÈ›in, cred, da, mai puÈ›in, Și ce aÈ›i făcut, La început, am crezut că s a răzgândit, că, de fapt, nu dorea să reînnoade vechile relaÈ›ii, nu voia să fim intime, lacrimile n au fost decât o clipă de slăbiciune È™i atât, se întâmplă de multe ori, în viață sunt clipe când nu ne mai putem stăpâni, când suntem în stare să ne povestim durerile primului necunoscut care ne iese în cale, vă aduceÈ›i aminte, când aÈ›i fost aici, ÃŽmi amintesc, È™i nu vă voi mulÈ›umi niciodată îndeajuns pentru încrederea pe care mi aÈ›i arătat o, Să nu credeÈ›i c a fost vorba de încredere, a fost disperare, Oricum, vă promit că nu veÈ›i avea ce regreta, puteÈ›i fi liniÈ™tită, sunt o persoană discretă, Da, am certitudinea că nu voi regreta, MulÈ›umesc, De fapt, am această certitudine pentru că totul mi a devenit indiferent, Ah. Trecerea de la o interjecÈ›ie consternată la o interpelare directă, de genul, Și ce aÈ›i făcut după aceea, nu era uÈ™oară, cerea timp È™i tact, de aceea domnul José rămase tăcut, aÈ™teptând ce avea să urmeze. Ca È™i cum l ar fi înÈ›eles, femeia întrebă, Mai doriÈ›i niÈ™te ceai, el acceptă, Vă rog, È™i întinse ceaÈ™ca. Atunci femeia spuse, Acum câteva zile i am dat telefon, Și, N a ridicat nimeni receptorul, mi a răspuns un glas înregistrat, AÈ›i telefonat doar o dată, ÃŽn prima zi, da, însă, în zilele următoare, am sunat de mai multe ori È™i la ore diferite, am sunat de dimineață, am sunat după masa de seară, am dat telefon chiar la miezul nopÈ›ii, Și nimic, Nimic, m am gândit că poate a plecat în străinătate, V a spus unde lucrează, Nu. ConversaÈ›ia nu putea să se mai învârtă la nesfârÈ™it în jurul puÈ›ului negru care ascundea adevărul, se apropia momentul când domnul José va trebui să spună, Fina dumneavoastră a murit, de altfel, ar fi trebuit s o spună imediat după ce intrase, curând femeia îl va acuza, De ce nu mi aÈ›i spus o imediat, de ce mi aÈ›i pus toate întrebările dacă È™tiaÈ›i că a murit, iar el nu va putea minÈ›i, pretinzând că a păstrat tăcerea pentru a nu i da dintr o dată, fără pregătire, fără respect, dureroasa veste. ÃŽn realitate, singura cauză a acestui lung È™i lent dialog fuseseră cuvintele pe care ea le pronunÈ›ase la intrare, Și eu am ceva să vă povestesc, în clipa aceea, domnului José îi lipsise seninătatea resemnată care l ar fi făcut să respingă tentaÈ›ia de a afla micul incident inutil, oricare ar fi fost acela, îi lipsise resemnarea senină de a spune, N are rost, a murit. Se purtase de parcă povestea pe care doamna de la parter dorise să i o comunice ar fi avut puterea să dea timpul înapoi È™i, în clipa de pe urmă, s o răpească morÈ›ii pe femeia necunoscută. Obosit, nemaidorindu È™i acum decât să amâne câteva clipe inevitabilul, domnul José întrebă, Nu v aÈ›i gândit să mergeÈ›i acasă la ea, să i întrebaÈ›i pe vecini dacă au văzut o, Sigur că m am gândit, dar n am făcut o, De ce, Pentru că ar fi însemnat să mă bag în viaÈ›a ei, È™i s ar fi putut să nu i placă, TotuÈ™i, aÈ›i telefonat, E altceva. Se lăsă o tăcere, apoi expresia de pe chipul femeii începu să se modifice, deveni interogativă, iar domnul José înÈ›elese că l va întreba, în sfârÈ™it, ce l adusese azi la ea acasă, dacă reuÈ™ise să i vorbească È™i când, dacă problema Arhivei Generale fusese rezolvată È™i cum, Dragă doamnă, regret că trebuie să vă informez că fina dumneavoastră a murit, spuse repede domnul José. Femeia făcu ochii mari, își ridică mâinile din poală È™i le duse la față, Ce spuneÈ›i, Fina dumneavoastră, vă spun că fina dumneavoastră a decedat, De unde È™tiÈ›i, întrebă femeia fără să se gândească, Pentru asta există Arhiva, spuse domnul José, strângând uÈ™or din umeri, ca È™i cum ar fi adăugat, Nu e vina mea, Când a murit, V am adus fiÈ™a, dacă vreÈ›i s o vedeÈ›i. Femeia întinse mâna, apropie cartonaÈ™ul de ochi, apoi îl îndepărtă murmurând, Ochelarii mei, dar nu întinse mâna după ei, È™tia că nu i vor fi de nici un folos, chiar dacă ar dori n ar fi în stare să citească ce era scris, lacrimile transformau cuvintele în pete. Domnul José spuse, îmi pare foarte rău. Femeia ieÈ™i din încăpere, dispăru câteva clipe, când reveni, își È™tergea ochii cu o batistă. Se aÈ™eză, mai turnă niÈ™te ceai, apoi întrebă, AÈ›i venit doar ca să mă anunÈ›aÈ›i decesul finei mele, Da, Foarte amabil din partea dumneavoastră, M am gândit, pur È™i simplu, că era obligaÈ›ia mea, De ce, Vă eram dator, Pentru ce, Pentru amabilitatea cu care m aÈ›i primit, m aÈ›i ajutat, mi aÈ›i răspuns la întrebări, Acum că însărcinarea pe care v au dat o prin forÈ›a lucrurilor s a terminat, nu va trebui să vă mai chinuiÈ›i s o căutaÈ›i pe biata mea fină, E adevărat, Poate că, în Arhiva Generală, v au dat deja ordin să începeÈ›i să căutaÈ›i pe altcineva, Nu, nu, cazuri ca acesta sunt rare, Asta are bun moartea, cu ea se termină totul, Nu e întotdeauna aÈ™a, imediat începe războiul între moÈ™tenitori, ferocitatea împărÈ›elilor, taxele de succesiune ce trebuie plătite, Mă refeream la persoana care a murit, Da, pentru ea, aveÈ›i dreptate, s a terminat totul, E curios, n aÈ›i ajuns niciodată să mi explicaÈ›i de ce o căuta Arhiva Generală pe fina mea, care au fost motivele unui interes atât de mare, Cum aÈ›i spus chiar dumneavoastră, moartea rezolvă toate problemele, Atunci exista o problemă, Da, Care, N are rost să mai vorbim acum despre asta, subiectul nu mai are importanță, Ce subiect, Vă rog să nu insistaÈ›i, e confidenÈ›ial, i o reteză domnul José, disperat. Femeia puse cu un gest sec ceaÈ™ca pe farfurioară È™i spuse, privindu l drept în față pe vizitator, Am stat aici față în față, dumneavoastră È™i cu mine, data trecută È™i astăzi, unul care, de la început, a spus mereu adevărul, altul care, de la început, a minÈ›it, N am minÈ›it È™i nu mint, RecunoaÈ™teÈ›i că, tot timpul, v am vorbit clar È™i sincer, cu inima deschisă, È™i că nici o clipă n aÈ›i avut motive să credeÈ›i c ar exista vreo minciună în cuvintele mele, Recunosc, da, recunosc, Atunci, dacă în încăperea asta există vreun mincinos, È™i am credinÈ›a că există, acela nu sunt eu, Nu sunt un mincinos, Cred că, din fire, nu sunteÈ›i, dar aÈ›i minÈ›it când aÈ›i intrat aici prima dată È™i, de atunci, n aÈ›i făcut decât să minÈ›iÈ›i, Doamnă, nu puteÈ›i înÈ›elege, ÃŽnÈ›eleg destul ca să nu cred că Arhiva v ar fi trimis vreodată s o căutaÈ›i pe fina mea, Vă înÈ™elaÈ›i, vă asigur că m au trimis, Atunci, dacă nu mai aveÈ›i nimic să mi spuneÈ›i, dacă acesta este ultimul dumneavoastră cuvânt, ieÈ™iÈ›i afară din casa mea, acum, imediat, femeia aproape că strigă ultimele două cuvinte, iar apoi începu să plângă. Domnul José se ridică în picioare, făcu un pas spre ușă, apoi se aÈ™eză la loc, Nu plângeÈ›i, rosti, vă voi povesti totul. Când am terminat de vorbit, ea m a întrebat, Și acum, ce aveÈ›i de gând să faceÈ›i, Nimic, am spus, Vă întoarceÈ›i la colecÈ›iile dumneavoastră de persoane faimoase, Nu È™tiu, poate, va trebui să mi umplu cumva timpul, am tăcut puÈ›in reflectând, iar apoi am răspuns, Nu, nu cred, De ce, Dacă ne gândim bine, viaÈ›a lor este mereu la fel, nu variază niciodată, apar, vorbesc, se arată, le zâmbesc fotografilor, tot timpul vin ori pleacă, Ca oricare dintre noi, Eu nu, Dumneavoastră, È™i eu, È™i noi toÈ›i, tot aÈ™a ne arătăm, vorbim, plecăm de acasă È™i ne întoarcem, uneori chiar zâmbim, deosebirea e că nimeni nu ne dă atenÈ›ie, Nu putem fi cu toÈ›ii faimoÈ™i, Norocul dumneavoastră, imaginaÈ›i vă o colecÈ›ie de dimensiunea Arhivei Generale, Ar trebui să fie mult mai mare, Arhiva nu vrea să È™tie decât când ne am născut, când am murit, È™i cam atât, Dacă ne am căsătorit, dacă am divorÈ›at, dacă am rămas văduvi, dacă ne am recăsătorit, Arhivei îi este indiferent dacă, în acest timp, am fost fericiÈ›i sau nefericiÈ›i, Fericirea È™i nefericirea sunt ca persoanele faimoase, vin È™i pleacă, dar cel mai rău lucru e că Arhiva Generală nu vrea să È™tie cine suntem, pentru ea nu trecem de o hârtie cu câteva nume È™i câteva date, Ca fiÈ™a finei mele, Sau ca fiÈ™a dumneavoastră sau a mea, Ce aÈ›i fi făcut dacă aÈ›i fi reuÈ™it s o găsiÈ›i, Nu È™tiu, poate i aÈ™ fi vorbit, poate că nu, nu m am gândit niciodată, Dar v aÈ›i gândit că, în momentul acela, când, în sfârÈ™it, aÈ›i fi avut o în față, aÈ›i fi È™tiut despre ea tot atât cât în ziua când aÈ›i luat hotărârea s o căutaÈ›i, adică, nimic, că, dacă aÈ›i dori să aflaÈ›i cine e cu adevărat, ar trebui să începeÈ›i s o căutaÈ›i din nou È™i că acum ar putea fi mult mai dificil, dacă, spre deosebire de persoanele faimoase cărora le place să se arate, ea n ar vrea să fie găsită, AÈ™a e, Dar fiind moartă, aÈ›i putea continua s o căutaÈ›i, ei nu i va păsa, Nu înÈ›eleg, Până acum, în ciuda atâtor eforturi, n aÈ›i reuÈ™it să descoperiÈ›i decât că a frecventat un liceu, de altfel, cel pe care vi l am indicat, Am fotografii, Și fotografiile sunt hârtie, Le putem împărÈ›i, Și ne am închipui c o împărÈ›im pe ea, o parte pentru dumneavoastră, o parte pentru mine. Nu se mai poate face nimic, am spus eu în clipa aceea, crezând c am încheiat subiectul, dar ea m a întrebat, De ce nu vă duceÈ›i să vorbiÈ›i cu părinÈ›ii, cu fostul ei soÈ›, La ce bun, Ca să È™tiÈ›i ceva mai multe despre ea, cum trăia, cu ce se ocupa, SoÈ›ul precis nu va dori să vorbească, ce a fost a fost, Dar părinÈ›ii, cu siguranță, am observat că părinÈ›ii nu refuză niciodată să vorbească despre copiii lor, chiar dacă au murit, Dacă nu m am dus înainte, cu atât mai puÈ›in nu mă voi duce acum, înainte tot le aÈ™ fi putut spune că vin din partea Arhivei Generale, Din ce cauză a murit fina mea, Nu È™tiu, Cum e posibil, decesul trebuie să fie înregistrat în Arhiva dumneavoastră, Pe fișă notăm numai data morÈ›ii, nu È™i cauza, Dar există cu siguranță un certificat, medicii sunt obligaÈ›i prin lege să anunÈ›e decesul, nu s au mărginit să scrie E moartă când a murit, ÃŽntre hârtiile pe care le am găsit în arhiva morÈ›ilor nu se afla certificatul de deces, De ce, Nu È™tiu, trebuie să fi căzut pe jos în timp ce arhivau dosarul, sau l am scăpat eu, s a pierdut, ar fi ca È™i cum aÈ™ căuta acul în carul cu fin, nu vă puteÈ›i imagina ce este acolo, Din câte mi aÈ›i povestit, îmi imaginez, Nu vă puteÈ›i imagina, e imposibil, numai dacă aÈ›i fi fost înăuntru, Dacă e aÈ™a, aveÈ›i un bun motiv să mergeÈ›i să vorbiÈ›i cu părinÈ›ii ei, spuneÈ›i le că, din păcate, certificatul de deces s a pierdut, că trebuie să reconstituiÈ›i dosarul, dacă nu, vă pedepseÈ™te È™eful, arătaÈ›i vă umil È™i preocupat, întrebaÈ›i cine a fost medicul care a îngrijit o, unde a murit, È™i de ce boală, acasă sau la spital, întrebaÈ›i totul, presupun că mai aveÈ›i împuternicirea, Da, dar e falsă, nu uitaÈ›i, M aÈ›i înÈ™elat pe mine, îi veÈ›i înÈ™ela È™i pe ei, dacă nu e viață fără minciuni, un strop de înÈ™elăciune poate fi È™i în această moarte, Dacă aÈ›i fi funcÈ›ionară a Arhivei Generale, aÈ›i È™ti că moartea e imposibil de înÈ™elat. Trebuie să i se fi părut că nu merita să mi răspundă, È™i avea întrutotul dreptate, ceea ce spusesem nu trecea de o frază de efect, goală, din cele care par profunde È™i n au nimic înăuntru. Am rămas în tăcere cam două minute, ea mă privea cu o expresie de reproÈ™, ca È™i cum i aÈ™ fi făcut o promisiune solemnă È™i, în ultima clipă, nu m aÈ™ fi È›inut de cuvânt. Nu mai È™tiam ce să fac, aÈ™ fi dorit să spun noapte bună È™i să plec, dar ar fi fost o grosolănie stupidă, o impoliteÈ›e pe care biata femeie n o merita, sunt atitudini care realmente nu mă caracterizează, aÈ™a am fost crescut, e adevărat că nu mi amintesc să fi băut vreodată ceai când eram mic, dar rezultatul a fost acelaÈ™i. ÃŽncepusem să mă gândesc că ar fi bine să accept ideea, să încep o nouă căutare în sens contrar celei dintâi, adică, de la moarte spre viață, când ea spuse, Nu daÈ›i importanță, îmi trec tot felul de prostii prin minte, când îmbătrânim È™i înÈ›elegem că timpul nostru a trecut, începem să ne închipuim că avem la îndemână leacul pentru toate relele din lume È™i ne cuprinde disperarea că nu suntem ascultaÈ›i, N am avut niciodată asemenea idei, O să vă vină rândul, încă sunteÈ›i foarte tânăr, Tânăr, am aproape cincizeci È™i doi de ani, SunteÈ›i în floarea vârstei, RâdeÈ›i de mine, Numai după È™aptezeci veÈ›i deveni înÈ›elept, dar atunci n o să vă mai fie de nici un folos, nici dumneavoastră, nici altcuiva. Cum mai am mult până voi ajunge la vârsta cu pricina, n am È™tiut dacă să fiu sau nu de acord, de aceea am crezut că e mai bine să tac. Acum puteam să mi iau rămas bun, am spus, Nu vă mai reÈ›in, vă mulÈ›umesc pentru răbdare È™i amabilitate, È™i vă rog să mă iertaÈ›i, de vină a fost nebunia care m a cuprins, o absurditate cum nu s a mai văzut, trăiaÈ›i liniÈ™tită în casa dumneavoastră, iar eu am venit aici cu minciuni, cu poveÈ™ti înÈ™elătoare, simt că roÈ™esc de ruÈ™ine când îmi amintesc de anumite întrebări pe care vi le am pus, Nu e adevărat ce aÈ›i spus, nu trăiam liniÈ™tită, trăiam singură, faptul că v am povestit câteva lucruri triste din viaÈ›a mea mi a luat o povară de pe umeri, Dacă aÈ™a credeÈ›i, cu atât mai bine, AÈ™a cred, È™i aÈ™ vrea să vă rog ceva înainte să plecaÈ›i, SpuneÈ›i, voi face tot ce îmi stă în putere să vă îndeplinesc dorinÈ›a, Nu există altcineva care mi ar putea o îndeplini mai bine, ce vreau să vă rog e simplu, să veniÈ›i să mă vizitaÈ›i din când în când, când vă veÈ›i aduce aminte È™i veÈ›i avea chef, chiar dacă nu vom vorbi despre fina mea, Voi veni să vă vizitez cu mare plăcere, ÃŽntotdeauna veÈ›i găsi aÈ™teptându vă o ceaÈ™că de cafea sau de ceai, E deja un bun motiv ca să vin, dar mai sunt È™i altele, MulÈ›umesc, È™i, vă repet, nu mi luaÈ›i în seamă ideea, în fond e la fel de nesăbuită cum a fost È™i a dumneavoastră, Mă voi gândi la asta. I am sărutat mâna ca È™i prima dată, dar atunci s a întâmplat ceva neaÈ™teptat, ea mi a reÈ›inut mâna È™i a dus o la buze. Niciodată, în întreaga mea viață, nici o femeie n a făcut aÈ™a ceva, am simÈ›it ca o lovitură în suflet, o tresărire a inimii, È™i încă È™i acum, în zori, după atâtea ore, în timp ce trec în caiet evenimentele acestei zile, mă uit la mâna mea dreaptă È™i mi se pare diferită, deÈ™i nu sunt în stare să spun în ce constă diferenÈ›a, trebuie să fie ceva dinăuntru, nu din afară. Domnul José se opri din scris, lăsă jos creionul, puse cu grijă în caiet fiÈ™ele È™colare ale femeii necunoscute, care, de fapt, chiar rămăseseră pe masă, È™i merse să le pună între saltea È™i pat, cât mai departe de margine. După aceea, încălzi tocana care îi rămăsese de la prânz È™i se aÈ™eză la masă. Tăcerea era aproape absolută, cu greu se distingea zgomotul rarelor maÈ™ini care încă mai circulau prin oraÈ™. Cel mai desluÈ™it se auzea un sunet înăbuÈ™it, care urca È™i cobora, ca niÈ™te foale îndepărtate, dar cu acesta domnul José era obiÈ™nuit, era răsuflarea Arhivei. Domnul José se băgă în pat, dar nu i era somn. ÃŽÈ™i amintea întâmplările zilei, surpriza iritată de a l vedea pe È™ef intrând în Arhivă la o oră neobiÈ™nuită, tulburătoarea discuÈ›ie cu doamna din apartamentul din dreapta de la parter, pe care o relatase în caiet, redând fidel sensul, nu atât forma, ceea ce se poate înÈ›elege È™i ierta, căci memoria, care e suspicioasă È™i nu i place să fie prinsă pe picior greÈ™it, tinde să înlocuiască uitările cu creaÈ›ii proprii ale realității, evident bastarde, dar mai mult sau mai puÈ›in contigue cu faptele din care n a păstrat decât o vagă amintire, ca aceea ce rămâne din trecerea unei umbre. Domnului José i se părea că nu ajunsese la o concluzie logică asupra celor întâmplate, că mai are de luat o decizie, altminteri, ultimele cuvinte pe care i le spusese doamnei de la parter, Mă voi gândi la asta, nu vor fi însemnat decât o promisiune deÈ™artă, din cele care apar mereu în conversaÈ›ii, dar nimeni nu speră că vor fi îndeplinite. Domnul José își pierduse speranÈ›a că va adormi când deodată se ivi, cine È™tie din ce adâncuri, ca un capăt al unui nou fir al Ariadnei, dorita hotărâre, Sâmbătă mă duc la cimitir, spuse cu glas tare. Entuziasmul îl făcu să se ridice brusc pe pat, dar vocea calmă a bunului simÈ› interveni. Acum c ai hotărât ce o să faci, culcă te È™i dormi, nu fi copil, sper că nu vrei, la ceasul ăsta din noapte, să sari zidul cimitirului, e o figură de stil, bineînÈ›eles. Ascultător, domnul José se strecură între cearÈ™afuri, își trase pătura peste cap, dar mai rămase un minut cu ochii deschiÈ™i, gândindu se, N o să pot dormi. ÃŽn minutul al doilea adormise. Se trezi târziu, aproape la ora când se deschidea Arhiva, n avu timp nici măcar să se radă, se îmbrăcă cu ce i căzu în mână È™i ieÈ™i din casă într o goană nebună, nepotrivită cu vârsta È™i condiÈ›ia sa. ToÈ›i funcÈ›ionarii, de la cei opt registratori la cei doi subÈ™efi, stăteau pe scaune, cu ochii pironiÈ›i pe ceasul din perete, aÈ™teptând ca limba minutelor să se suprapună exact peste numărul doisprezece. Domnul José se îndreptă spre inspectorul care l supraveghea, căruia, primul, trebuia să i dea socoteală, È™i își ceru scuze pentru întârziere, Am dormit prost, se justifică el, deÈ™i È™tia, din experienÈ›a atâtor ani, că o astfel de explicaÈ›ie nu va sluji la nimic, LuaÈ›i loc, fu răspunsul sec pe care l auzi. Când, imediat, ultima alunecare a limbii minutelor tranzită de la timpul de aÈ™teptare la timpul de lucru, domnul José, stânjenit de È™ireturile pantofilor, pe care uitase să le lege, încă n ajunsese la birou, circumstanță observată cu răceală de inspector, care notă insolitul fapt în agenda zilei. Trecu mai mult de o oră până sosi conservatorul. Intră cu o expresie concentrată, aproape sumbră, care stârni fiori în sufletele funcÈ›ionarilor, la prima vedere, s ar fi spus că nici el nu dormise bine, totuÈ™i era îngrijit ca de obicei, bărbierit lună, cu hainele impecabile, fără un fir de păr nelalocul lui. Se opri o clipă lângă masa domnului José È™i l privi sever, fără o vorbă. Stingherit, domnul José schiță un gest, care pare instinctiv la bărbaÈ›i, de a È™i duce mâna la față pipăind să vadă dacă le a mijit barba, dar gestul rămase neterminat, de parcă astfel ar fi putut să ascundă ceea ce tuturora le era evident, neglijenÈ›a de neiertat a înfățișării sale. Mustrarea, se gândiră cu toÈ›ii, nu se va lăsa aÈ™teptată. Conservatorul se îndreptă spre birou, se aÈ™eză È™i îi chemă pe cei doi subÈ™efi. ToÈ›i își închipuiră că, de astă dată, domnul José chiar o încurcase, altminteri È™eful nu i ar fi convocat împreună pe cei doi adjuncÈ›i, voia probabil să le ceară părerea asupra grelei sancÈ›iuni pe care intenÈ›iona s o aplice, Și a pierdut răbdarea, își spuseră bucuroÈ™i registratorii, scandalizaÈ›i în ultima vreme de nemeritatul tratament de favoare de care se bucurase domnul José din partea È™efului, Era È™i cazul, hotărâră ei în minte. Curând însă înÈ›eleseră că nu era vorba de asta. ÃŽn timp ce unul dintre subÈ™efi le ordona tuturora, inspectori È™i registratori, să se întoarcă cu faÈ›a spre conservator, celălalt ocolea pupitrul È™i închidea uÈ™a de la intrare, după ce, mai întâi, atârnase pe partea din afară o tăbliță care spunea, închis temporar din motive de serviciu. Ce să fie, ce să fie, se întrebau funcÈ›ionarii, inclusiv subÈ™efii, care È™tiau aproape la fel de puÈ›in ca È™i ceilalÈ›i, numai că È™eful le comunicase că avea de gând să vorbească. Primele cuvinte pe care le a rostit au fost, LuaÈ›i loc. Ordinul trecu de la subÈ™efi la inspectori, de la inspectori la registratori, se auzi inevitabilul zgomot produs de schimbarea poziÈ›iei scaunelor, întoarse cu spatele spre respectivele lor mese, în mai puÈ›in de un minut liniÈ™tea din Arhiva Generală deveni aproape absolută. Nu se mai auzea o muscă, deÈ™i se È™tie că ele există, unele aÈ™ezate în locuri sigure, altele agonizând în imundele pânze de păianjen de pe tavan. Conservatorul se ridică încet, cu aceeaÈ™i încetineală îi măsură cu privirea pe funcÈ›ionari, unul după altul, ca È™i cum i ar fi văzut pentru întâia oară sau ar fi încercat să i recunoască după o lungă absență, ciudat, dar expresia nu i mai era sumbră, sau era, dar într un sens diferit, ca È™i cum ar fi fost chinuit de o durere morală. Apoi vorbi, Domnilor, în calitate de È™ef al acestei Arhive Generale a Stării Civile, ultimul în activitate dintr o lungă linie de conservatori, iniÈ›iată în istorie o dată cu cel mai vechi document existent în arhivele noastre, exercitând competenÈ›ele care mi au fost atribuite È™i urmând exemplul predecesorilor mei, am respectat cu cel mai mare scrupul È™i am garantat respectarea legilor care reglementează funcÈ›ionarea serviciilor, fără a ignora tradiÈ›ia, ci, dimpotrivă, având o în fiecare clipă prezentă în minte. Sunt conÈ™tient de schimbarea vremurilor, de necesitatea unei continue actualizări a mijloacelor È™i procedeelor din viaÈ›a socială, dar înÈ›eleg, aÈ™a cum au înÈ›eles È™i cei care înaintea mea au guvernat această Arhivă, că păstrarea spiritului, a spiritului pe care l voi numi de continuitate È™i de autorecunoaÈ™tere organică, trebuie să prevaleze asupra oricărei alte consideraÈ›ii, cu riscul, dacă nu vom proceda astfel, de a asista la prăbuÈ™irea edificiului moral pe care, ca primii È™i ultimii depozitari ai vieÈ›ii È™i ai morÈ›ii, continuăm să l reprezentăm aici. Se vor găsi desigur unii care vor protesta pentru că nu văd în această Arhivă Generală nici o singură maÈ™ină de scris, ca să nu mai vorbim de instrumente încă È™i mai moderne, pentru că dulapurile È™i rafturile continuă să fie din lemn natural, pentru că funcÈ›ionarii sunt È™i acum obligaÈ›i să moaie peniÈ›a în călimară È™i să folosească sugativa, se vor găsi unii care ne vor considera încremeniÈ›i ridicol în istorie, care vor cere guvernului rapida introducere în serviciile noastre a tehnologiilor avansate, dar, dacă e adevărat că legile È™i regulamentele pot fi modificate È™i înlocuite oricând, cu tradiÈ›ia nu se poate întâmpla acelaÈ™i lucru, ea este, în ansamblul, ca È™i în sensul ei, imuabilă. Nimeni nu va călători în timpul trecut ca să modifice o tradiÈ›ie care s a născut în timp È™i care a fost alimentată È™i susÈ›inută de timp. Nimeni nu va veni să ne spună că existentul nu a existat, nimeni nu va îndrăzni să vrea, ca un copil, ca ceea ce s a întâmplat să nu fi apucat să se întâmple. Iar dacă ar face o, n ar reuÈ™i decât să È™i irosească propriul timp. Acestea sunt temeiurile raÈ›iunii È™i forÈ›ei noastre, acesta este zidul dincolo de care ne a fost cu putință să apărăm, până în ziua de azi, atât identitatea cât È™i autonomia noastră. AÈ™a am mers înainte. Și tot aÈ™a am fi continuat, dacă noi reflecÈ›ii nu ne ar fi indicat necesitatea unor drumuri noi. Până aici, discursul È™efului nu aducea nici o noutate, cu toate că, în Arhiva Generală, se auzea pentru prima dată ceva ce semăna cu o declaraÈ›ie solemnă de principii. Mentalitatea uniformă a funcÈ›ionarilor se forma mai ales în practica serviciului, reglementată la începuturi cu rigoare È™i precizie, dar permițând în ultimele generaÈ›ii, poate È™i dintr o oboseală istorică a instituÈ›iei, gravele È™i repetatele abateri pe care le cunoaÈ™tem, cenzurabile chiar È™i în lumina celei mai binevoitoare judecăți. AtinÈ™i în conÈ™tiinÈ›a lor tocită, funcÈ›ionarii crezură că aceasta va fi tema centrală a neaÈ™teptatei cuvântări, dar curând își dădură seama că greÈ™eau. De altfel, dacă ar fi dat ceva mai multă atenÈ›ie expresiei fizionomice a conservatorului, ar fi înÈ›eles pe dată că intenÈ›ia acestuia n avea un caracter disciplinar, nu viza o mustrare generală, caz în care vorbele lui ar fi sunat ca niÈ™te lovituri seci, iar chipul i s ar fi acoperit de o dispreÈ›uitoare indiferență. Or, nici unul dintre aceste semne nu se întrezărea în atitudinea È™efului, ci doar o dispoziÈ›ie similară celei a unui ins care, obiÈ™nuit să învingă întotdeauna, s a trezit, pentru prima dată în viață, în faÈ›a unei forÈ›e care l depășea. Iar câțiva, mai ales subÈ™efii È™i câte un inspector, care crezuseră că pot deduce din ultima frază rostită anunÈ›ul introducerii imediate a modernizărilor, care erau deja monedă curentă dincolo de zidurile Arhivei Generale, È™i au dat È™i ei repede seama, nedumeriÈ›i, că se înÈ™elaseră. Conservatorul continua să vorbească, Nu vă amăgiÈ›i, însă, închipuindu vă că reflecÈ›iile la care mă refer sunt acelea care ne ar împinge să ne deschidem porÈ›ile invenÈ›iilor moderne, pentru aÈ™a ceva nu e nevoie de reflecÈ›ie, ar fi de ajuns să chem un tehnician priceput în aceste domenii È™i în douăzeci È™i patru de ore am avea casa plină de maÈ™inării de tot felul. Oricât m ar durea s o declar È™i oricât de scandalos vi s ar părea, lucrul pe care reflecÈ›iile mele l au pus în cauză, nici mie nu mi vine să cred, este tocmai unul dintre aspectele fundamentale ale tradiÈ›iei Arhivei Generale, È™i anume distribuÈ›ia spaÈ›ială a celor vii È™i a celor morÈ›i, È™i separarea lor obligatorie, nu numai în arhive distincte, ci È™i în zone diferite ale clădirii. Se auzi un susur foarte uÈ™or, ca È™i cum gândul comun al funcÈ›ionarilor uluiÈ›i ar fi devenit audibil, asta trebuie să fi fost, de vreme ce nici unul nu îndrăznise să sufle vreo vorbă. ÃŽnÈ›eleg că asta vă tulbură, continuă conservatorul, pentru că eu însumi m am simÈ›it responsabil ca de o erezie când am gândit o, mai grav, vinovat de o insultă la adresa memoriei tuturor celor care, înaintea mea, au ocupat această poziÈ›ie de comandă, ca È™i a memoriei tuturor celor care au lucrat pe locurile acum ocupate de voi, dar forÈ›a irezistibilă a evidenÈ›ei m a obligat să înfrunt povara tradiÈ›iei, a unei tradiÈ›ii pe care, întreaga mea viață, am considerat o de neschimbat. N am ajuns la această conÈ™tiință a faptelor din întâmplare sau printr o subită revelaÈ›ie. De două ori de când sunt È™eful Arhivei am primit aici avize premonitorii, cărora, la momentul respectiv, nu le am atribuit o importanță specială, È™i am reacÈ›ionat la ele într un mod pe care n aÈ™ ezita să l clasific drept primar, dar care, astăzi înÈ›eleg, mi au netezit calea pentru a primi cu mintea deschisă un al treilea aviz recent, despre care, din motive pe care înÈ›eleg să le È›in secrete, nu voi vorbi cu această ocazie. Primul caz, de care, fără îndoială, vă amintiÈ›i cu toÈ›ii, a fost atunci când unul dintre subÈ™efii mei, aici de față, a propus ca orânduirea arhivei morÈ›ilor să fie făcută în sens invers, adică, mai departe cei vechi, mai aproape cei de acum. Din cauza muncii enorme pe care o asemenea schimbare ar fi pretins o, È™i È›inând cont de puÈ›inătatea personalului de care dispuneam, sugestia era în mod evident irealizabilă, È™i i am arătat acest lucru celui care mi făcuse propunerea, însă în termeni pe care mi aÈ™ dori să i uit, dar mai ales el să i poată uita. SubÈ™eful vizat roÈ™i de satisfacÈ›ie, aruncă o privire de mândrie în spate, apoi, întorcându se din nou cu faÈ›a la superiorul său, dădu uÈ™or din cap, ca È™i cum s ar fi gândit, Dacă ai fi mai atent la ce È›i se spune. Conservatorul continuă, N am priceput atunci că, în spatele unei idei care mi se părea absurdă, È™i care, examinată sub un unghi operaÈ›ional, chiar aÈ™a È™i era, exista intuiÈ›ia unui lucru absolut revoluÈ›ionar, o intuiÈ›ie involuntară, inconÈ™tientă, e adevărat, însă, cu toate astea, nu mai puÈ›in reală. Sigur că de la mintea unui subÈ™ef nu te poÈ›i aÈ™tepta la mai mult, dar conservatorul care sunt eu era obligat, atât de datoriile funcÈ›iei, cât È™i de raÈ›iunile experienÈ›ei, să înÈ›eleagă imediat ceea ce ascundea frivolitatea aparentă a ideii. De data asta, subÈ™eful nu mai privi în spate, È™i, dacă a roÈ™it de ciudă, n a observat nimeni pentru că È™i lăsase capul în jos. Conservatorul făcu o pauză ca să suspine adânc, È™i continuă, Al doilea caz a fost cel al cercetătorului de teme heraldice care a dispărut în arhiva morÈ›ilor È™i pe care am reuÈ™it să l descoperim doar după o săptămână, aproape în ultima clipă, când ne pierdusem orice speranță de a l mai găsi în viață. Fiind vorba de un episod cu caracteristici atât de comune, într adevăr, nu cred că există cineva care, cel puÈ›in o dată în viață, să nu se fi rătăcit pe acolo, m am mulÈ›umit să iau măsurile ce se impuneau, dând un ordin de serviciu care hotăra utilizarea obligatorie a firului Ariadnei, denumire clasică È™i, dacă îmi permiteÈ›i să spun, ironică, a sforii pe care o È›in în sertar. Că măsura a fost corectă o dovedeÈ™te faptul că nu s a mai întâmplat, de atunci, nici un caz identic sau asemănător. M aÈ›i putea întreba în contextul comunicării pe care v o fac ce concluzii ar fi trebuit eu să trag din cazul heraldistului rătăcit, iar eu voi spune, cu toată umilinÈ›a, că dacă recent nu s ar fi petrecut anumite fapte È™i dacă ele nu mi ar fi trezit noi reflecÈ›ii, niciodată n aÈ™ fi reuÈ™it să înÈ›eleg dubla absurditate care este separarea morÈ›ilor de cei vii. ÃŽn primul rând, este o absurditate din punct de vedere arhivistic, considerând că modul cel mai simplu de a i găsi pe morÈ›i ar fi să i putem căuta unde se află cei vii, de vreme ce pe aceÈ™tia, tocmai pentru că sunt vii, îi avem permanent înaintea ochilor, dar, în al doilea rând, este, de asemenea, o absurditate din punct de vedere memorialistic, fiindcă dacă morÈ›ii nu se află printre cei vii, vor sfârÈ™i mai devreme sau mai târziu prin a fi uitaÈ›i, iar apoi, cu scuze pentru vulgaritatea expresiei, e o teribilă bătaie de cap să reuÈ™im să i descoperim când avem nevoie de ei, aÈ™a cum mai devreme sau mai târziu se întâmplă. Pentru toÈ›i cei care mă ascultaÈ›i aici, fără deosebire de categorie sau de circumstanÈ›e personale, va trebui să fie limpede că am vorbit numai È™i numai de problemele acestei Arhive Generale, È™i nu de cele ale lumii exterioare, unde, din motive È›inând de igiena fizică È™i de sănătatea mentală a celor vii, e obiceiul să se îngroape morÈ›ii. Dar îndrăznesc să spun că tocmai această nevoie de igienă fizică È™i de sanitate mentală va trebui să ne determine pe noi, cei din Arhiva Generală a Stării Civile, pe noi, cei care scriem È™i manevrăm hârtiile vieÈ›ii È™i morÈ›ii, să i reunim într o singură arhivă, pe care o vom numi simplu istorică, pe cei morÈ›i È™i pe cei vii, făcându i să devină inseparabili, de vreme ce, afară, legea, obiceiul È™i spaima n o permit. Voi da, aÈ™adar, un ordin de serviciu în care se va specifica, în primul rând, că, începând cu data de azi, morÈ›ii vor rămâne în acelaÈ™i loc al arhivei pe care l au ocupat în viață, în al doilea rând, că progresiv, dosar cu dosar, document cu document, de la cele mai recente la cele mai vechi, se va proceda la reintegrarea morÈ›ilor trecutului în arhiva care va deveni prezentul tuturor. Știu că al doilea punct va avea nevoie de mulÈ›i ani pentru a fi realizat, că noi nu vom mai fi în viață, probabil nu va mai fi în viață nici generaÈ›ia următoare, atunci când hârtiile ultimului mort, zdrenÈ›uite, mâncate de molii, înnegrite de colbul secolelor, se vor întoarce în lumea de unde, printr o ultimă È™i inutilă violență, au fost excluÈ™i. AÈ™a cum moartea definitivă e rodul ultim al voinÈ›ei de a uita, tot aÈ™a voinÈ›a de a ne aminti ne va putea perpetua viaÈ›a. VeÈ›i argumenta poate, cu presupusă sagacitate, dacă de la voi aÈ™ aÈ™tepta vreo opinie, că o astfel de perpetuitate nu le va folosi cu nimic celor care au murit. Ar fi un argument tipic pentru unul care nu vede mai departe decât vârful propriului nas. ÃŽntr un asemenea caz, È™i, de asemenea, în cazul în care mi s ar părea necesar să răspund, ar trebui să vă explic că numai despre viață am vorbit aici, È™i nu despre moarte, È™i că, dacă n aÈ›i înÈ›eles asta până acum, e pentru că niciodată nu veÈ›i fi în stare să înÈ›elegeÈ›i nimic. Atitudinea reverenÈ›ioasă cu care fusese ascultată partea finală a discursului fusese brutal zguduită de sarcasmul ultimelor cuvinte. Conservatorul redevenise È™eful pe care l cunoÈ™teau dintotdeauna, trufaÈ™ È™i ironic, implacabil în judecăți, riguros într ale disciplinei, aÈ™a cum, de îndată, vorbele următoare au arătat cu claritate, Numai în interesul vostru È™i nu al meu, trebuie să vă mai spun că cea mai mare greÈ™eală a vieÈ›ii voastre ar fi să consideraÈ›i ca un semn de slăbiciune personală sau de diminuare a autorității oficiale faptul că v am vorbit cu inima È™i sufletul deschise. Dacă nu m am mărginit să ordon pur È™i simplu, fără explicaÈ›ii, cum este dreptul meu, reintegrarea sau unificarea arhivelor, a fost numai pentru că am vrut să vă fac să înÈ›elegeÈ›i raÈ›iunile profunde ale deciziei pe care am luat o, numai pentru că doresc ca munca ce vă aÈ™teaptă să fie executată cu spiritul celui care simte că clădeÈ™te ceva È™i nu cu înstrăinarea birocratică a celui care a fost trimis să adauge hârtii peste hârtii. Disciplina, în această Arhivă Generală, va continua să fie ce a fost întotdeauna, nici o neatenÈ›ie, nici un moment de visare cu ochii deschiÈ™i, nici un cuvânt care nu e legat direct de serviciu, nici o întârziere, nici o demonstraÈ›ie de neglijență în comportamentul personal, în maniere sau în È›inută. Domnul José se gândi, Se referă la mine, bineînÈ›eles, pentru că nu m am bărbierit, dar nu È™i făcu griji, cel mai probabil aluzia se va opri aici, oricum, își plecă încet capul, ca un elev care n a învățat lecÈ›ia È™i vrea să scape să nu fie chemat la tablă. Discursul părea c a ajuns la final, dar nimeni nu se miÈ™ca, trebuiau să aÈ™tepte ordinul de a se întoarce la lucru, de aceea au tresărit cu toÈ›ii când conservatorul rosti cu un glas puternic È™i sec, Domnule José. Interpelatul se ridică rapid, Ce o fi vrând de la mine, nu i trecu prin minte că motivul bruscului apel ar fi putut fi barba nerasă, se va întâmpla ceva mult mai grav decât o simplă mustrare, asta îi anunÈ›a severa expresie a È™efului, asta începuse să i strige înăuntrul minÈ›ii o angoasă teribilă, când îl văzu pe È™ef apropiindu se, oprindu se în faÈ›a lui, domnul José simte că se sufocă, aÈ™teaptă primul cuvânt aÈ™a cum condamnatul la moarte aÈ™teaptă căderea ghilotinei, smucitura frânghiei sau salva plutonului de execuÈ›ie, È™i atunci È™eful spuse, Ce i cu barba asta. Apoi îi întoarse spatele, le făcu semn subÈ™efilor să È™i reînceapă munca. I se observa acum pe chip o anume placiditate, un aer de ciudată liniÈ™te, ca È™i cum È™i el ajunsese la capătul unei călătorii. Nimeni nu va comenta cu domnul José aceste impresii, în primul rând pentru ca să nu i se umple iar mintea cu fantezii, în al doilea rând pentru că ordinul e clar, Nici un cuvânt, dacă nu e legat direct de serviciu. ÃŽn cimitir se intră printr un edificiu vechi cărui faÈ›adă seamănă ca două picături de apă cea a Arhivei Generale a Stării Civile. Are tot trepte de piatră neagră, o ușă veche în centru, cinci ferestre înguste deasupra intrării. Dacă n ar fi marea poartă cu două canaturi, contiguă faÈ›adei, singura diferență vizibilă ar fi numai placa de intrare, scrisă cu litere smălÈ›uite È™i care spun Cimitirul General. Poarta este închisă de mulÈ›i ani de când a devenit evident că nu È™i mai poate îndeplini menirea, nemaipermițând un acces comod nici defuncÈ›ilor È™i însoÈ›itorilor lor, nici vizitatorilor pe care cei dintâi urmau să i primească mai târziu. Aidoma tuturor cimitirelor acestei lumi sau oricărei alteia, la început a fost minuscul, o fâșie îngustă de pământ la periferia a ceea ce încă era un embrion de oraÈ™, deschis spre nemărginitul orizont al câmpiei, însă mai târziu, o dată cu trecerea vremii, aÈ™a cum din păcate era inevitabil, a crescut, a tot crescut până când s a transformat în necropola imensă de astăzi. La început era înconjurat de ziduri de jur împrejur, È™i, timp de mai multe generaÈ›ii, când aglomeraÈ›ia dinăuntru începea să dăuneze atât găzduirii ordonate a morÈ›ilor cât È™i liberei circulaÈ›ii a celor vii, se proceda exact ca în Arhiva Generală, se dărâmau zidurile È™i se reconstruiau ceva mai încolo. Dar, într o zi, curând se vor împlini patru secole de la eveniment, curatorul cimitirului se gândi să l deschidă în toate direcÈ›iile, mai puÈ›in pe latura care se învecina cu drumul, susÈ›inând că era singurul mijloc de a înviora relaÈ›ia sufletească dintre cei dinăuntru È™i cei de afară, aproape stinsă la vremea respectivă. AÈ™a cum oricine își putea da seama, mormintele erau lăsate de izbeliÈ™te, mai ales cele vechi. Mai zicea el că zidurile, deÈ™i binevenite pentru păstrarea igienei È™i a decenÈ›ei, aveau până la urmă efectul pervers de a da aripi uitării, lucru, de altfel, deloc surprinzător, căci, de când e lumea lume, înÈ›elepciunea populară tot spune È™i repetă că inima nu simte ceea ce ochii nu văd. Avem destule motive pentru a crede că au fost exclusiv de origine internă pricinile ce l au determinat pe conservator să hotărască să unifice, în pofida tradiÈ›iei È™i a rutinei, arhivele morÈ›ilor È™i ale celor vii, reintegrând în acest mod societatea umană în aria documentară specifică atribuÈ›iilor lui. De aceea, nu e uÈ™or de înÈ›eles de ce nu s a aplicat de la bun început premergătoarea lecÈ›ie a unui umil È™i primitiv curator de cimitir, desigur fără multă învățătură, cum era È™i firesc pentru slujba avută, È™i propriu vremii sale, dar dăruit cu revoluÈ›ionare intuiÈ›ii, È™i care, pe deasupra, luăm aminte cu tristeÈ›e, nu are pe mormânt, pentru a i semna la fapta posterității, o lespede pe măsură. Dimpotrivă, de patru secole plouă cu anateme, insulte, calomnii È™i acuzaÈ›ii peste memoria nefericitului inovator, incriminat ca fiind responsabilul istoric pentru situaÈ›ia prezentă a necropolei, care ar fi, se zice, dezastruoasă È™i haotică, mai ales pentru că Cimitirul General nu numai că în continuare este lipsit de ziduri împrejmuitoare, dar nici nu va putea să le capete vreodată. Dar să ne explicăm mai clar. S a spus mai sus că cimitirul a crescut, fireÈ™te că nu prin vreo virtute proprie de reproducere intrinsecă, cum ar fi, bunăoară, să mi se ierte macabrul exemplu, că morÈ›ii ar fi zămislit imprudent alÈ›i morÈ›i, ci pur È™i simplu pentru că oraÈ™ului i a crescut populaÈ›ia, È™i, prin urmare, suprafaÈ›a. Pe vremea când Cimitirul General mai era încă înconjurat de ziduri, a avut loc, în mai multe rânduri, în e poci succesive, ceea ce mai târziu, în limbajul birocratic municipal, va fi desemnat sub numele de avânt al expansiunii demografice urbane. ÃŽncetul cu încetul, vastele câmpii de dincolo de cimitir au început să fie populate, au răsărit mici aÈ™ezări, sate, pâlcuri de case, reÈ™edinÈ›e secundare, care la rândul lor au crescut, întâlnindu se pe alocuri, lăsând totuÈ™i între ele ample spaÈ›ii goale, care erau ogoare cultivate, sau crânguri, sau pășuni, sau desiÈ™uri. Pe acolo a înaintat Cimitirul General când i au fost dărâmate zidurile. Precum o inundaÈ›ie care porneÈ™te ajungând mai întâi la cotele de nivel inferior, È™erpuind printre văi, iar apoi, treptat, inundă povârniÈ™urile, tot aÈ™a au câștigat teren mormintele, adeseori pricinuind pagube grave agriculturii, atunci când proprietarii, forÈ›aÈ›i de asediu, n au mai avut altă soluÈ›ie decât să È™i vândă loturile, alteori ocolind livezi, ogoare È™i ogrăzi, însă mereu în preajma aÈ™ezărilor, È™i de multe ori, cum s ar spune, ușă în ușă. Privit de sus, Cimitirul General pare un arbore culcat, enorm, cu un trunchi scurt È™i gros, format din nucleul mormintelor originare, de unde țâșnesc patru ramuri viguroase, unite la obârÈ™ie, dar care, apoi, în bifurcaÈ›ii succesive, se răspândesc cât vezi cu ochii, formând, după spusele unui poet inspirat, o coroană bogată în care viaÈ›a È™i moartea se confundă, aÈ™a cum se confundă, în arborii adevăraÈ›i, păsările È™i frunzele. Iată de ce poarta Cimitirului General nu mai permite trecerea cortegiilor funerare. Numai rareori se deschide, atunci când vreun cercetător de pietre antice, după ce a studiat la faÈ›a locului vreo stelă funerară din vremurile de la început, cere autorizaÈ›ia să facă mulaje după ea, cu consecinÈ›ele decurgând de aici, materialele brute ce trebuie cărate înăuntru, precum ghipsul, câlÈ›ii È™i sârmele, la care se adaugă, de multe ori, în mod complementar, fotografiile delicate È™i precise, necesitând spoturi de lumină, reflectoare, baterii, fotometre, umbrele È™i artefacte, cărora, unora ca È™i celorlalte, pentru a nu se da peste cap serviciul de evidență, nu li se permite să treacă prin uÈ™iÈ›a care uneÈ™te pe dinăuntru edificiul de cimitir. ÃŽn ciuda acestei acumulări exhaustive de amănunte, considerate poate fără însemnătate, caz în care, dacă vrem să ne întoarcem la comparaÈ›iile botanice, pădurea n ar lăsa să se întrevadă copacii, e foarte posibil ca vreun ascultător al acestei relatări, dintre cei atenÈ›i È™i vigilenÈ›i, nepierzându È™i simÈ›ul unei exigenÈ›e normative, provenind din procese mentale determinate în special de logica achizitivă a cunoÈ™tinÈ›elor, este foarte posibil, aÈ™adar, ca un asemenea ascultător să se declare radical potrivnic existenÈ›ei, È™i cu atât mai mult generalizării, unor cimitire atât de anarhice È™i de delirante ca acesta, încât, umblând prin el, riÈ™ti la tot pasul să nimereÈ™ti în locurile pe care cei vii le au destinat folosinÈ›ei lor exclusive, È™i anume, case, străzi, pieÈ›e, grădini È™i alte spaÈ›ii verzi, teatre È™i cinematografe, cafenele È™i restaurante, spitale, aziluri de nebuni, comisariate de poliÈ›ie, locuri de joacă pentru copii, spaÈ›ii destinate sportului, sau târgurilor È™i expoziÈ›iilor, sau parcărilor, magazine mari, prăvălii mici, uliÈ›e, fundături, bulevarde. Căci, deÈ™i înÈ›elegând irezistibila nevoie de a creÈ™te a Cimitirului General, în armonie simbiotică cu dezvoltarea oraÈ™ului È™i cu creÈ™terea populaÈ›iei, ascultătorul cu pricina consideră poate că spaÈ›iul destinat odihnei de pe urmă ar trebui să se înscrie în limite stricte È™i să asculte de reguli tot aÈ™a de stricte. Un patrulater obiÈ™nuit de ziduri înalte, fără ornamente, nici excrescenÈ›e arhitectonice fanteziste, ar fi mai mult decât suficient, în locul acestui soi de caracatiță nemăsurată, într adevăr mai degrabă caracatiță decât arbore, oricât de dureroasă ar fi comparaÈ›ia pentru imaginaÈ›iile poetice, întinzându È™i în exterior opt, È™aisprezece, treizeci È™i două, È™aizeci È™i patru de tentacule, ca È™i cum ar vrea să îmbrățiÈ™eze lumea. Căci, în țările civilizate, uzanÈ›a corectă, cu avantaje demonstrate de experiență, este ca trupurile să rămână în pământ doar câțiva ani, de obicei cinci, după care, cu excepÈ›ia vreunui miracol de conservare, se va retrage puÈ›inul ce va fi prisosit după strădania corosivă a varului nestins È™i a digestiei viermilor, pentru a se face loc noilor ocupanÈ›i. ÃŽn țările civilizate nu există această absurdă practică a locurilor captive, ideea de a considera toate mormintele pe veci intangibile, ca È™i cum viaÈ›a neputând fi definitivă, moartea ar putea fi. ConsecinÈ›ele se văd cu ochiul liber, această poartă condamnată, anarhia tranzitului intern, ocolul tot mai mare pe care cortegiile funerare sunt nevoite să l facă prin exteriorul Cimitirului General înainte de a È™i atinge destinaÈ›ia, la capătul uneia dintre cele È™aizeci È™i patru de tentacule ale caracatiÈ›ei, la care niciodată n ar reuÈ™i să ajungă dacă n ar fi conduse de o călăuză. Precum în cazul Arhivei Generale a Stării Civile, deÈ™i respectiva informaÈ›ie, dintr o deplorabilă omisiune, n a fost dată la timpul cuvenit, deviza nescrisă a Cimitirului General este Toate Numele, cu toate că trebuie să recunoaÈ™tem că, în timp ce Arhivei cele două cuvinte i se potrivesc ca o mănușă, fiindcă în ea, într adevăr, se află toate numele, atât ale celor morÈ›i cât È™i ale celor vii, cimitirul, prin natura lui de ultimă destinaÈ›ie È™i ultim depozit, va trebui întotdeauna să se mulÈ›umească numai cu numele celor decedaÈ›i. Această evidență matematică nu este totuÈ™i suficientă pentru a i reduce la tăcere pe curatorii Cimitirului General, care, în faÈ›a a ceea ce numim aparenta lui inferioritate numerică, obiÈ™nuiesc să ridice din umeri, argumentând, Cu timp È™i răbdare, aici vor ajunge cu toÈ›ii, dacă ne gândim bine, Arhiva Generală a Stării Civile nu e decât un afluent al Cimitirului General. Se înÈ›elege de la sine că pentru Arhivă e o insultă să fie numită afluent. ÃŽn ciuda acestor rivalități È™i a emulaÈ›iei profesionale, relaÈ›iile dintre funcÈ›ionarii Arhivei È™i cei ai Cimitirului sunt în mod clar prieteneÈ™ti, de respect reciproc, pentru că, în fond, dincolo de colaborarea instituÈ›ională la care sunt obligaÈ›i prin comunitatea formală È™i contiguitatea obiectivă a respectivelor lor statute, sunt conÈ™tienÈ›i că sapă la cele două capete ale aceleiaÈ™i vii, aceasta care se numeÈ™te viață È™i este situată între nimic È™i nimic. Nu este prima dată când domnul José venea în Cimitirul General. Necesitatea birocratică de a proceda la unele verificări, clarificarea unor discrepanÈ›e, confruntarea datelor, elucidarea diferenÈ›elor, îi obligă pe funcÈ›ionarii Arhivei să se deplaseze, cu relativă frecvență, în cimitir, aproape întotdeauna simplii registratori, rareori funcÈ›ionarii, È™i niciodată, nici nu e nevoie să spunem, subÈ™efii sau conservatorul. Și registratorii Cimitirului General, dar la fel de rar inspectorii, vizitează din motive asemănătoare Arhiva, fiind primiÈ›i cu aceeaÈ™i cordialitate cu care va fi întâmpinat domnul José. Ca È™i faÈ›ada, interiorul edificiului este o copie extrem de fidelă a Arhivei, trebuind în orice caz să precizăm că funcÈ›ionarii Cimitirului General obiÈ™nuiesc să afirme că, de fapt, Arhiva Generală a Stării Civile este copia Cimitirului È™i, pe deasupra, incompletă, având în vedere că i lipseÈ™te poarta, la care funcÈ›ionarii Arhivei răspund că grozavă poartă mai este È™i asta care, în fond, stă tot timpul închisă. Oricare ar fi adevărul, găsim aici acelaÈ™i pupitru lung, întins pe toată lățimea sălii uriaÈ™e, aceleaÈ™i rafturi ameÈ›itoare, aceeaÈ™i dispunere a personalului, în triunghi, cu cei opt registratori în prima linie, cei patru inspectori în spatele lor, apoi cei doi subcuratori, aÈ™a se numesc aici, nu subÈ™efi, aÈ™a cum È™eful, în vârful triunghiului, nu e conservator, ci curator. TotuÈ™i, personalul birocratic nu reprezintă întreg personalul cimitirului. AÈ™ezate pe două bănci de a lungul pereÈ›ilor, de o parte È™i de alta a uÈ™ii de la intrare, cu faÈ›a spre masă, aÈ™teaptă călăuzele. Sunt unii care continuă să i numească, fără menajamente, gropari, ca în timpurile de la început, însă numele categoriei lor profesionale, în buletinul oficial al oraÈ™ului, este ghid de cimitir, ceea ce, dacă suntem atenÈ›i, È™i în pofida a ceea ce s ar putea crede, nu corespunde unui eufemism bine intenÈ›ionat prin care s ar dori să se mascheze brutalitatea dureroasă a unei lopeÈ›i scobind o groapă dreptunghiulară în pământ, ci este mai curând expresia corectă a unei profesiuni care nu se mărgineÈ™te să coboare mortul în adânc, ci îl călăuzeÈ™te È™i la suprafață. AceÈ™ti inÈ™i, care lucrează în perechi, aÈ™teaptă aici aÈ™ezaÈ›i, în tăcere, să È™i facă apariÈ›ia cortegiile funerare, iar apoi, înarmaÈ›i cu respectiva fișă de parcurs, completată de registratorul căruia i a căzut în sarcină defunctul, se urcă într o maÈ™ină de serviciu care aÈ™teaptă în parcare, având în spate o inscripÈ›ie luminoasă care se aprinde È™i se stinge È™i care spune, Þine te după mine, aÈ™a cum se întâmplă în aeroporturi, cel puÈ›in din acest punct de vedere are întru totul dreptate curatorul Cimitirului General atunci când afirmă că sunt mai avansaÈ›i în tehnologia modernă decât Arhiva Generală a Stării Civile, unde tradiÈ›ia încă mai cere să se scrie cu toc cu peniță de muiat în călimară. ÃŽntr adevăr, când vezi dricul funebru È™i pe însoÈ›itorii lui urmând ascultător călăuzele pe străzile îngrijite ale oraÈ™ului È™i pe drumurile mărginaÈ™e pline de hârtoape, cu luminiÈ›ele clipind până la locul unde va fi mormântul, Þine te după mine, Þine te după mine, Þine te după mine, e imposibil să nu recunoÈ™ti că lumea nu se schimbă tot timpul spre mai rău. Și, cu toate că acest amănunt nu are o deosebită importanță pentru înÈ›elegerea globală a relatării noastre, e cazul să explicăm că una dintre caracteristicile cele mai frapante ale personalității acestor călăuze e certitudinea pe care o au că universul este guvernat de o gândire superioară, în permanență atentă la nevoile umane, căci, dacă n ar fi aÈ™a, argumentează ei, automobilele n ar fi fost inventate exact în momentul când începeau să devină extrem de necesare, ori, altfel spus, când Cimitirul General ajunsese atât de întins încât ar fi fost un adevărat calvar să duci defunctul la golgotă cu mijloacele tradiÈ›ionale, fie ele parul È™i funia, fie căruciorul cu două roÈ›i. Când judicios li se atrage atenÈ›ia că ar trebui să fie mai atenÈ›i la cuvinte, golgota È™i calvarul fiind totuna, È™i că n are rost să întrebuinÈ›ezi termeni ce anunță durerea când vorbeÈ™ti de transportul cuiva care nu va mai cunoaÈ™te suferinÈ›a, puteÈ›i fi siguri că ne vor răspunde, posaci, că fiecare le È™tie pe ale sale È™i Dumnezeu pe ale tuturora. Intră aÈ™adar domnul José È™i se îndreptă direct spre masă, aruncând în treacăt o privire rece ghizilor aÈ™ezaÈ›i, ca unul care nu i simpatiza pentru că existenÈ›a lor dezechilibra numeric efectivul de personal în favoarea Cimitirului. Fiind de al casei, nu va trebui să prezinte legitimaÈ›ia de identitate care l acredita ca funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, iar în ce priveÈ™te faimoasa împuternicire, nici măcar nu i trecuse prin cap s o aducă, pentru că până È™i registratorul cel mai lipsit de experiență ar fi fost în stare să È™i dea seama dintr o singură privire că era falsă de la primul la ultimul rând. Din cei opt funcÈ›ionari aliniaÈ›i în dosul mesei, domnul José îl alese pe unul care i se părea mai potrivit, un ins ceva mai în vârstă decât el, cu aerul înstrăinat al celui care nu mai speră altă viață. Ca È™i pe ceilalÈ›i, indiferent de zi, îl găsise întotdeauna aici. La început crezuse că funcÈ›ionarii Cimitirului n aveau parte de odihna săptămânală, nici de concediu, lucrând în toate zilele anului, până când cineva îi spusese că nu era adevărat, exista un grup de angajaÈ›i cu ziua puÈ™i să lucreze duminicile, nu mai suntem pe vremea sclaviei, domnule José. Nu e nevoie să spunem că dorinÈ›a funcÈ›ionarilor din Cimitirul General era de foarte multă vreme ca numiÈ›ii lucrători cu ziua să È™i ia asupra lor È™i după amiezele de sâmbătă, dar din pretinse motive ce È›ineau de buget È™i venituri, revendicarea n a fost încă satisfăcută, zadarnic invocând personalul Cimitirului exemplul Arhivei Generale a Stării Civile, care sâmbăta lucrează numai de dimineață, căci, după sibilinica hotărâre superioară care a respins cererea, Cei vii pot să aÈ™tepte, morÈ›ii nu. ÃŽn orice caz, era inedită apariÈ›ia în misiune de serviciu a unui funcÈ›ionar al Arhivei tocmai într o după amiază de sâmbătă, când se presupunea că se bucură de timpul liber săptămânal împreună cu familia, plimbându se la È›ară, sau ocupându se de treburile casnice care se amână pentru când se va găsi timp, sau numai lenevind, sau, poate, întrebându se la ce serveÈ™te odihna când nu È™tim ce să facem cu ea. Pentru a evita mirări inoportune, care cu uÈ™urință puteau deveni jenante, domnul José avu grijă s o ia înaintea curiozității interlocutorului, prezentându i justificarea pe care È™i o pregătise dinainte, E un caz excepÈ›ional, de mare urgență, subÈ™eful meu are nevoie de această informaÈ›ie luni la prima oră, de aceea mi a cerut să vin azi la Cimitirul General, în orele mele libere, Ah, bine, spuneÈ›i mi despre ce e vorba, E foarte simplu, vrem numai să È™tim când a fost înmormântată această femeie. Omul luă fiÈ™a pe care i o prezentase domnul José, copie pe o hârtie numele È™i data decesului È™i se duse să se consulte cu inspectorul respectiv. Domnul José nu înÈ›elese ce vorbeau, aici, ca È™i în Arhivă, nu se poate vorbi decât în È™oaptă, trebuind în acest caz să È›ină cont È™i de distanță, dar îl văzu dând afirmativ din cap È™i, după miÈ™carea buzelor, nu se îndoi că spusese, îi puteÈ›i da această informaÈ›ie. Omul căută în fiÈ™ierul de sub tăblia pupitrului, unde erau arhivate fiÈ™ele celor morÈ›i în ultimii cincizeci de ani, ceilalÈ›i ocupând rafturile înalte care se prelungesc înăuntrul edificiului, deschise un sertar, găsi fiÈ™a femeii, copie pe o hârtie datele cerute È™i se întoarse la domnul José, Poftim, rosti, È™i adăugă, ca È™i cum ar fi considerat că informaÈ›ia putea fi utilă, E la sinucigaÈ™i. Domnul José simÈ›i o contracÈ›ie subită în coÈ™ul pieptului, unde, după cum citise pe vremuri într un articol dintr o revistă de popularizare È™tiinÈ›ifică, există un soi de stea de nervi cu multe vârfuri, o împletitură iradiantă care se cheamă plex solar, reuÈ™i totuÈ™i să È™i ascundă surpriza luându È™i automat o mină de prefăcută indiferență, cauza morÈ›ii figurează obligatoriu în pierdutul certificat de deces, pe care nu l văzuse niciodată, însă pe care, ca funcÈ›ionar al Arhivei, venit pe deasupra în misiune de serviciu, nu putea arăta că l ignoră. ÃŽmpături hârtia cu mare grijă È™i o puse în portofel, îi mulÈ›umi informatorului, neuitând să adauge, ca între oficiali cu aceeaÈ™i profesiune, vorba vine, căci amândoi erau simpli registratori, că îi stătea la dispoziÈ›ie pentru orice i ar fi fost de trebuință din Arhivă È™i i ar fi stat la îndemână. Când făcuse deja doi paÈ™i spre ușă, se întoarse, Mi a venit o idee, aÈ™ profita puÈ›in de după amiaza asta ca să fac o plimbare prin Cimitir, dacă mi aÈ›i permite să intru pe aici, n ar mai trebui să ocolesc, O clipă, să întreb, spuse registratorul. ÃŽi transmise doleanÈ›a inspectorului cu care vorbise mai devreme, dar acesta, în loc să răspundă, se ridică È™i se adresă sub curatorului din apropiere. DeÈ™i distanÈ›a era mai mare, domnul José a putut să È™i dea seama după înclinarea capului È™i miÈ™carea buzelor că i se va da autorizaÈ›ia să folosească uÈ™a interioară. Registratorul nu reveni imediat la masă, deschise mai întâi un dulap de unde scoase o bucată mare de carton, pe care apoi o puse sub capacul unei maÈ™ini pline de luminiÈ›e colorate. Apăsă pe un buton, se auzi un zgomot de mecanism, se aprinseră alte luminiÈ›e È™i imediat, printr o fantă laterală, ieÈ™i o foaie mai mică de hârtie. FuncÈ›ionarul puse la loc cartonul în dulap È™i se întoarse în sfârÈ™it la masă, Ar fi bine să luaÈ›i o hartă, am avut cazuri de indivizi care s au rătăcit, după aceea e o enormă complicaÈ›ie să dăm de ei, călăuzele trebuie să pornească să i caute cu maÈ™inile È™i din pricina asta tot serviciul se dă peste cap, se adună funeraliile afară aÈ™teptând, Oamenii intră uÈ™or în panică, ar fi suficient să meargă tot timpul în linie dreaptă în aceeaÈ™i direcÈ›ie, undeva tot trebuie să ajungă, însă în arhiva morÈ›ilor din Arhiva Generală, asta ar fi greu, nu sunt linii drepte, Teoretic, aveÈ›i dreptate, dar liniile drepte de aici sunt ca acelea ale labirintului de coridoare, se întrerup la fiecare pas, își schimbă direcÈ›ia, ocoleÈ™ti un mormânt È™i subit nu mai È™tii unde te afli, în Arhivă ne am obiÈ™nuit să folosim firul Ariadnei, nu dă greÈ™ niciodată, Și noi l am folosit o vreme, dar nu prea mult, firul tot apărea tăiat È™i nu s a aflat niciodată cine făcuse ponosul, nici din ce motiv, N au făcut o morÈ›ii, desigur, Cine poate È™ti, Cei care s au rătăcit erau persoane fără iniÈ›iativă, s ar fi putut orienta după soare, câte unul poate a făcut o, dar alÈ›ii au avut ghinion de o zi cu nori, Noi n avem în Arhivă maÈ™ini din acelea, Trebuie să vă spun că ne sunt de mare ajutor în serviciu. ConversaÈ›ia nu mai putea continua, inspectorul se uitase deja de două ori în direcÈ›ia lor, încruntându È™i sprâncenele, domnul José observă în È™oaptă, Superiorul dumneavoastră s a uitat de două ori spre noi, nu vreau să aveÈ›i probleme din cauza mea, Nu fac decât să vă arăt locul unde este înmormântată femeia, priviÈ›i la extremitatea acestei ramificaÈ›ii, linia ondulată care se vede aici este un pârâu care deocamdată încă mai serveÈ™te ca frontieră, mormântul se află în acest colÈ›, îl veÈ›i identifica după număr, Și, după nume, Da, dacă îl are, însă numerele sunt cele care contează, numele n ar încăpea pe o hartă, ar trebui una cât lumea de mare, La scara unu pe unu, Da, la scara unu pe unu, dar È™i aÈ™a ar fi suprapuneri, Este actualizată, o actualizăm în fiecare zi, Dacă tot a venit vorba, spuneÈ›i mi ce v a făcut să credeÈ›i că vreau să văd mormântul acestei femei, Nimic, poate doar faptul că eu aÈ™ fi făcut la fel dacă aÈ™ fi fost în locul dumneavoastră, De ce, Ca să am siguranÈ›a, Că e moartă, Nu, siguranÈ›a că a fost vie. Inspectorul îi privi a treia oară, schiță un gest ca È™i cum ar fi dat să se scoale, dar nu l duse până la capăt, domnul José își luă precipitat rămas bun de la funcÈ›ionar, MulÈ›umesc, mulÈ›umesc, spuse, înclinându È™i uÈ™or capul în direcÈ›ia curatorului, personaj care trebuie întotdeauna salutat cu respectul cu care îi mulÈ›umim cerului, chiar atunci când e înnorat, cu importanta deosebire că în acel caz capul se ridică, nu se pleacă. Partea cea mai veche a Cimitirului General, care se întindea pe mai multe zeci de metri în dosul edificiului administrativ, era zona pe care o preferau arheologii pentru săpăturile lor. Pietrele vetuste, unele atât de roase de timp încât pe ele nu se puteau distinge decât câteva scrijelituri pe jumătate È™terse, care la fel de bine puteau fi resturi de litere ca È™i rezultatul devierilor unei dălÈ›i inabile, continuau să facă obiectul unor intense dezbateri È™i polemici în care, cum în majoritatea cazurilor se pierduse definitiv speranÈ›a de a afla cine fusese aÈ™ezat sub ele, se discuta numai, ca È™i cum ar fi fost o chestiune vitală, datarea probabilă a mormintelor. DiferenÈ›e absolut nesemnificative precum câteva amărâte de sute de ani în plus sau în minus dădeau naÈ™tere unor nesfârÈ™ite controverse publice ori academice, care aproape întotdeauna provocau nu numai violente rupturi de relaÈ›ii personale, ci chiar duÈ™mănii pe viată È™i pe moarte. Lucrurile se înrăutățeau însă È™i mai mult, dacă era cu putință, atunci când se amestecau È™i istoricii È™i criticii de artă, căci, dacă era totuÈ™i relativ uÈ™or să pui de acord corporaÈ›ia arheologilor asupra unui concept mai amplu de vechime, acceptabil pentru toÈ›i, lăsând stabilirea datelor pentru mai târziu, în schimb chestiunea frumosului È™i a adevărului îi făcea pe bărbaÈ›ii È™i femeile esteticii È™i istoriei să se cramponeze de opiniile lor, întâmplându se totuÈ™i nu o dată să vezi pe câte un critic schimbându È™i brusc părerea numai pentru că schimbarea părerii altui critic le făcuse să coincidă pe cele două. De a lungul secolelor, inefabila pace a Cimitirului General, cu insulele lui de vegetaÈ›ie spontană, flori, plante cățărătoare, tufiÈ™uri dese, ciucuri È™i ghirlande, urzici È™i scaieÈ›i, arbori impunători ai căror rădăcini dislocau de multe ori pietrele tumulare, scoțând la lumina soarelui oseminte surprinse, fusese È›inta È™i martora unor feroce războaie de cuvinte È™i uneori a câte unei încăierări în toată regula. Când aveau loc incidente de această natură, curatorul le ordona mai întâi călăuzelor disponibile să intervină ca să i despartă pe docÈ›ii zurbagii, ajungând chiar, atunci când situaÈ›ia de imperioasă urgență a cerut o, să se înfățiÈ™eze în persoană pentru ca ironic să le aducă aminte bătăuÈ™ilor că n avea rost în viață să È™i smulgă părul pentru nimica toată, de vreme ce, mai devreme sau mai târziu, cu toÈ›ii aveau să se întâlnească aici cu È›estele pleÈ™uve. Ca È™i È™eful Arhivei Generale a Stării Civile, curatorul Cimitirului General cultivă cu strălucire sarcasmul, ceea ce confirmă presupunerea că această trăsătură de caracter este considerată indispensabilă pentru a promova în respectivele È™i înaltele lor funcÈ›ii, bineînÈ›eles alături de competentele cunoÈ™tinÈ›e practice È™i teoretice de tehnică arhivistică. ÃŽn ciuda diferendelor, istoricii, criticii de artă È™i arheologii sunt totuÈ™i unanim de acord asupra unui lucru, È™i anume asupra faptului evident că Cimitirul General este un catalog perfect, o expoziÈ›ie È™i un rezumat al tuturor stilurilor, mai ales al celor de arhitectură, sculptură È™i decoraÈ›ie, fiind deci un inventar al tuturor modurilor de a trăi, de a se purta È™i de a locui care au existat până astăzi, de la primul desen elementar al unei siluete umane, gravat apoi È™i excavat cu târnăcopul în piatra vie, până la oÈ›elul cromat, panourile reflectorizante, fibrele sintetice È™i geamurile oglindă, folosite de a valma în actualitatea la care ne am mai referit. Primele monumente funerare erau reprezentate de dolmene, cromlehuri È™i gorgane, apoi apăreau în relief, ca pe o vastă foaie de hârtie bine întinsă, niÈ™ele, altarele, tabernacolele, amforele de granit, cuvele de marmură, lespezile simple È™i cele ornamentate, coloanele dorice, ionice, corintice È™i compozite, cariatidele, frizele, acanturile, antablamentele È™i frontoanele, bolÈ›ile false, bolÈ›ile adevărate, È™i, de asemenea, pereÈ›ii clădiÈ›i din cărămizi suprapuse, fragmente de ziduri ciclopice, firide, rozase, garguie, uriaÈ™e ferestre rotunde, timpane, arhitrave, mozaicuri, arcuri de susÈ›inere, stâlpi, pilaÈ™tri, statui funerare reprezentând bărbaÈ›i cu coif, spadă È™i armură, capiteluri cu istorii È™i fără istorii, rodii, crini, panseluÈ›e, clopote, cupole, statui mortuare reprezentând femei încinse peste sâni, picturi, arcade, fidelii câini culcaÈ›i, copii în scutece, purtătoare de ofrande, bocitoare cu mantia trasă peste frunte, clopotniÈ›e, pinacole, nervuri, vitralii, tribune, amvoane, balcoane, alte timpane, alte capiteluri, alte arcuri, îngeri cu aripi întinse, îngeri cu aripi pleoÈ™tite, medalioane, urne goale sau acoperite cu false flăcări de piatră, ori lăsând să fluture molatic o eÈ™arfă de doliu, melancolii, lacrimi, bărbaÈ›i maiestuoÈ™i, femei magnifice, copii adorabili, seceraÈ›i în floarea vârstei, bătrâni È™i bătrâne care nu mai puteau aÈ™tepta, cruci întregi È™i cruci sparte, scări, piroane, coroane de spini, lăncii, triunghiuri enigmatice, câte o insolită porumbiță marmoree, stoluri de porumbei autentici rotindu se în zbor peste pământul sfânt. Și tăcere. O tăcere întreruptă numai din când în când de paÈ™ii câte unui iubitor ocazional de singurătate, suspinul adus de o subită tristeÈ›e din vecinătățile gălăgioase unde încă se mai aud plânsete pe marginea unui mormânt È™i pe el se depun buchete de flori proaspete, deocamdată umede de sevă, traversând, ca să spunem aÈ™a, însăși inima timpului, trei mii de ani de morminte de toate formele, spiritele È™i configuraÈ›iile, unite de acelaÈ™i abandon, de aceeaÈ™i singurătate, căci durerile car cândva s au născut din ele sunt deja prea vechi pentru a mai avea moÈ™tenitori. Orientându se după hartă, dar regretând de câteva ori lipsa unei busole, domnul José se îndreptă spre sectorul sinucigaÈ™ilor, unde este înmormântată femeia din fișă, dar acum pasul lui e mai puÈ›in rapid, mai puÈ›in hotărât, din când în când se opreÈ™te să contemple un detaliu de sculptură, pătat de licheni sau de urmele ploii, bocitoare tăcând în pauza dintre două È›ipete, epitafuri solemne, veÈ™minte cu pliuri hieratice, sau silabiseÈ™te cu dificultate o inscripÈ›ie a cărei grafie l a atras în treacăt, se înÈ›elege că de la primul rând se împotmoleÈ™te, pentru că acest funcÈ›ionar, cu toate că a trebuit să examineze, de câteva ori, în Arhivă, pergamente mai mult sau mai puÈ›in contemporane acelor timpuri, nu este totuÈ™i versat în scrierile antice, de aceea niciodată n a reuÈ™it să treacă de poziÈ›ia de registrator. Pe culmea unei moviliÈ›e rotunjite, la poalele unui obelisc care înainte fusese o marcă geodezică, domnul José priveÈ™te de jur împrejur, cât de departe îi ajunge privirea, È™i nu găseÈ™te decât morminte urcând È™i coborând accidentele de teren, ocolind câte un versant abrupt, invadând câmpiile, Sunt milioane, murmură, È™i atunci se gândi la cât spaÈ›iu s ar fi economisit dacă morÈ›ii ar fi fost îngropaÈ›i în picioare, unul lângă altul, în formaÈ›ie strânsă, ca o armată în poziÈ›ie de drepÈ›i, având fiecare, ca unic semn al prezenÈ›ei lui aici, un cub de piatră aÈ™ezat vertical deasupra capului, unde s ar relata, pe cele cinci laturi vizibile, faptele principale ale vieÈ›ii decedatului, cinci pătrate ca cinci pagini, rezumatul cărÈ›ii întregi care a fost imposibil de scris. Aproape de orizont, acolo, acolo È™i dincolo, domnul José vede câteva lumini care se deplasează încet, ca niÈ™te fulgere galbene aprinzându se È™i stingându se la intervale regulate, sunt maÈ™inile călăuzelor chemând oamenii care le calcă pe urme, Þine te după mine, Þine te după mine, Þine te după mine, una dintre ele se opreÈ™te brusc, lumina dispare, înseamnă că a ajuns la destinaÈ›ie. Domnul José se uită cât de sus a urcat soarele pe cer, apoi își coboară privirea spre ceas, s a făcut târziu, va trebui să meargă cu pas iute dacă vrea să ajungă la femeia din fișă înainte de apus. Consultă harta, își plimbă pe ea degetul arătător pentru a reconstitui cu aproximaÈ›ie drumul pe care l parcursese de la edificiul administraÈ›iei până la locul unde se află acum, îl compară cu cât mai avea de mers, È™i aproape că È™i pierdu curajul. ÃŽn linie dreaptă, la scară, ar fi cam cinci kilometri, însă linia dreaptă continuă, în Cimitirul General, cum s a mai spus, nu e ceva care să dureze prea mult, acestor cinci kilometri în zbor de pasăre le ar trebui adăugaÈ›i încă doi, ori chiar trei, călătorind pe suprafață. Domnul José își făcu socoteala timpului È™i a vigorii pe care încă o mai simÈ›ea în picioare, auzi glasul prudenÈ›ei sfătuindu l să lase pe altădată, când va avea mai mult răgaz, vizita la mormântul femeii necunoscute, de vreme ce, È™tiind acum unde se află, orice taxi sau autobuz l ar putea duce până în apropiere, înconjurând pe dinafară cimitirul, aÈ™a cum fac familiile când trebuie să meargă să È™i plângă fiinÈ›ele iubite È™i să pună flori proaspete în vaze sau să le schimbe apa, mai ales vara. Domnul José ezita aÈ™adar, indecis, când îi veni în minte aventura de la liceu, noaptea tenebroasă, povârniÈ™ul alunecos m care se preschimbase acoperiÈ™ul clădirii, iar apoi căutarea anxioasă în interiorul edificiului, ud din cap până în picioare, cu genunchii zdreliÈ›i durându l când se frecau de stofa pantalonilor, È™i cum, cu tenacitate È™i inteligență, reuÈ™ise să È™i învingă propriile temeri È™i să depășească miile de dificultăți care i s au pus împotrivă, până când a descoperit È™i în sfârÈ™it a pătruns în podul misterios, înfruntând o beznă încă È™i mai înspăimântătoare decât cea din arhiva morÈ›ilor. Cine a fost în stare să facă aÈ™a ceva nu are acum dreptul să È™i piardă curajul în faÈ›a efortului cerut de un drum, oricât ar fi el de lung, cu atât mai mult cu cât luminează generos strălucitorul soare, care, aÈ™a cum È™tim, este prietenul eroilor. Dacă umbrele amurgului îl vor prinde din urmă înainte de a fi reuÈ™it să ajungă la mormântul femeii necunoscute, dacă noaptea se va lăsa tăindu i calea, înconjurându l cu invizibilele ei spaime È™i împiedicându l să meargă mai departe, va putea să aÈ™tepte apariÈ›ia noii zile culcat pe una din lespezile tapiÈ›ate cu muÈ™chi, cu un înger trist de piatră veghindu i somnul. Ori la adăpostul unui arc butant ca cel de colo, își zise domnul José, însă își aduse aminte că mai departe nu va putea găsi aÈ™a ceva. GraÈ›ie generaÈ›iilor ce vor urma È™i dezvoltării corespunzătoare a construcÈ›iilor civile, nu va mai trece mult până când se vor inventa modalități mai puÈ›in costisitoare de a È›ine un perete în picioare, la drept vorbind, într un Cimitir General, rezultatele progresului sar cel mai mult în ochii cercetătorilor sau simplilor curioÈ™i, se afirmă chiar că cimitirul este un soi de bibliotecă unde locul cărÈ›ilor e ocupat de oameni, în fond, e tot aia, tot atât poÈ›i învăța de la ei ca È™i de la ele. Domnul José priveÈ™te înapoi, din locul unde se află nu poate desluÈ™i, pe deasupra corpurilor înalte ale monumentelor funerare, decât coama îndepărtată a edificiului administrativ, N aÈ™ fi crezut c am ajuns aÈ™a departe, murmură, È™i, după ce făcu această observaÈ›ie, ca È™i cum pentru a lua o hotărâre n ar fi aÈ™teptat decât să È™i audă propriul glas, porni din nou la drum. Ajunse în sfârÈ™it în sectorul sinucigaÈ™ilor, când cerul își cernea cenuÈ™a încă albă a amurgului, È™i crezu că se înÈ™elase asupra direcÈ›iei sau că harta era greÈ™ită. Avea în față o întindere campestră, plină de arbori, aproape o pădure, unde mormintele, dacă nu s ar fi zărit pietrele tumulare, ar fi părut tufe de vegetaÈ›ie naturală. De aici nu se putea zări pârâul, dar i se auzea murmurul uÈ™or printre pietre, iar în văzduhul ca de cristal verde plutea o răcoare care nu era doar aceea a primului ceas al serii. Fiind atât de proaspăt, de atât de puÈ›ine zile, mormântul femeii necunoscute trebuia, fără îndoială, să se afle pe undeva pe la margine, însă în ce direcÈ›ie. Domnul José se gândi că, pentru a nu se pierde, cel mai bine era să ajungă la micul curs de apă È™i să È™i continue apoi drumul de a lungul malului până va da peste ultimele morminte. Umbra copacilor îl învălui deodată, ca È™i cum s ar fi lăsat brusc noaptea. Ar trebui să mi fie teamă, murmură domnul José, în mijlocul acestei tăceri, între aceste morminte, cu aceÈ™ti copaci care mă înconjoară, È™i totuÈ™i mă simt liniÈ™tit ca È™i cum m aÈ™ afla acasă, numai că mă dor picioarele de atâta mers, iată pârâul, dacă mi ar fi teamă aÈ™ putea pleca imediat, ajunge să l traversez, n ar trebui decât să mă descalÈ› È™i să mi suflec pantalonii, să mi atârn pantofii de gât È™i să fac câțiva paÈ™i, apa nici nu mi trece de genunchi, curând aÈ™ fi printre cei vii, printre luminile care tocmai s au aprins. Jumătate de oră mai târziu, domnul José ajunsese la capătul câmpiei, când luna, aproape plină, aproape rotundă, se desprinse de orizont. Acolo, mormintele n aveau încă pietre gravate, acoperite de nume sau de podoabe sculpturale, puteau fi identificate numai după numerele albe, vopsite pe plăci negre, înfipte la căpătâi, ca niÈ™te fluturi plutind. Lumina lunii se întinse treptat peste câmpie, se insinuă lent printre arbori ca o fantomă familiară È™i binevoitoare. ÃŽntr un luminiÈ™, domnul José găsi ce căuta. Nu scosese din buzunar hârtia pe care i o dăduse registratorul cimitirului, nu făcuse nici un efort să fixeze numărul în memorie, dar îl È™tiu când avu nevoie de el, iată l acum în faÈ›a lui, luminat din plin, ca È™i cum ar fi fost desenat cu vopsea fosforescentă. Aici este, rosti. Domnul José tremură toată noaptea de frig. După ce rostise acele cuvinte redundante È™i inutile, Aici este, își dădu seama că nu È™tia ce să facă mai departe. ÃŽntr adevăr, după multe pătimiri È™i strădanii, izbutise, în sfârÈ™it, s o găsească pe femeia necunoscută, sau, mai bine zis, locul unde zăcea, la È™apte palme numărate sub un pământ care, deasupra, îl susÈ›inea È™i pe el, È™i se gândea că cel mai firesc ar fi să simtă teamă, să fie îngrozit de locul unde se află, de ceasul târziu, de freamătul arborilor, de lumina misterioasă a lunii, È™i, mai ales, de straniul cimitir care l înconjura, o adunare de sinucigaÈ™i, o întrunire de tăceri care, din clipă în clipă, ar putea izbucni în È›ipete, Am venit înainte să ni se termine vremea, ne a adus propria noastră voință, dar sentimentul pe care l desluÈ™ea în sine aducea mai mult a nehotărâre, părea o întrebare, ca È™i cum, crezând că a ajuns la capăt, căutarea de fapt nu se terminase, ca È™i cum venirea lui aici n ar fi însemnat decât o trecere, fără mai multă însemnătate decât casa doamnei în vârstă din apartamentul din dreapta de la parter, sau liceul, sau farmacia unde intrase să pună întrebări, sau locul unde, în Arhiva Generală, se păstrau hârtiile morÈ›ilor. Impresia era atât de puternică încât îl făcu să murmure, de parcă ar fi vrut să se convingă singur, E moartă, nu mai e nimic de făcut, împotriva morÈ›ii nu se poate face nimic. Vreme de multe ceasuri, umblase prin Cimitirul General, traversase ere, epoci È™i dinastii, regate, imperii È™i republici, războaie È™i epidemii, un număr nesfârÈ™it de morÈ›i stinghere, începând cu prima durere a omenirii È™i terminând cu această femeie care s a sinucis acum câteva zile, domnul José are va să zică obligaÈ›ia de a È™ti că, împotriva morÈ›ii, nu se poate face nimic. Pe un drum pardosit cu atâția morÈ›i, nici unul nu s a ridicat auzindu l că trece, nici unul nu l a rugat să l ajute să lipească praful risipit al cărnii pe oasele dezghiocate din încheieturi, nici unul nu i a cerut, Vino È™i redă ochilor mei suflul vieÈ›ii, ei È™tiu prea bine că împotriva morÈ›ii nu se poate face nimic, o È™tiu ei, o È™tim cu toÈ›ii, dar, dacă e aÈ™a, de unde vine angoasa ce l gâtuie pe domnul José, de unde neliniÈ™tea spiritului, ca È™i cum, ca un laÈ™, È™i ar fi lăsat treaba făcută numai pe jumătate, iar acum nu mai È™tie cum s o reia cu demnitate. Dincolo de pârâu, nu foarte departe, se zăresc câteva case cu ferestre luminate, licărul palid al lămpilor publice din suburbii, câte o scăpărare fugară de automobil pe È™osea. ÃŽn față, la o distanță de numai vreo treizeci de paÈ™i, aÈ™a cum era previzibil, un podeÈ› leagă cele două maluri ale pârâului, deci domnul José nu va fi nevoit să È™i scoată pantofii È™i să È™i suflece pantalonii când va dori să l traverseze. ÃŽn împrejurări normale, ar fi făcut o de mult, mai ales că nu l cunoaÈ™tem ca pe un ins înzestrat cu un curaj ieÈ™it din comun, aÈ™a cum s ar cădea pentru ca, impasibil, să È™i petreacă noaptea într un cimitir, cu un mort sub picioare È™i o lună care trimite umbrele în hoinăreală. ÃŽmprejurările sunt, totuÈ™i, cele care sunt, È™i nu altele, acum nu mai e vorba de curaj sau de laÈ™itate, e vorba de moarte È™i de viață, de aceea domnul José, È™tiind că de multe ori va tremura de frică în această noapte, È™tiind că l vor teroriza gemetele vântului, È™i că, în zori, răceala coborâtă din cer se va adăuga răcelii ce urcă din pământ, domnul José se va aÈ™eza totuÈ™i sub un copac, căutând adăpost în cavitatea providenÈ›ială a trunchiului. ÃŽÈ™i ridică gulerul de la haină, se ghemuieÈ™te cât poate mai bine pentru a păstra căldura în trup, își încruciÈ™ează braÈ›ele peste piept, băgându È™i mâinile sub subsuori, e pregătit să aÈ™tepte ziua. ÃŽÈ™i aude stomacul cerându i de mâncare, dar nu i pasă, încă n a murit nimeni pentru că a prelungit intervalul dintre două mese, cu excepÈ›ia cazurilor când a doua a fost servită atât de târziu încât n a mai avut cui servi. Domnul José vrea să È™tie dacă, într adevăr, totul s a terminat, dacă, dimpotrivă, uitase să facă ceva, sau, È™i mai important, dacă exista ceva la care nu se gândise niciodată È™i care s ar fi putut dovedi, până la urmă, esenÈ›a straniei aventuri în care îl aruncase hazardul. O căutase pretutindeni pe femeia necunoscută È™i o găsise aici, sub dâmbul de pământ pe care buruienile îl vor acoperi curând, dacă înainte nu va veni pietrarul să l netezească pentru a pune placa de marmură cu obiÈ™nuita înscriere a datelor, prima È™i ultima, È™i a numelui, putându se, de asemenea, întâmpla ca familia să fie din cele care preferă pentru defuncÈ›ii ei un simplu cadru dreptunghiular unde, mai târziu, se va semăna un gazon decorativ, soluÈ›ie care oferă dublul avantaj de a fi mai puÈ›in scumpă È™i de a servi drept casă insectelor de la suprafață. Femeia este deci aici, pentru ea s au închis toate drumurile lumii, a umblat cât a avut de umblat, s a oprit atunci când a vrut, punct final, totuÈ™i domnul José nu reuÈ™eÈ™te să se elibereze de o idee fixă, că nimeni, cu excepÈ›ia lui, nu poate muta ultima piesă rămasă pe tablă, piatra definitivă, aceea care, dacă va fi deplasată în direcÈ›ia corectă, va reuÈ™i să i dea jocului sensul real, cu riscul, dacă n o va face, să l lase indecis pentru eternitate. Nu È™tie cum va arăta această magică miÈ™care, dacă s a hotărât să rămână aici peste noapte n a făcut o sperând că liniÈ™tea i o va È™opti la ureche sau că lumina lunii i o va desena, amabilă, printre umbrele copacilor, a făcut o doar pentru că se simte ca unul care, după ce a urcat pe un munte ca s ajungă la peisajele de dincolo, se împotriveÈ™te să se întoarcă în vale până nu simte că, în ochii săi uimiÈ›i, nu mai încap È™i alte vastități. Copacul lângă care s a adăpostit domnul José este un măslin bătrân, cu fructe pe care locuitorii suburbiei continuă să vină să le culeagă, deÈ™i livada a devenit cimitir. Din pricina bătrâneÈ›ii, trunchiul s a despicat complet într o parte, de sus până jos, ca un leagăn care a fost pus în picioare ca să ocupe mai puÈ›in spaÈ›iu, iar aici, domnul José aÈ›ipeÈ™te în sfârÈ™it, trezindu se de câteva ori, tresărind înspăimântat de câte o rafală de vânt care l È™fichiuie peste față, sau când tăcerea È™i imobilitatea aerului au devenit atât de grele încât spiritul său somnolent a început să viseze È›ipetele unei lumi prăbuÈ™indu se în neant. La un moment dat, zicându È™i că cui pe cui se scoate, domnul José își cheamă fantezia în ajutor pentru a recrea în minte toate ororile clasice proprii locului unde se află, procesiunile de suflete damnate, înfășurate în linÈ›olii albe, dansurile macabre ale scheletelor cu oasele trosnind în ritm, figura amenințătoare a morÈ›ii ciocănind pământul cu coasa însângerată pentru ca morÈ›ii să se resemneze să rămână morÈ›i, dar, cum nimic din toate astea nu se întâmplă în realitate, e doar un joc al imaginaÈ›iei, domnul José, încetul cu încetul, alunecă într o enormă pace interioară, tulburată din când în când de zburătăciri iresponsabile de flăcărui fantomatice, în stare să aducă pe oricine pe pragul unei crize de nervi, oricâtă tărie ar avea sau oricât de bine ar cunoaÈ™te noÈ›iunile elementare ale chimiei organice. Iată că timoratul nostru domn José demonstrează aici un curaj pe care numeroasele adversități È™i tribulaÈ›ii, prin care l am văzut trecând până acum, nu ne îngăduiau să l aÈ™teptăm din partea lui, ceea ce ne demonstrează, o dată mai mult, că spiritul își dă măsura adevăratei grandori în situaÈ›iile cele mai dificile. Spre dimineață, cu spaimele aproape uitate, reconfortat de căldura blândă a arborelui care l îmbrățiÈ™a, domnul José adormi cu o admirabilă liniÈ™te, în timp ce, în jur, lumea se elibera încet de umbrele răuvoitoare ale nopÈ›ii È™i de razele ambigue ale lunii, care È™i lua rămas bun. Când domnul José deschise ochii, se luminase complet de ziuă. ÃŽngheÈ›ase, prietenoasa îmbrățiÈ™are vegetală trebuie să fi fost numai un alt vis înÈ™elător, dar poate că arborele, considerându È™i îndeplinită datoria de ospitalitate la care toÈ›i măslinii sunt obligaÈ›i prin fire, i a dat drumul din braÈ›e înainte de vreme, lăsându l pradă, fără apărare, răcelii, negurii subÈ›iri care plutea foarte jos, aproape atingând pământul cimitirului. Domnul José se ridică cu greutate, simÈ›indu È™i trosnind toate încheieturile, È™i înaintă, clătinându se, spre soare, scuturându È™i cu putere braÈ›ele pentru a se încălzi. Lângă mormântul femeii necunoscute, morfolind iarba umedă, stătea o oaie albă. ÃŽn jur, ici È™i colo, pășteau alte oi. Și un bărbat în vârstă, cu un toiag în mână, se apropie de domnul José. Era însoÈ›it de un câine obiÈ™nuit, nici mic, nici mare, care nu dădea semne de ostilitate, având însă aerul că nu aÈ™teaptă decât o poruncă de la stăpân ca să se manifeste. Bărbatul se opri de cealaltă parte a mormântului cu atitudinea interogativă a celui care, fără să ceară o explicaÈ›ie, crede că i se datorează, iar domnul José spuse, Bună ziua, la care celălalt răspunse, Bună ziua, Frumoasă dimineață, Nu e rea, Am adormit, spuse, după aceea, domnul José, Ah, aÈ›i adormit, repetă omul pe un ton de îndoială, Am venit să văd mormântul unui prieten, m am aÈ™ezat să mă odihnesc sub măslin È™i m a prins somnul, AÈ›i rămas aici peste noapte, Da, E prima oară că întâlnesc pe cineva la ora asta, când aduc oile la păscut, ÃŽn restul zilei, nu, întrebă domnul José, N ar fi cuviincios, ar fi o lipsă de respect, cu oile băgându se în mijlocul funeraliilor ori scăpându se pe jos, când oamenii, care vin să È™i amintească fiinÈ›ele iubite, umblă pe aici rugându se È™i plângând, în plus, călăuzele nu vor să fie deranjate când își sapă gropile, aÈ™a că mă văd obligat să le aduc din când în când câte un calup de brânză ca să nu se plângă curatorului, Fiind Cimitirul General, pe toate părÈ›ile, un câmp deschis, orice persoană poate intra aici, È™i cine spune persoane, spune animale, mă miră că n am văzut nici un câine sau pisică de la clădirea administraÈ›iei È™i până aici, De pisici È™i câini vagabonzi nu ducem lipsă, Dar eu n am văzut, AÈ›i făcut pe jos atâția kilometri, Da, AÈ›i fi putut veni cu autobuzul, sau cu taxiul, sau cu automobilul, dacă aveÈ›i, Nu È™tiam care e mormântul, de aceea a trebuit să mă duc mai întâi să mă informez la administraÈ›ie, iar apoi, cum era o zi frumoasă, m am hotărât să vin pe jos, E ciudat că nu v au pus să ocoliÈ›i pe dinafară, aÈ™a cum fac întotdeauna, Le am cerut să mă lase să intru, È™i ei mi au dat permisiunea, SunteÈ›i arheolog, Nu, Istoric, Nici, Critic de artă, Nici gând, Cercetător heraldic, Vă rog, Atunci nu înÈ›eleg de ce aÈ›i vrut să bateÈ›i atâta drum, nici cum de aÈ›i reuÈ™it să dormiÈ›i printre morminte, È™i eu sunt obiÈ™nuit cu peisajul, dar n aÈ™ rămâne un minut după ce a apus soarele, A fost simplu, m am aÈ™ezat È™i am adormit, SunteÈ›i un om curajos, Nici curajos nu sunt, AÈ›i descoperit persoana pe care o căutaÈ›i, E cea de aici, chiar de lângă dumneavoastră, E bărbat sau femeie, E femeie, Nu i au pus încă numele, Presupun că familia se ocupă acum de placa de marmură, Am observat că familiile sinucigaÈ™ilor, mai mult decât celelalte, neglijează această obligaÈ›ie elementară, poate că au remuÈ™cări, probabil că se gândesc că sunt vinovate, E posibil, Dacă nu ne cunoaÈ™tem de nicăieri, de ce răspundeÈ›i la toate întrebările pe care vi le pun, ar fi mai firesc să mi ziceÈ›i să nu mă bag unde nu mi fierbe oala, Ãsta e felul meu de a fi, răspund întotdeauna când sunt întrebat, SunteÈ›i subaltern, subordonat, dependent, servitor, curier, Sunt registrator în Arhiva Generală a Stării Civile, Atunci sunteÈ›i cel mai potrivit pentru a afla adevărul despre teritoriul sinucigaÈ™ilor, dar înainte va trebui să mi juraÈ›i solemn că niciodată nu veÈ›i dezvălui acest secret nimănui, Jur pe ce am mai sfânt în viață, Și ce este, pentru dumneavoastră, dacă tot a venit vorba, lucrul cel mai sfânt pe care l aveÈ›i în viață, Nu È™tiu, Totul, Sau nimic, Trebuie să recunoaÈ™teÈ›i că e un jurământ cam vag, Nu È™tiu altul care să aibă o valoare mai mare, Omule, jură pe onoare, pe vremuri era jurământul cel mai sigur, Bine, atunci voi jura pe onoare, dar È™eful Arhivei s ar prăpădi de râs dacă È™i ar auzi un registrator jurând pe onoare, ÃŽntre un păstor de oi È™i un registrator e un jurământ îndeajuns de serios, un jurământ care nu stârneÈ™te râsul, deci ne vom mulÈ›umi cu el, Care este aÈ™adar adevărul despre teritoriul sinucigaÈ™ilor, întrebă domnul José, Că aici nimic nu e ceea ce pare, E un cimitir, Cimitirul General, Este un labirint, Labirinturile se pot vedea din afară, Nu toate, acesta e din cele invizibile, Nu înÈ›eleg, De exemplu, persoana care se află aici, spune păstorul, atingând cu vârful toiagului ridicătura de pământ, nu e cea care credeÈ›i. Deodată, pământul începu să se clatine sub picioarele domnului José, ultima piesă de pe tablă, ultima certitudine, femeia necunoscută în sfârÈ™it găsită, tocmai dispăruse, VreÈ›i să spuneÈ›i că numărul e greÈ™it, întrebă tremurând, Un număr nu e decât un număr, un număr nu înÈ™ală niciodată, răspunse păstorul, dacă l luăm pe ăsta de aici È™i l mutăm în alt loc, chiar dacă ar fi la capătul lumii, ar fi acelaÈ™i număr, Nu înÈ›eleg, VeÈ›i înÈ›elege imediat, Vă rog, sunt complet derutat, Nici unul din trupurile care sunt îngropate aici nu corespunde numelor care se pot citi pe plăcile de marmură, Nu cred, Dacă vă spun, Adică numerele, Sunt toate schimbate, De ce, Fiindcă cineva le mută înainte să fie aduse È™i aÈ™ezate pietrele cu numele, Cine, Eu, Dar asta e o crimă, protestă indignat domnul José, Nici o lege n o spune, Mă duc chiar acum să vă denunÈ› administraÈ›iei Cimitirului, AmintiÈ›i vă c aÈ›i jurat, ÃŽmi retrag jurământul, în situaÈ›ia asta n are nici o valoare, ÃŽntotdeauna se va putea pune o vorbă bună peste una rea, dar nici una, nici cealaltă nu pot fi retrase, cuvântul e cuvânt, jurământul e jurământ, Moartea e sacră, Ba viaÈ›a e sacră, domnule registrator, cel puÈ›in aÈ™a se spune, Dar trebuie să existe, în numele decenÈ›ei, un minim respect față de cel mort, oamenii vin aici să È™i amintească de rude È™i prieteni, să mediteze sau să se roage, să pună flori sau să plângă în faÈ›a unui nume iubit, È™i ce se întâmplă, din pricina răutății un păstor de oi, numele autentic al celui ce se află în mormânt e altul, rămășiÈ›ele pământeÈ™ti care sunt venerate nu i aparÈ›in, moartea, astfel, devine o farsă, Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o ființă pe care n am cunoscut o, Dar moartea, Ce i cu ea, Trebuie respectată, AÈ™ vrea să mi spuneÈ›i în ce constă, după părerea dumneavoastră, respectul față de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, ȘtiÈ›i bine că vorbesc de morÈ›i, nu de moartea în sine, SpuneÈ›i mi dacă vedeÈ›i aici cea mai mică urmă de profanare, Faptul că le aÈ›i schimbat numele înseamnă o profanare, È™i nu una neînsemnată, E de înÈ›eles că un registrator al Arhivei Generale a Stării Civile poate avea asemenea idei despre nume. Păstorul se întrerupse, făcu un semn câinelui să meargă după o oaie care se îndepărtase de turmă, după care continuă, ÃŽncă nu v am spus din ce motiv am început să schimb între ele plăcile pe care sunt scrise numerele mormintelor, Nu cred că mă interesează, Nu cred că nu vă interesează, Să auzim, Dacă e adevărat, aÈ™a cum am convingerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiÈ›i, cei de aici, datorită răutății unui păstor, cum aÈ›i numit o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjaÈ›i, adevărul e că È™i dacă aÈ™ vrea, n aÈ™ mai fi în stare să mi aduc aminte de locurile certe, singurul lucru pe care l È™tiu e gândul care îmi vine în minte când trec prin faÈ›a uneia dintre aceste plăci de marmură cu numele complet È™i cu respectivele date de naÈ™tere È™i moarte, Ce gând, Că e posibil să nu vedem minciuna chiar când o avem sub ochi. CeaÈ›a se risipise de multă vreme, acum se vedea cât de mare e turma. Păstorul făcu cu toiagul o miÈ™care pe deasupra capului, era un ordin pentru câine s adune animalele. Păstorul spuse, E timpul să mi strâng oile, să n apară călăuzele, am văzut luminile de la două maÈ™ini, însă nu vin încoace, Eu mai stau, spuse domnul José, Chiar vreÈ›i să mă denunÈ›aÈ›i, întreba păstorul, Sunt un om de cuvânt, ce am jurat e bun jurat, Mai ales că, fără îndoială, vă vor sfătui să vă È›ineÈ›i gura, De ce, ÃŽnchipuiÈ›i vă ce complicat ar fi să se apuce să i dezgroape pe toÈ›i, să i identifice, mulÈ›i nu mai sunt decât un pumn de țărână. Oile erau deja adunate, câte una, rămasă în urmă, sărea cu agilitate peste morminte ca să fugă de câine È™i să se alăture suratelor. Păstorul întrebă, EraÈ›i prieten sau rudă cu persoana pe care aÈ›i venit s o vizitaÈ›i, Nici măcar n o cunoÈ™team, Și totuÈ™i aÈ›i venit s o căutaÈ›i, Am căutat o pentru că n o cunosc, VedeÈ›i câtă dreptate am avut când am spus că nu există un respect mai mare decât să plângi o fiinÈ›a pe care n ai cunoscut o, La revedere, Poate ne vom mai întâlni cândva, Nu cred, Nu se È™tie niciodată, Cine sunteÈ›i, Sunt păstorul de oi, Nimic mai mult, Nimic mai mult. O lumină licări în depărtare, Vine încoace, spuse domnul José, AÈ™a se pare, spuse păstorul. Cu câinele în frunte, turma se îndreptă spre podeÈ›. ÃŽnainte să dispară dincolo de copacii de pe celălalt mal, păstorul se întoarse È™i făcu un gest de rămas bun. Domnul José ridică È™i el braÈ›ul. Acum se vedea mai bine lumina intermitentă a maÈ™inii călăuzelor. Din când în când dispărea, ascunsă de accidentele de teren sau de construcÈ›iile neregulate ale Cimitirului, turnurile, obeliscurile, piramidele, apoi reapărea mai intensă È™i mai apropiată, È™i înaintă repede, un semn evident că însoÈ›itorii erau puÈ›ini la număr. IntenÈ›ia domnului José, când îi spusese păstorului, Mai stau, fusese doar să mai rămână singur câteva minute înainte de a porni la drum. Nu È™i dorea decât să chibzuiască puÈ›in, să descopere măsura justa a dezamăgirii pe care o resimÈ›ea, s o accepte, să È™i regăsească liniÈ™tea sufleteasca, să spună o data pentru totdeauna, S a terminat, însă brusc îi venise o nouă idee. Se apropie de un mormânt È™i luă atitudinea celui care medita profund la iremediabila precaritate a existenÈ›ei, la zădărnicia tuturor viselor È™i a tuturor speranÈ›elor, la fragilitatea absoluta a gloriilor lumeÈ™ti È™i divine. Era atât de cufundat în cugetare, încât nu dădu nici un semn c ar fi remarcat sosirea călăuzelor È™i a unei jumătăți de duzina de persoane, poate mai multe, care însoÈ›eau funeraliile. Nu făcu nici o miÈ™care cât timp dură săpatul gropii, coborârea sicriului, reumplerea mormântului, clădirea obiÈ™nuitei moviliÈ›e din pământul care prisosise. Nu făcu nici o miÈ™care când una dintre călăuze înfipse la căpătâi placa metalică neagră cu numărul mormântului scris cu alb. Nu făcu nici o miÈ™care atunci când automobilul călăuzelor È™i maÈ™ina funebră începu să se îndepărteze, nu făcu nici o miÈ™care în timpul celor două minute cât mai ramaseră însoÈ›itorii lângă mormânt, rostind cuvinte inutile È™i È™tergându È™i câte o lacrimă, nu făcu nici o miÈ™care când cele doua automobile cu care veniseră plecară È™i traversară podul. Nu făcu nici o miÈ™care până nu ramase din nou singur. Atunci se duse să ia numărul care corespundea femeii necunoscute È™i îl puse pe noul mormânt. Apoi, numărul acestuia ocupă locul celuilalt. Schimbarea se făcuse, adevărul se preschimbase în minciună. Oricum, e foarte posibil ca mâine, păstorul, găsind aici un mormânt nou, să mute, fără să È™tie, numărul fals pe mormântul femeii necunoscute, ipoteză ironică în care minciuna, părând că se repetă, ar redeveni adevăr. Operele hazardului sunt infinite. Domnul José plecă spre casa. Pe drum, intră într o patiserie. Luă o cafea cu lapte È™i o felie de pâine prăjită. Nu mai putea de foame. Hotărât să recupereze somnul pierdut, domnul José se băgă în pat de cum ajunse acasă, dar, după nici două ore, era din nou treaz. Avusese un vis ciudat, enigmatic, se văzuse pe sine însuÈ™i în mijlocul cimitirului, înconjurat de o mulÈ›ime de oi, atât de numeroase încât de abia lăsau să se întrezărească moviliÈ›ele mormintelor, È™i fiecare purta pe cap un număr care se modifica tot timpul, dar, fiind toate identice, nu reuÈ™eai să È›i dai seama dacă oile își schimbau numărul sau numerele treceau de la una la alta. Se auzea un glas care striga, Sunt aici, sunt aici, nu putea veni de la oi, acestea au uitat de multă vreme să vorbească, nici de la morminte, căci despre ele nimeni nu È™i aminteÈ™te să fi vorbit vreodată, È™i, totuÈ™i, stăruitor, glasul nu se oprea din strigat, Sunt aici, sunt aici, domnul José se uita în direcÈ›ia de unde se auzea È›ipătul, dar nu vedea decât boturile ridicate ale animalelor, apoi aceleaÈ™i cuvinte răsunau în spate, sau la dreapta, sau la stânga lui, Sunt aici, sunt aici, el se întorcea rapid, însă nu izbutea să le localizeze. Domnul José se enervase, voia să se trezească È™i nu putea, visul continua, acum apărea păstorul cu câinele, iar domnul José își spuse, Nu e nimic să nu È™tie păstorul, el îmi va spune cui aparÈ›ine aceasta voce, însă păstorul nu deschise gura, făcu numai un gest cu toiagul pe deasupra capului, câinele alerga în jurul oilor, silindu le să se îndrepte spre un pod pe care treceau în liniÈ™te automobile cu tăbliÈ›e pline cu beculeÈ›e care se aprindeau È™i se stingeau È™i care spuneau, Þine te după mine, Þine te după mine, Þine te după mine, într o clipă turma dispăru, dispăru câinele, dispăru păstorul, rămase numai pământul cimitirului acoperit de numere, aceleaÈ™i care înainte stătuseră pe capetele oilor, dar fiind acum toate la un loc, cu marginile lipite una de alta, într o spirală neîntreruptă al cărei centru era chiar domnul José, nu È›i puteai da seama unde începea un număr È™i se termina altul. Angoasat, scăldat în sudoare, domnul José se trezi spunând, Sunt aici. ÃŽÈ™i È›inea pleoapele închise, era pe jumătate conÈ™tient, dar repetă de două ori cu forță, Sunt aici, sunt aici, apoi deschise ochii È™i văzu meschinul spaÈ›iu unde trăia de atâția ani, văzu tavanul jos, de stuc crăpat, duÈ™umeaua cu plăcuÈ›ele ei strâmbe, masa È™i cele două scaune din mijlocul sufrageriei, dacă acest nume are vreun sens într un asemenea loc, dulapul unde È›inea datele È™i imaginile celebrităților, ungherul cu bucătăria, cămăruÈ›a care i servea ca baie, atunci spuse, Trebuie să găsesc o modalitate să mă eliberez de această nebunie, se referea, evident, la femeia acum pentru totdeauna necunoscută, casa, biata de ea, n avea nici o vină, era numai o casă tristă. De teamă că visul va reveni, domnul José nu mai vru să adoarmă. Stătea întins pe spate, uitându se la tavan, aÈ™teptând întrebarea, De ce te uiÈ›i la mine, dar tavanul nu l luă în seamă, se mulÈ›umi să l privească fără să È™i schimbe expresia. Domnul José renunță să mai spere că de acolo va primi ajutor, va trebui să rezolve problema singur, È™i cea mai bună metodă era să se convingă că nu există nici o problemă, Otrava scuipată, boala uitată, a fost proverbul ireverenÈ›ios care îi ieÈ™i pe gură, a făcut o otrăvitoare pe femeia necunoscută, uitând pentru moment ca există otrăvuri atât de lente încât își produc efectul când deja le am uitat originea. Imediat, amintindu È™i, murmură, AtenÈ›ie, moartea e de multe ori o otravă lentă, apoi se întrebă, când oare È™i din ce pricină a început ea să moară. ÃŽn acel moment, tavanul, fără să pară că există vreo relaÈ›ie, directă sau indirectă, cu cele auzite, ieÈ™i din indiferență pentru a i atrage atenÈ›ia, Mai sunt cel puÈ›in trei persoane cu care n ai vorbit, Cine, întrebă domnul José, PărinÈ›ii È™i fostul soÈ›, ÃŽntr adevăr, n ar fi o idee rea să merg să vorbesc cu părinÈ›ii ei, m am gândit la început la asta, dar m am hotărât să las pentru altă dată, Ori o faci acum, ori niciodată, deocamdată te mai poÈ›i distra mergând încă o bucată de drum, înainte de a te lovi definitiv cu capul de zid, Dacă n ai sta tot timpul atârnat ca un tavan ce te afli, ai È™ti că n a fost un divertisment, Dar a fost o diversiune, Care e diferenÈ›a, Caut o în dicÈ›ionare, de asta există ele, Am întrebat ca să mă aflu în treabă, oricine È™tie că o manevră de diversiune nu e o manevră de divertisment, Dar ce mi spui de celălalt, Care celălalt, SoÈ›ul, el e probabil persoana care È›i ar putea spune cele mai multe lucruri despre femeia ta necunoscută, îmi imaginez că viaÈ›a de cuplu, viaÈ›a în comun, funcÈ›ionează ca o lentilă care măreÈ™te, îmi imaginez că nici o rezervă È™i nici un secret nu pot rezista mult timp microscopului unei observaÈ›ii continue, Unii spun că, dimpotrivă, cu cât priveÈ™ti mai mult cu atât vezi mai puÈ›ine, oricum ar fi, nu cred c are rost să stau de vorbă cu el, Te temi ca s ar apuca să È›i vorbească despre cauzele divorÈ›ului, nu vrei să auzi nimic care ar fi în defavoarea ei, ÃŽn general, oamenii nu reuÈ™esc să fie drepÈ›i, nici faÈ›a de ei înÈ™iÈ™i, darmite faÈ›a de ceilalÈ›i, fără îndoială, mi ar spune povestea încercând să tragă spuza pe turta lui, Inteligentă analiză, da, domnule, Nu sunt prost, ÃŽntr adevăr, prost nu eÈ™ti, dar îți ia prea mult timp ca să pricepi mai ales lucrurile simple, De exemplu, Că n aveai nici un motiv să porneÈ™ti în căutarea acestei femei, doar dacă nu cumva, Dacă nu cumva, ce, Dacă nu cumva o iubeÈ™ti, Trebuie să fii tavan ca să È›i vină o idee atât de absurdă, Cred ca È›i am spus odată ca tavanele caselor sunt ochiul multiplu al lui Dumnezeu, Nu mi aduc aminte, Dacă nu È›i am spus o chiar cu aceste cuvinte, È›i o spun acum, Atunci spune mi È™i cum aÈ™ putea eu iubi o femeie pe care n o cunosc, pe care n am văzut o niciodată, ÃŽntrebarea este, fără îndoială, pertinentă, dar numai tu nu poÈ›i răspunde, Ideea ta e fără cap È™i fără coadă, Nu contează că are sau nu cap È™i coadă, eu îți vorbesc de altă parte a trupului, de inimă, despre care voi spuneÈ›i că este motorul È™i sediul afectelor, ÃŽÈ›i repet că nu pot fi îndrăgostit de o femeie pe care n o cunosc, pe care n am văzut o niciodată, decât în câteva poze vechi, Voiai s o vezi, voiai s o cunoÈ™ti, È™i asta, ca eÈ™ti sau nu de acord, era dragoste, Fantezii de tavan, Fanteziile tale, de om, nu ale mele, EÈ™ti arogant, crezi că È™tii totul despre mine, Totul, nu, dar ceva tot trebuie să fi aflat după atâția ani de viață în comun, pun pariu că nu te ai gândit niciodată că tu È™i cu mine trăim în comun, marea deosebire dintre noi e că tu îmi dai atenÈ›ie numai când ai nevoie de sfaturi È™i îți ridici ochii în sus, pe când eu îmi petrec tot timpul uitându mă la tine, Ochiul lui Dumnezeu, N ai decât să mi iei metaforele în serios, dacă vrei, dar nu le repeta de parcă ar fi ale tale. După acest reproÈ™, tavanul se hotărî să tacă, înÈ›elesese că gândurile domnului José se concentraseră toate asupra vizitei pe care urma s o facă părinÈ›ilor femeii necunoscute, ultimul pas înainte de a se lovi de zid, expresie de asemenea metaforică însemnând, Ai ajuns la capăt. Domnul José se dădu jos din pat, se spălă, își pregăti ceva de mâncare È™i, recuperând astfel puÈ›ină vigoare fizică, apelă la vigoarea morală pentru a telefona, cu indispensabila răceală birocratică, părinÈ›ilor femeii necunoscute, în primul rând ca să vadă dacă erau acasă, apoi ca să întrebe dacă ar putea primi, chiar azi, un funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, care trebuia să stea de vorbă cu ei despre un subiect legat de fiica decedată. Dacă ar fi fost vorba de un apel oarecare, domnul José ar fi ieÈ™it ca să vorbească de la cabina publică, aflată de cealaltă parte a străzii, dar, în acest caz, exista pericolul ca, răspunzând, să sesizeze zgomotul monedei căzând înăuntrul aparatului, chiar È™i cel mai puÈ›in suspicios dintre oameni ar cere să i se explice din ce motiv un funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile telefona dintr o cabină, pe deasupra într o zi de duminica, privitor la chestiuni de serviciu. ÃŽn aparență, soluÈ›ia dificultății nu se afla departe, domnul José putea să intre încă o dată pe furiÈ™, folosindu se de telefonul de pe masa È™efului, dar riscul n ar fi mai mic, căci în lista de legături telefonice, trimisă în fiecare luna de centrală È™i verificată, număr cu număr, de conservator, ar figura obligatoriu comunicarea clandestină, Ce apel e ăsta, făcut de aici într o duminică, i ar întreba conservatorul pe subÈ™efi, È™i pe loc, fără să aÈ™tepte răspuns, ar ordona, ProcedaÈ›i la anchetă, acum. Rezolvarea misterului apelului secret ar fi lucrul cel mai simplu din lume, trebuia doar să sune la numărul suspect È™i să asculte informaÈ›ia, Da, domnule, în ziua respectivă ne a telefonat un funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, È™i nu numai ca a sunat, dar a venit până aici, voia să È™tie din ce motiv s a sinucis fiica noastră, a pretins că îl interesează pentru statistică, Pentru statistică, Da, domnule, pentru statistică, cel puÈ›in aÈ™a ne a spus, Foarte bine, acum ascultaÈ›i mă cu toată atenÈ›ia, Va rog, în vederea completei lămuriri a acestui caz e indispensabil ca dumneavoastră, doamnă, È™i soÈ›ul, să fiÈ›i de acord să colaboraÈ›i cu conducerea noastră, Ce trebuie să facem, Să veniÈ›i mâine la Arhivă să l identificaÈ›i pe funcÈ›ionarul care v a vizitat, Vom fi acolo, Voi trimite o maÈ™ină să va ia. ImaginaÈ›ia domnului José nu se mărgini să creeze acest neliniÈ™titor dialog, odată terminat, trecu la reprezentările mentale ale evenimentelor ce vor urma, părinÈ›ii femeii necunoscute intrând în Arhivă È™i arătându l, El e, sau stând încă în maÈ™ina care i adusese, asistând la intrarea funcÈ›ionarilor È™i deodată arătându l, El a fost. Domnul José murmură, Sunt pierdut, n am nici o scăpare, Ba da, ar avea o scăpare, una comodă, È™i definitiva, dac ar renunÈ›a la ideea de a i vizita acasă pe părinÈ›ii femeii necunoscute, sau dacă s ar duce fără să i anunÈ›e dinainte, bătându le pur È™i simplu la uÈ™a È™i zicând, Bună seara, sunt un funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, mă scuzaÈ›i că va deranjez într o zi de duminică, dar lucrările Arhivei s au acumulat în asemenea măsură, cu atâția oameni născându se È™i murind, încât a trebuit să recurgem la un regim de lucru permanent de ore suplimentare. Acesta ar fi, fără îndoială, procedeul cel mai inteligent, cel care i ar putea da domnului José maximum de garanÈ›ii posibile în ce priveÈ™te siguranÈ›a sa viitoare, dar părea ca ultimele ore trăite, enormul cimitir cu braÈ›ele lui întinse de caracatiță, noaptea cu luna opacă È™i umbre miÈ™cătoare, dansul convulsiv al nălucilor, păstorul cel bătrân È™i oile, câinele, tăcut de parcă i ar fi fost extirpate corzile vocale, mormintele cu numerele schimbate, toate astea păreau să i fi încurcat gândurile, de obicei suficient de lucide È™i de clare pentru a È™i guverna viaÈ›a, altminteri nu s ar înÈ›elege de ce stăruitor se gândeÈ™te să telefoneze, fiind È™i mai puÈ›in de înÈ›eles de ce, faÈ›a de sine însuÈ™i, încearcă să se justifice cu argumentul pueril ca un apel prealabil îi va înlesni drumul spre informaÈ›ii. Ba chiar se gândeÈ™te că are o formula capabilă să risipească de la bun început orice umbră de neîncredere, cum ar fi să spună, aÈ™a cum deja spune, stând pe scaunul È™efului, Va vorbesc de la postul de permanență al Arhivei Generale a Stării Civile, cuvântul permanență, își închipuie el, e È™peraclul ce i va deschide toate uÈ™ile, È™i, într adevăr, s ar părea că are dreptate, de la celalalt capăt al firului i se răspunde da, domnule, veniÈ›i când doriÈ›i, azi nu ieÈ™im din casa. Un ultim rest de prudență îi È™opti domnului José că probabil tocmai își făcuse ultimul nod la funia cu care va fi spânzurat, însă nebunia îl liniÈ™ti, îi spuse că lista apelurilor va fi trimisă de centrală abia peste câteva săptămâni È™i că, cine È™tie, în perioada respectivă, conservatorul ar putea fi în concediu sau acasă, bolnav, sau pur È™i simplu s ar putea hotărî să i ordone unui subÈ™ef să verifice numerele, n ar fi prima dată, lucru care ar însemna probabilitatea aproape sigură că delictul nu va fi descoperit, dacă ne gândim că nici unuia dintre subÈ™efi nu i place această însărcinare, Mda, funia se strânge, prostul se bucură, murmură domnul José în chip de concluzie, resemnat în faÈ›a hotărârilor destinului. AÈ™eză cartea de telefon pe locul ei precis de pe masă, aliniind o riguros cu unghiul drept al colÈ›ului, È™terse receptorul cu batista pentru a îndepărta amprentele digitale È™i se întoarse acasă. Mai întâi își dădu pantofii cu cremă, apoi își perie costumul, îmbrăcă o cămașă curată, își puse cravata cea mai bună, avea mâna pe clanță când își aminti de împuternicire. Dacă se va prezenta acasă la părinÈ›ii femeii necunoscute È™i va spune simplu, Sunt cel care a telefonat din partea Arhivei, nu va avea, desigur, în ce priveÈ™te forÈ›a de convingere È™i autoritatea, acelaÈ™i efect ca în cazul când le va pune sub nas o hârtie timbrată, È™tampilată È™i semnată, acordându i purtătorului drepturi È™i puteri depline în exercitarea funcÈ›iilor sale, în scopul îndeplinirii riguroase a misiunii cu care a fost investit. Deschise dulapul, căută dosarul episcopului È™i scoase împuternicirea, totuÈ™i, aruncându È™i ochii peste ea, înÈ›elese că era inutilă. ÃŽn primul rând, din pricina datei, anterioară sinuciderii, È™i, în al doilea rând, din pricina termenilor în care fusese redactată, de exemplu, ordinul È™i misiunea de a verifica È™i descoperi tot ce se referea la viaÈ›a trecută, prezentă È™i viitoare a femeii necunoscute, Nici măcar nu È™tiu unde e ea acum, se gândi domnul José, iar în ce priveÈ™te viaÈ›a viitoare, își aminti catrenul popular care zice, Ce e dincolo de moarte, n am văzut, nu vom vedea, din câți am fost pe acolo, nimeni nu spune ceva. Se pregătea să pună la loc împuternicirea, dar, în ultima clipă, fu nevoit o dată mai mult să dea ascultare stării de spirit care îl sileÈ™te să se concentreze obsesiv asupra unei idei È™i să insiste până o vede realizată. De vreme ce È™i amintise de împuternicire, va trebui să aibă una la el. Se întoarse în Arhivă, se duse la dulapul cu imprimate, dar uitase că, după anchetă, acesta stătea tot timpul încuiat. Pentru prima dată în viaÈ›a sa de fiinÈ›a paÈ™nică se simÈ›i cuprins de un val de furie, îi venea să dea un pumn în geam È™i să trimită la naiba urmările. Din fericire, își aminti la timp ca subÈ™eful însărcinat să vegheze asupra consumului de formulare È›inea cheia dulapului cu pricina într un sertar al biroului È™i că sertarele subÈ™efilor, aÈ™a cum cereau normele riguroase ale Arhivei Generale, nu puteau fi închise, Singurul, aici, care are dreptul să aibă secrete, sunt eu, spusese È™eful, iar cuvântul lui era lege, care cel puÈ›in de asta data nu se aplica inspectorilor È™i registratorilor din simplul motiv că aceÈ™tia, aÈ™a cum am văzut, lucrează la mese simple, fără sertare. Domnul José își înveli mâna dreaptă în batistă ca să nu lase nici o urmă de deget care l ar putea denunÈ›a, luă cheia È™i deschise dulapul cu imprimate. Scoase o foaie de hârtie cu timbrul Arhivei, închise dulapul, puse cheia la loc în sertarul subÈ™efului. ÃŽn acest moment se auzi scrâșnind broasca de la uÈ™a exterioară a clădirii. PreÈ› de o secundă, domnul José rămase paralizat, dar imediat, ca în vechile vise din copilărie, în care, uÈ™or ca un fulg, zbura peste curÈ›i È™i peste acoperiÈ™uri, se retrase agil în vârful picioarelor, gâfâind, cu inima bătând să i spargă pieptul. Trecu un lung minut până când, de cealaltă parte a uÈ™ii, se auzi cineva tuÈ™ind, Șeful, se gândi domnul José, simÈ›ind că i tremură picioarele, am scăpat ca prin urechile acului. Se auzi din nou tusea, mai puternică, parcă mai aproape, însă cu deosebirea că acum părea deliberată, voită, de parcă È™i ar fi anunÈ›at prezenÈ›a. Domnul José se uită terorizat la broasca uÈ™ii È™ubrede care l despărÈ›ea de Arhivă. N avusese timp să răsucească cheia în broască, numai ivărul mobil o È›inea închisă, Dacă vine, dacă apasă pe clanță, dacă intră, È›ipa un glas în capul domnului José, te prinde în flagrant, cu această hârtie în mână, cu împuternicirea pe masă, glasul nu spunea altceva, îi era mila de registrator, nu pomenea de consecinÈ›e. Domnul José se dădu încet înapoi, luă împuternicirea de pe masă È™i o ascunse, împreună cu foaia scoasă din dulap, între aÈ™ternuturile încă nefăcute. Apoi se aÈ™eză È™i rămase în aÈ™teptare. Dacă cineva l ar întreba ce aÈ™teaptă, n ar È™ti ce să răspundă. Trecu o oră È™i domnul José începu să se impacienteze. De dincolo de ușă nu se mai auzise nici un zgomot. PărinÈ›ii femeii necunoscute probabil c or fi început să se mire de întârzierea funcÈ›ionarului Arhivei, pornind de la principiul că urgenÈ›a este principala caracteristică a subiectelor ce cad în sarcina unui post de permanență, oricare i ar fi natura, apa, gaz, electricitate sau sinucidere. Domnul José mai aÈ™teptă un sfert de oră fără să se miÈ™te de pe scaun. La capătul acestui interval, înÈ›elese că luase o decizie, adică nu se mulÈ›umea doar să urmeze o idee fixă, cum i se întâmpla de obicei, ci era, într adevăr, vorba de o decizie, deÈ™i n ar fi È™tiut să explice cum ajunsese la ea. Spuse aproape cu glas tare, Ce va trebui să se întâmple se va întâmpla, teama nu rezolvă nimic. Cu o seninătate care acum nu i mai stârnea mirarea, merse să ia împuternicirea È™i foaia de hârtie, se aÈ™eză la masă, își puse călimara în față È™i, copiind, abreviind È™i adaptând, redactă noul document, Aduc la cunoÈ™tință, în calitatea mea de Conservator al acestei Arhive Generale a Stării Civile, tuturor celor care, civili sau militari, particulari sau persoane publice, văd, citesc È™i examinează această împuternicire că individul Cutare a primit de la mine ordinul È™i însărcinarea de a verifica È™i de a descoperi tot ceea ce se referă la circumstanÈ›ele sinuciderii doamnei Cutare, mai ales la cauzele acesteia, atât cele apropiate cât È™i cele îndepărtate, de aici înainte, textul ramase mai mult sau mai puÈ›in identic, până la categoricul imperativ final, Să se execute. Din nefericire, hârtia nu putea să poarte timbrul sec, devenit inaccesibil prin intrarea È™efului în Arhivă, dar ceea ce conta era greutatea autorității exprimate prin fiecare cuvânt. Domnul José puse prima împuternicire între extrasele de ziar, o băgă în buzunarul interior al hainei pe cea pe care o terminase de scris È™i privi cu un aer sfidător spre uÈ™a de comunicare. Tăcerea de dincolo continua. Atunci domnul José murmură, PuÈ›in îmi pasa că eÈ™ti acolo sau nu. Se apropie de ușă È™i o închise cu cheia, brusc, cu două rotiri rapide ale încheieturii, È›ac, È›ac. Un taxi îl duse acasă la părinÈ›ii femeii necunoscute. Sună, apăru o femeie care avea puÈ›in peste È™aizeci de ani, mai tânără aÈ™adar decât doamna din apartamentul din dreapta de la parter, cu care soÈ›ul o înÈ™elase în urma cu treizeci de ani. Sunt cel care a telefonat de la Arhiva Generala, spuse domnul José, IntraÈ›i, vă rog, vă aÈ™teptam, Mă scuzaÈ›i ca n am venit imediat, dar înainte a trebuit să mă ocup de altă chestiune foarte urgentă. N are importanță, intraÈ›i, intraÈ›i, vă conduc. Casa avea un aer sumbru, ferestrele È™i uÈ™ile erau acoperite de draperii, mobilele erau greoaie, pe pereÈ›i se vedeau tablouri întunecate cu peisaje care probabil nu existaseră niciodată. Stăpâna casei îl conduse pe domnul José în ceea ce părea un birou, unde aÈ™tepta un bărbat vizibil mai în vârstă decât ea, E domnul de la Arhivă, spuse femeia, LuaÈ›i loc, va rog, îl invită bărbatul, indicându i un scaun. Domnul José scoase împuternicirea din buzunar, È›inând o în mână în timp ce spunea, ÃŽmi cer iertare că vă deranjez în timpul doliului dumneavoastră, dar aÈ™a impune serviciul, acest document vă va spune cu toată precizia în ce constă misiunea mea aici. ÃŽi înmână hârtia bărbatului, care o citi apropiind o mult de ochi, spunând într un târziu, Trebuie să fie extrem de importantă misiunea dumneavoastră pentru a justifica un document redactat în asemenea termeni, Acesta e stilul Arhivei Generale, chiar în cazul unei misiuni simple precum cercetarea cauzelor unei sinucideri, Vi se pare simplu, Nu mi o luaÈ›i în nume de rău, ce am vrut să spun e că indiferent de misiunea pe care o primim È™i pentru care se consideră că este necesară o împuternicire, stilul e acelaÈ™i, o retorică a autorității, Se poate numi astfel. Femeia interveni, întrebând, Și ce vrea Arhiva să afle de la noi, Cauza imediată a sinuciderii, în primul rând, Și în al doilea, întrebă bărbatul, Antecedentele, circumstanÈ›ele, indicele, tot ce ne poate ajuta să înÈ›elegem mai bine cele întâmplate, Arhivei nu i e destul că È™tie că fiica mea È™i a luat viaÈ›a, când am spus că trebuie să vorbesc cu dumneavoastră pentru statistică, am simplificat lucrurile, Acum puteÈ›i explica, A trecut vremea când ne mulÈ›umeam cu numerele, astăzi vrem să cunoaÈ™tem, cât mai complet posibil, cadrul psihologic în care se desfășoară procesul suicidar, La ce bun, întrebă femeia, dacă asta nu i dă înapoi viaÈ›a fiicei mele, Ideea e să stabilim parametrii de intervenÈ›ie, Nu înÈ›eleg, spuse bărbatul. Domnul José transpira, era mai complicat decât prevăzuse, Ce căldură, exclamă, DoriÈ›i un pahar cu apă, întrebă femeia, Dacă nu e prea mare deranjul, Sigur că nu, femeia se ridică È™i ieÈ™i, într un minut se întorsese. ÃŽn timp ce È™i bea apa, domnul José hotărî să È™i schimbe tactica. Puse paharul pe tava pe care o È›inea femeia, È™i spuse, ImaginaÈ›i vă că fiica dumneavoastră încă nu s a sinucis, imaginaÈ›i vă că investigaÈ›ia pe care o efectuează Arhiva Generală a Stării Civile ar fi permis deja definirea unor sfaturi È™i recomandări, capabile, eventual, dacă sunt aplicate la timp, să oprească ceea ce mai înainte am numit proces suicidar, Asta înÈ›elegeÈ›i prin parametri de intervenÈ›ie, întrebă bărbatul, Exact, spuse domnul José, È™i fără să lase loc pentru alt comentariu își plasă prima lovitură, Dacă n am putut împiedica sinuciderea fiicei dumneavoastră, poate reuÈ™im, cu colaborarea dumneavoastră È™i a altor persoane aflate într o situaÈ›ie identică, să evităm multe suferinÈ›e È™i multe lacrimi. Femeia plângea, murmurând, Scumpa mea fată, în timp ce bărbatul își È™tergea ochii trecându È™i peste ei, cu o violență reprimată, dosul palmei. Domnul José spera să nu fie obligat să recurgă la o ultimă soluÈ›ie, care ar fi, se gândi el, lectura împuternicirii cu glas tare È™i sever, cuvânt cu cuvânt, ca niÈ™te uÈ™i care se închid una după alta, nemailăsând decât o singură ieÈ™ire celui ce ascultă, să È™i îndeplinească de îndată datoria de a vorbi. Dacă această posibilitate ar fi dat greÈ™, nu i mai rămânea altă soluÈ›ie decât să inventeze în grabă o scuză pentru a se retrage cât mai elegant cu putință. Și să se roage ca acestui încăpățânat tată al femeii necunoscute să nu i vină ideea să telefoneze la Arhivă pentru a cere lămuriri asupra vizitei unui funcÈ›ionar numit domnul José, nu mi amintesc restul numelui. N a fost totuÈ™i nevoie. Omul împături împuternicirea È™i i o dădu înapoi. Apoi spuse, Suntem la dispoziÈ›ia dumneavoastră. Domnul José răsuflă uÈ™urat, avea, în sfârÈ™it, calea deschisă pentru a intra în subiect, Fiica dumneavoastră v a lăsat vreo scrisoare, Nici o scrisoare, nici o vorbă, VreÈ›i să spuneÈ›i că s a sinucis din senin, N o fi fost chiar din senin, a avut cu siguranță motive, dar noi nu le cunoaÈ™tem, Fiica mea era nefericită, spuse femeia, Nimeni nu se sinucide dacă e fericit, o întrerupse soÈ›ul, nerăbdător, Dar de ce era nefericită, întrebă domnul José, Nu È™tiu, de mică a fost tristă, o rugam să mi spună ce are È™i ea îmi răspundea mereu cu aceleaÈ™i cuvinte, N am nimic, mamă, ÃŽn acest caz, cauza sinuciderii n a fost divorÈ›ul, Dimpotrivă, dacă vreodată am văzut o mulÈ›umită pe fiica mea a fost atunci când s a despărÈ›it, Nu se înÈ›elegea bine cu soÈ›ul, Nici bine, nici rău, a fost o căsnicie ca multe altele, Cine a cerut divorÈ›ul, Ea, A existat vreun motiv concret, Din câte È™tim noi, nu, a fost ca È™i cum ar fi ajuns amândoi la capătul unui drum, Cum e el, Normal, e o persoană destul de normală, cu un caracter bun, nu ne a dat niciodată motive să ne plângem, o iubea, Cred că da, Dar ea îl iubea, Cred că da, Și totuÈ™i nu erau fericiÈ›i, N au fost niciodată, Ce situaÈ›ie stranie, ViaÈ›a e stranie, spuse bărbatul. Se lăsă o tăcere, femeia se ridică È™i ieÈ™i. Domnul José ezita, nu È™tia dacă era mai bine să aÈ™tepte să revină sau să continue conversaÈ›ia. Se temea că întreruperea schimbase direcÈ›ia interogatoriului, tensiunea din atmosferă era aproape palpabilă. Domnul José se întrebă dacă vorbele bărbatului, ViaÈ›a e stranie, nu vor fi fost un ecou al vechii sale relaÈ›ii cu doamna din apartamentul din dreapta de la parter, È™i dacă ieÈ™irea bruscă a femeii n a fost cumva răspunsul celei care, în clipa acea, nu putea da un altul. Domnul José luă paharul, bău puÈ›ină apă ca să câștige timp, apoi puse o întrebare la nimereală, Fiica dumneavoastră lucra, Da, era profesoară de matematică, Unde, ÃŽn acelaÈ™i liceu unde a învățat înainte să meargă la universitate. Domnul José luă din nou paharul în mână, precipitat, aproape că l răsturnă, mormăi ridicol, Mă scuzaÈ›i, mă scuzaÈ›i, È™i deodată îi pieri glasul, bărbatul îl privea, în timp ce își bea apa, cu o expresie de curiozitate dispreÈ›uitoare, i se părea că Arhiva Generală, judecând după mostră, stătea prost cu funcÈ›ionarii, ce rost avea să te înfiinÈ›ezi aici înarmat cu o împuternicire atât de sforăitoare, iar apoi să te porÈ›i ca un imbecil. Femeia intră în momentul când soÈ›ul întreba ironic, DoriÈ›i poate să vă dau numele liceului, poate vă va fi util pentru succesul misiunii dumneavoastră, Vă mulÈ›umesc foarte mult. Omul se aplecă deasupra biroului, scrise pe o hârtie numele liceului È™i adresa, i o întinse cu un gest sec domnului José, dar omul care i stătea dinainte nu mai era acelaÈ™i ca în urmă cu câteva clipe, domnul José își recăpătase seninătatea amintindu È™i că È™tia un secret al acestei familii, un vechi secret pe care cei doi nici măcar nu È™i ar putea imagina că l cunoaÈ™te. Din acest gând se născu întrebarea pe care o puse după aceea, ȘtiÈ›i dacă fiica dumneavoastră È›inea un jurnal, Nu cred, cel puÈ›in n am găsit nimic de acest gen, spuse mama, Dar trebuie să fi existat hârtii scrise, însemnări, note, întotdeauna există, dacă m aÈ›i autoriza să mi arunc ochii peste ele aÈ™ putea găsi ceva interesant, N am scos încă nimic din casă, spuse tatăl, È™i nu È™tiu când o s o facem, Casa fiicei dumneavoastră era închiriată, Nu, era proprietatea ei, ÃŽnÈ›eleg. Se lăsă o tăcere, domnul José despături lent împuternicirea, o parcurse cu privirea ca È™i cum s ar fi convins de puterile de care dispunea, apoi spuse, Dacă îmi permiteÈ›i să merg acolo, în prezenÈ›a dumneavoastră, desigur, Nu, răspunsul fu sec, tăios, Dar împuternicirea mea, aminti domnul José, ÃŽmputernicirea dumneavoastră se va mulÈ›umi deocamdată cu informaÈ›iile pe care le aÈ›i primit, spuse bărbatul È™i adaugă, Putem, dacă doriÈ›i, să continuăm conversaÈ›ia mâine, la Arhivă, acum mă scuzaÈ›i, am alte treburi de rezolvat, Nu e cazul să veniÈ›i la Arhivă, ceea ce mi aÈ›i spus despre antecedentele sinuciderii mi se pare suficient, răspunse domnul José, dar mai am de pus trei întrebări, Vă rog, Cum s a sinucis fiica dumneavoastră, A înghiÈ›it o cantitate excesivă de pastile de dormit, Era singură acasă, Da, Dar placa de mormânt aÈ›i pus o, Ne ocupăm de asta, dar de ce întrebaÈ›i, AÈ™a, pur È™i simplu, din simplă curiozitate. Domnul José se ridică, Vă conduc, spuse femeia. Când au ajuns pe coridor, ea își puse un deget pe buze È™i îi făcu un semn să aÈ™tepte. Din sertarul unei măsuÈ›e lipite de perete scoase fără zgomot o legătură mică de chei. Apoi, în timp ce deschidea uÈ™a, le strecură în mâinile domnului José, Sunt cheile ei, È™opti, într una din zilele săptămânii viitoare trec pe la Arhivă să le iau înapoi. Și apropiindu se mai mult, aproape într un suspin, îi spuse adresa. Domnul José dormi ca o piatră. După întoarcerea din riscanta dar reuÈ™ita vizită la părinÈ›ii femeii necunoscute, se gândi să transcrie în caiet extraordinarele evenimente ale acestui sfârÈ™it de săptămână, însă îi era atât de somn încât nu reuÈ™i să treacă dincolo de conversaÈ›ia cu registratorul din Cimitirul General. Se duse la culcare fără să mănânce, adormi în mai puÈ›in de două minute, È™i când deschise ochii, la prima rază de lumină a zorilor, descoperi că, fără să È™tie cum, nici când, se hotărâse să nu meargă la lucru. Era luni, cea mai proastă zi ca să lipseÈ™ti de la slujbă, mai ales pentru un registrator. Oricare ar fi fost motivul invocat, È™i oricât de convingător ar fi putut suna în altă împrejurare, era pe dată suspectat ca nefiind altceva decât un fals pretext, menit să justifice prelungirea indolenÈ›ei duminicale într o zi dedicată muncii prin lege È™i obicei. După succesivele È™i tot mai gravele abateri comportamentale comise de când începuse s o caute pe femeia necunoscută, domnul José era conÈ™tient că această absență s ar putea transforma în picătura de apă ce va face să se reverse o dată pentru totdeauna paharul răbdării È™efului. Această amenințătoare perspectivă n a fost totuÈ™i suficientă pentru a i slăbi hotărârea. Din două motive puternice, ceea ce are de făcut domnul José nu poate aÈ™tepta o după amiază liberă. Primul este că, într una din zilele săptămânii viitoare, mama femeii necunoscute va veni la Arhiva Generală pentru a È™i recupera cheile, al doilea, că È™coala, aÈ™a cum prea bine o È™tie domnul José, cu o È™tiință dobândită prin dură experiență, este închisă la sfârÈ™it de săptămână. DeÈ™i se hotărâse că nu va merge la lucru, domnul José se trezi foarte devreme. Voia să fie departe când se va deschide Arhiva, să nu cumva să i vină subÈ™efului sau direct ideea de a trimite pe cineva să i bată la ușă, să l întrebe dacă iar e bolnav. ÃŽn timp ce se bărbierea, medită dacă e preferabil să meargă mai întâi la casa femeii necunoscute, sau la liceu, dar înclină în cele din urmă spre liceu, acest om aparÈ›ine mulÈ›imii celor care întotdeauna lasă ce e mai important pe mai târziu. Se întrebă de asemenea dacă trebuia să ia la el împuternicirea, sau dacă, dimpotrivă, ar fi periculos s o arate, având în vedere că un director de liceu, prin obligaÈ›iile impuse de funcÈ›ie, trebuie să fie o persoană instruită È™i informată, cu multe lecturi, să ne imaginăm că termenii în care e redactat documentul i se vor părea insoliÈ›i, extravaganÈ›i, hiperbolici, să ne imaginăm c ar cere să afle motivul pentru care i lipseÈ™te timbrul sec, sfatul prudenÈ›ei e să lase împuternicirea alături de cealaltă, printre inocentele hârtii ale episcopului, LegitimaÈ›ia care mă acreditează ca funcÈ›ionar al Arhivei Generale va fi mai mult decât suficientă, conchise domnul José, în fond, nu voi face decât să confirm un dat concret, obiectiv, factual, că o femeie care s a sinucis a fost profesoară de matematică la liceu. Era încă foarte devreme când plecă de acasă, magazinele erau închise, fără lumini, cu obloanele trase, maÈ™inile rare, probabil că È™i cel mai matinal dintre funcÈ›ionarii Arhivei abia acum se dă jos din pat. Ca să nu fie văzut în apropiere, domnul José se ascunse într o grădină aflată la două străzi distanță pe bulevardul principal, pe unde o luase autobuzul care l dusese la imobilul doamnei din apartamentul din dreapta de la parter, în seara când îl văzuse pe È™ef intrând în Arhivă. Doar dacă ar fi È™tiut dinainte că e acolo, cineva l ar fi putut distinge în mijlocul arbuÈ™tilor, prin crengile joase ale copacilor. Din pricina umidității nocturne, domnul José nu se aÈ™eză pe bancă, își omorî timpul plimbându se pe aleile grădinii, uitându se la flori È™i întrebându se ce nume or fi având, nu e de mirare că È™tie atât de puÈ›in despre botanică cel care toată viaÈ›a È™i a trăit o între patru pereÈ›i, respirând mirosul înÈ›epător al hârÈ›oagelor vechi, È™i mai pregnant atunci când trece prin aer parfumul de crizantemă È™i roză care a fost menÈ›ionat pe prima pagină a acestei relatări. Când gongul bătu ora deschiderii Arhivei Generale pentru public, domnul José, acum la adăpost de posibile întâlniri neplăcute, porni spre liceu. Nu se grăbea, toată ziua era a lui, aÈ™a că se hotărî să meargă pe jos. Când ieÈ™i din grădină, ezită asupra direcÈ›iei de urmat, se gândi că, dac ar fi cumpărat harta oraÈ™ului, cum avusese intenÈ›ia, n ar fi acum nevoit să l roage pe un agent de poliÈ›ie să l orienteze, dar adevărul e că situaÈ›ia, omul legii dând sfaturi infractorului, îi dădu o anume plăcere subversivă. Cazul femeii necunoscute ajunsese la final, mai lipsea această incursiune la liceu, apoi inspectarea casei, dacă va avea timp va face È™i o vizită rapidă doamnei din apartamentul din dreapta de la parter pentru a i povesti ultimele întâmplări, iar apoi gata. Se întrebă cum își va trăi viaÈ›a de acum înainte, dacă va reveni la colecÈ›iile sale de oameni faimoÈ™i, timp de câteva rapide secunde își întrezări propria imagine, aÈ™ezat seara la masă, decupând È™tiri È™i fotografii dintr un vraf de ziare È™i reviste, intuind o celebritate care înmugurea sau dimpotrivă se ofilea, din când în când, în trecut, avusese viziunea anticipată a destinului anumitor persoane care apoi au devenit importante, din când în când fusese primul care bănuise că laurii acestui bărbat sau ai acestei femei vor începe să se veÈ™tejească, chircindu se, risipindu se în praf, Totul ajunge la gunoi, spuse domnul José, fără să È™i dea seama, pe moment, dacă se gândea la gloriile pierdute sau la colecÈ›ia sa. Cu soarele bătând din plin în faÈ›adă, copacii din curte înverziÈ›i, straturile înflorite, nimic din aspectul liceului nu aducea aminte de tenebrosul edificiu unde domnul José pătrunsese, într o noapte de ploaie, prin escaladare È™i efracÈ›ie. Acum intra însă pe uÈ™a principală È™i îi spunea unei funcÈ›ionare, Trebuie să vorbesc cu directorul, nu, nu sunt inspector, nu sunt nici furnizor de materiale È™colare, sunt funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, e o problemă de serviciu. FuncÈ›ionara comunică prin telefonul intern, informă pe cineva de sosirea vizitatorului, apoi spuse, Vă rog să urcaÈ›i, domnul director e în secretariat, la etajul doi, Vă mulÈ›umesc foarte mult, spuse domnul José, È™i începu să urce liniÈ™tit scara, că secretariatul era la etajul doi È™tia el prea bine. Directorul vorbea cu o femeie care trebuia să fie secretara È™efă, îi spunea, Chiar mâine am nevoie de grafic, iar ea răspunse, PuteÈ›i conta pe mine, domnule director, domnul José se oprise la intrare, aÈ™teptând să i fie remarcată prezenÈ›a. Directorul își termină conversaÈ›ia, îl privi, doar atunci domnul José spuse, Buna ziua, domnule director, apoi, cu legitimaÈ›ia în mână, făcu trei paÈ™i înainte, AÈ™a cum veÈ›i constata, sunt funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, am venit într o chestiune de serviciu. Directorul refuză legitimaÈ›ia, apoi întrebă, Despre ce este vorba, E vorba de o profesoară, Și ce probleme are Arhiva Generală cu profesorii acestui liceu, Ca profesori, nimic, dar e interesată de oamenii care sunt sau au fost, ExplicaÈ›i mi, vă rog, Facem o cercetare asupra fenomenului sinuciderii, atât din punctul de vedere al aspectelor ei psihologice, cât È™i al incidenÈ›elor ei sociologice, iar mie mi a revenit cazul unei doamne care a fost profesoară de matematică în acest liceu È™i care s a sinucis. Directorul își luă o expresie mâhnită, Biata femeie, e o poveste foarte tristă pe care nici unul dintre noi, până azi, n a reuÈ™it s o înÈ›eleagă, Primul act la care va trebui să procedez, spuse domnul José, folosind limbajul cel mai oficial pe care l È™tia, va fi confruntarea elementelor de identificare care figurează în arhivele noastre cu datele profesionale ale profesoarei, Presupun că vă referiÈ›i la înregistrarea ei ca membră a personalului nostru, Da, domnule. Directorul se întoarse spre secretară, CăutaÈ›i, vă rog, această fișă, ÃŽncă n am scos o din sertar, spuse femeia pe un ton de scuză, trecându È™i rapid degetele peste fiÈ™ele dintr un sertar, Iat o, spuse. Domnul José simÈ›i o contracÈ›ie bruscă în coÈ™ul pieptului, simÈ›i un început de ameÈ›eală care, din fericire, a trecut, adevărul e că sistemul nervos al acestui om a ajuns într o stare de plâns, trebuind însă să recunoaÈ™tem că are È™i motive, e suficient să ne amintim că a avut la îndemână fiÈ™a ce i se arată în acest moment, n ar fi trebuit decât să tragă sertarul, cel cu eticheta care spune Profesori, dar cum È™i ar fi putut imagina pe atunci că fetiÈ›a pe care o căuta va ajunge să predea matematica tocmai în liceul unde învățase. Ascunzându È™i tulburarea, dar nu È™i tremurul mâinilor, domnul José se prefăcu ocupat să compare fiÈ™a liceului cu copia fiÈ™ei din Arhivă, spunând, E aceeaÈ™i persoană. Directorul îl privea cu interes, Nu vă simÈ›iÈ›i bine, întrebă, iar el răspunse simplu, E firesc, nu mai sunt tânăr, Bănuiesc că vreÈ›i să mi puneÈ›i câteva întrebări, AÈ™a e, VeniÈ›i cu mine, să mergem în biroul meu. Domnul José zâmbi în sinea sa în timp ce l urma pe director, Eu n am È™tiut că fiÈ™a ei era aici, dar tu nu È™tii că eu am stat o noapte pe canapeaua ta. Intrară în birou, directorul îl anunță, N am prea mult timp, dar sunt la dispoziÈ›ia dumneavoastră, luaÈ›i loc, È™i îi arătă canapeaua care i servise ca pat vizitatorului, AÈ™ dori să È™tiu, spuse domnul José, dacă, în zilele care au precedat sinuciderea, aÈ›i observat vreo schimbare în starea ei obiÈ™nuită de spirit, Nici una, a fost întotdeauna o persoană discretă, foarte tăcută, Era o profesoară bună, Dintre cele mai bune pe care le a avut liceul, Era prietenă cu vreun coleg, Prietenă, în ce sens, Prietenă, pur È™i simplu, Era amabilă, atentă cu toată lumea, dar nu cred că cineva de aici ar putea spune că au avut relaÈ›ii foarte strânse, Dar elevii, o respectau, Foarte mult, Era sănătoasă, Da, din câte îmi puteam da seama, E straniu, Ce e straniu, Am vorbit cu părinÈ›ii ei, È™i tot ce am auzit de la ei, plus ce aud acum, pare să indice o sinucidere fără explicaÈ›ie, Mă întreb, spuse directorul, dacă sinuciderea poate fi explicată, Vă referiÈ›i la aceasta, Mă refer la sinucidere în general, Uneori lasă scrisori, Desigur, dar nu È™tiu dacă se poate numi explicaÈ›ie ceea ce spun în ele, viaÈ›a e plină de lucruri inexplicabile, E adevărat, Ce explicaÈ›ie poate avea, de exemplu, ceea ce s a întâmplat aici cu câteva zile înainte de sinucidere, Ce s a întâmplat, S a dat o spargere la liceu, Da, De unde È™tiÈ›i, ScuzaÈ›i mă, voiam să fie un da interogativ, nu i am dat suficientă intonaÈ›ie, oricum spargerile sunt de obicei uÈ™or de explicat, Nu È™i atunci când spărgătorul se cațără pe o magazie, intră pe o fereastră după ce sparge geamul, umbla peste tot, doarme pe canapeaua mea, mănâncă ce găseÈ™te în frigider, ia doctorii din cabinetul medical, iar după aceea pleacă fără nimic, De ce spuneÈ›i c a dormit pe canapeaua dumneavoastră, Pentru că am găsit pe jos pătura cu care obiÈ™nuiesc să mi învelesc genunchii ca să nu îngheÈ›e, nici eu nu mai sunt tânăr, aÈ™a cum aÈ›i spus È™i dumneavoastră, AÈ›i făcut plângere la poliÈ›ie, La ce bun, dacă nu s a furat nimic ce rost avea, poliÈ›ia mi ar fi spus că treaba ei e să investigheze delicte È™i nu să dezvăluie mistere, Fără îndoială, e ciudat, Am verificat peste tot, toate încăperile, seiful era neatins, toate erau la locul lor, Cu excepÈ›ia păturii, Da, cu excepÈ›ia păturii, spuneÈ›i mi acum dacă pentru asta găsiÈ›i vreo explicaÈ›ie, Ar trebui întrebat spărgătorul, el trebuie să È™tie, rostind aceste cuvinte, domnul José se sculă în picioare, Domnule director, nu vreau să vă mai răpesc din timpul dumneavoastră, mulÈ›umesc pentru atenÈ›ia pe care aÈ›i consimÈ›it s o daÈ›i nefericitului subiect care m a adus aici, Nu cred că v am fost de mare ajutor, Probabil că aÈ›i avut dreptate când aÈ›i spus că nici o sinucidere nu poate fi explicată, Explicată raÈ›ional, să ne înÈ›elegem, Totul s a petrecut ca È™i cum ea n ar fi făcut decât să deschidă o ușă È™i să iasă, Sau să intre, Da, sau să intre, în funcÈ›ie de punctul de vedere, Iată o explicaÈ›ie excelentă, E o metaforă, Metafora a fost întotdeauna cea mai bună modalitate de a explica lucrurile, La revedere, domnule director, vă mulÈ›umesc din suflet, La revedere, a fost o plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră, evident nu mă refer la tristul subiect al discuÈ›iei noastre, ci la persoana dumneavoastră, Desigur, sunt moduri de a vorbi, Vă conduc până la scara. Când domnul José ajunsese deja pe scara dintre etaj È™i parter, directorul își aduse aminte că nu l întrebase cum se numeÈ™te, N are importanță, reconsideră el imediat, e o poveste încheiată. Domnul José n ar putea spune, în schimb, acelaÈ™i lucru, el mai are de făcut un ultim pas, să caute în casa femeii necunoscute È™i să găsească o scrisoare, un jurnal, o simplă hârtie care ar conÈ›ine izbucnirea, È›ipătul, acel nu mai pot pe care orice sinucigaÈ™ are stricta obligaÈ›ie de a l lăsa în urmă înainte de a ieÈ™i pe ușă, pentru ca cei care vor rămâne dincoace de ea să È™i poată potoli împunsăturile propriei conÈ™tiinÈ›e spunând, Bietul om, trebuie să fi avut motivele lui. Spiritul uman, totuÈ™i, de câte ori va fi nevoie s o spunem, este locul predilect al contradicÈ›iilor, de altfel nici nu s a observat în ultima vreme ca ele să prospere sau cel puÈ›in să aibă condiÈ›ii viabile de existență în afara lui, acesta trebuie să fie motivul pentru care domnul José rătăceÈ™te pe străzile oraÈ™ului, dintr o parte într alta, în sus È™i în jos, pierdut parcă fără hartă sau ghid, când È™tie foarte bine ce are de făcut în această ultimă zi, căci mâine va fi un alt timp, ori el va fi altcineva într un timp identic cu acesta, ca dovadă c o È™tie È™i a pus întrebarea, După toate astea, cine voi mai fi eu mâine, ce fel de registrator va avea Arhiva Generală a Stării Civile. De două ori a trecut prin faÈ›a casei femeii necunoscute, de două ori n a îndrăznit să se oprească, îi era teamă, să nu l întrebăm de ce, această contradicÈ›ie e dintre cele mai cunoscute, domnul José vrea È™i nu vrea, doreÈ™te È™i se teme de ceea ce doreÈ™te, toată viaÈ›a lui a fost astfel. Acum, pentru a câștiga timp, pentru a amâna ceea ce È™tie că e inevitabil, se gândeÈ™te că mai întâi trebuie să prânzească, într un restaurant ieftin, aÈ™a cum i o impune punga sărăcăcioasă, dar care, mai ales, să fie departe de acele locuri, să nu deÈ™tepte cumva bănuielile vreunui vecin curios să afle intenÈ›iile bărbatului care a trecut deja de două ori prin faÈ›a casei. DeÈ™i înfățiÈ™area sa nu se deosebeÈ™te de cea pe care o au de obicei persoanele cumsecade, e È™tiut că nu poÈ›i avea niciodată garanÈ›ii ferme asupra a ceea ce vezi, aparenÈ›ele înÈ™ală foarte tare, de aceea le numim aparenÈ›e, cu toate că, în cazul de față, È›inând seama de povara vârstei È™i de fragila constituÈ›ie fizică, nimănui nu i va trece prin cap, de exemplu, că domnul José își petrece viaÈ›a făcând escalade nocturne pe clădiri. ÃŽÈ™i prelungi cât putu mai mult prânzul frugal, se ridică de la masă târziu, după ora trei, È™i, fără grabă, de parcă avea picioare de plumb, se îndreptă spre strada unde locuise femeia necunoscută. ÃŽnainte de a da ultimul colÈ›, se opri, respiră adânc, Nu sunt un laÈ™, își spuse pentru a È™i da curaj, însă era, aÈ™a cum se întâmplă cu mulÈ›i inÈ™i curajoÈ™i, viteaz în anumite împrejurări, fricos în altele, dacă a stat o noapte în cimitir nu înseamnă că acum nu i tremură picioarele. ÃŽÈ™i băgă mâna în buzunarul exterior al hainei, pipăi cheile, una, cea de la cutia de poÈ™tă, mică, îngustă, se excludea de la sine, celelalte două erau aproape identice, însă una era de la uÈ™a de la stradă, alta de la uÈ™a apartamentului, să dea Domnul să nimerească de la bun început, dacă imobilul are portar È™i e dintre aceia care scot nasul afară la cel mai mic zgomot, ce explicaÈ›ie ar da, va putea spune că a venit cu permisiunea părinÈ›ilor doamnei care s a sinucis, a venit pentru inventarierea bunurilor, sunt funcÈ›ionar al Arhivei Generale a Stării Civile, poftim legitimaÈ›ia, domnule, È™i, după cum vedeÈ›i, mi au fost încredinÈ›ate cheile casei. Domnul José nimeri cheia potrivită de la prima încercare, paznicul porÈ›ii, dacă exista vreunul în clădire, nu se ivi să l întrebe, Unde mergeÈ›i, domnule, e adevărat ce se spune, cel mai bun paznic al podgoriei e teama că vine garda, deci sfatul bun e să ne învingem teama mai întâi, vedem după aceea dacă apare È™i gardianul. Imobilul, deÈ™i vechi, are lift, atât de grele își simte picioarele domnul José încât altfel n ar fi ajuns niciodată la etajul È™ase unde locuise profesoara de matematică. UÈ™a scârțâi deschizându se, făcându l să tresară pe vizitator, brusc îndoindu se de eficacitatea justificării pe care se gândise să i o prezinte portarului în cazul că l ar fi interpelat. Se strecură rapid înăuntrul apartamentului, închise uÈ™a după el cu cea mai mare grijă È™i se regăsi în mijlocul unei penumbre dense, căreia nu i mai trebuia mult ca să devină întuneric. Pipai peretele de lângă tocul uÈ™ii, găsi un întrerupător, dar, prudent, nu apăsă pe el, putea fi periculos să aprindă luminile. Ochii domnului José se obiÈ™nuiau încet cu penumbra, am putea spune că tuturora ni se întâmplă acelaÈ™i lucru în situaÈ›ii similare, dar ce nu se È™tie în general este că registratorii Arhivei Generale, din pricina vizitelor regulate pe care sunt nevoiÈ›i să le facă în arhiva morÈ›ilor, ajung să dobândească, după un timp, capacități de adecvare optică cu totul neobiÈ™nuite. Ar ajunge să capete ochi de pisică dacă, mai înainte, n ar trebui să iasă la pensie. DeÈ™i era mochetă pe jos, domnul José consideră c ar fi mai bine să È™i scoată pantofii, ca să evite orice È™oc sau vibraÈ›ie care i ar putea denunÈ›a prezenÈ›a locatarilor de la etajul de dedesubt. Cu mii de precauÈ›ii trase zăvoarele obloanelor interioare de la una dintre ferestrele care dădeau spre stradă, deschizându le însă numai atât cât să intre puÈ›ină lumină. Se afla în dormitor. Văzu o comodă, un dulap de haine, o noptieră. Patul, îngust, pentru o singură persoană. Mobilele aveau linii simple È™i clare, opusul stilului sumbru È™i greoi al mobilierului din casa părinÈ›ilor. Domnul José dădu o raită È™i prin celelalte încăperi ale apartamentului, care era compus dintr o sufragerie mobilată cu obiÈ™nuitele canapele È™i cu o bibliotecă ocupând complet un perete, o cameră mai mică servind drept birou, bucătăria minusculă, sala de baie redusă la strictul necesar. Aici a trăit o femeie care s a sinucis din motive necunoscute, care a fost căsătorită È™i a divorÈ›at, care s ar fi putut duce să locuiască cu părinÈ›ii după divorÈ›, dar care a preferat să rămână singură, o femeie care, ca toate celelalte, a fost mai întâi fetiță iar apoi domniÈ™oară, dar care, încă de pe atunci, într un mod nedefinit, dar sigur, era deja femeia care urma să devină, o profesoară de matematică al cărei nume de ființă vie s a aflat în Arhiva Generală a Stării Civile alături de numele tuturor fiinÈ›elor vii din acest oraÈ™, o femeie al cărei nume de moartă s a întors în lumea vieÈ›ii pentru că domnul José s a dus să l răscumpere lumii morÈ›ii, numai numele, nu È™i pe ea, căci nu are puteri atât de mari un simplu registrator. Cu uÈ™ile dintre camere lăsate toate deschise, lumina zilei pătrunde de bine de rău în casă, dar domnul José va trebui să se grăbească, dacă vrea să È™i termine căutarea. Deschise un sertar al biroului, își trecu repede ochii peste conÈ›inut, păreau exerciÈ›ii È™colare de matematică, calcule, ecuaÈ›ii, nimic ce i ar fi putut explica motivele vieÈ›ii È™i morÈ›ii femeii care se aÈ™ezase pe acest scaun, care aprinsese această veioză, care È›inuse în mână È™i scrisese cu acest creion. Domnul José închise încet sertarul, vru să deschidă altul, dar nu È™i duse miÈ™carea până la capăt, se opri gândindu se timp de un lung minut, sau au fost doar câteva secunde ce i s au părut ore, după aceea închise sertarul cu un gest hotărât, ieÈ™i din birou, se aÈ™eză pe una din micile canapele din sufragerie, È™i rămase aici. ÃŽÈ™i privea vechile È™osete cârpite, pantalonii fără dungă, puÈ›in cam scurÈ›i, gleznele albe È™i subÈ›iri, cu perii rari. SimÈ›ea cum i se cuibărea trupul în concavitatea suavă a tapiÈ›eriei È™i a arcuirilor canapelei, lăsată de alt trup, Niciodată nu se va mai aÈ™eza aici, murmură. LiniÈ™tea, care i se păruse absolută, era întreruptă acum de zgomotele străzii, mai ales, din când în când, de trecerea câte unei maÈ™ini, dar È™i în aer se simÈ›ea o răsuflare cadenÈ›ată, o pulsaÈ›ie lentă, poate e respiraÈ›ia caselor când sunt lăsate singure, aceasta, probabil, încă n a înÈ›eles că are pe cineva înăuntru. Domnul José își spuse că mai sunt sertare de examinat, cele de la comodă, unde de obicei se păstrează rufăria cea mai intimă, cele de la noptieră, unde intimități de altă natură sunt în general adunate, dulapul, își spuse că dacă l va deschide nu va putea rezista dorinÈ›ei de a È™i trece degetele peste rochiile atârnate, la fel cum ar mângâia clapele unui pian, își va apropia faÈ›a de una dintre ele pentru a i aspira aroma, parfumul, simplul ei miros. Și mai sunt È™i sertarele biroului, pe care n a ajuns să le cerceteze, È™i micile dulapuri din bibliotecă, undeva trebuie să fie ascuns ceea ce venise să caute, scrisoarea, jurnalul, cuvântul de adio, semnul ultimei lacrimi. La ce bun, se întrebă, să presupunem că există o astfel de hârtie, o găsesc, o citesc, dar rochiile ei vor fi la fel de goale, de acum înainte exerciÈ›iile de matematică nu vor mai avea soluÈ›ie, nu vor mai fi descoperite necunoscutele ecuaÈ›iilor, cuvertura de pe pat nu va mai fi dată la o parte, cearÈ™aful nu va mai fi tras peste piept, veioza nu va mai lumina pagina cărÈ›ii, ce s a sfârÈ™it, s a sfârÈ™it. Domnul José se aplecă, își lăsă fruntea în palme, ca È™i cum ar fi vrut să È™i continue gândul, dar nu era aÈ™a, i se sfârÈ™iseră gândurile. Lumina dispăru subit, un nor trecea pe cer. Atunci sună telefonul. Nu l remarcase înainte, dar iată l, pe o masă mică, într un colÈ›, ca un obiect care se foloseÈ™te rareori. Mecanismul casetofonului se puse în funcÈ›iune, un glas feminin rosti numărul de telefon, apoi adăugă, Nu sunt acasă, lăsaÈ›i mesajul după ce auziÈ›i semnalul. Cel care sunase închise, sunt oameni care urăsc să discute cu o maÈ™ină, ori poate a fost vorba de o greÈ™eală, de fapt, dacă nu recunoaÈ™tem glasul care a ieÈ™it din robot n are rost să continuăm. Acest lucru ar trebui explicat domnului José, care niciodată n a văzut de aproape un asemenea aparat, dar probabil că nu va fi atent la explicaÈ›ii, atât de mult îl tulburaseră cele câteva cuvinte pe care le auzise, Nu sunt acasă, lăsaÈ›i mesajul după ce auziÈ›i semnalul, da, nu e acasă, nu va mai fi niciodată acasă, i a rămas numai vocea, gravă, răguÈ™ită, uÈ™or distantă, ca È™i cum s ar fi gândit la altceva în timp ce făcea înregistrarea. Domnul José rosti, Poate că sună din nou, È™i cu această speranță nu se miÈ™că o oră întreagă de pe canapea, penumbra din casă era tot mai densă, dar telefonul nu mai sună. Atunci domnul José se ridică, Trebuie să plec, murmură, însă înainte de plecare, mai făcu o dată turul casei, intră în dormitor, unde era mai multă lumină, se aÈ™eză un moment pe marginea patului, își trecu de câteva ori palma peste marginea îndoită a cearÈ™afului, apoi deschise dulapul, aici se aflau rochiile femeii care spusese definitivele cuvinte, Nu sunt acasă. Se aplecă până le atinse cu faÈ›a, mirosul emanat de ele era un miros de absență, amintind de parfumul mixt de roză È™i crizantemă care pluteÈ™te uneori prin Arhiva Generală. Portarul nu È™i făcu apariÈ›ia ca să l întrebe de unde vine, imobilul e tăcut, pare nelocuit. Atâta tăcere făcu să se nască în capul domnului José o idee, cea mai îndrăzneață din viaÈ›a sa, Ce ar fi să rămân aici peste noapte, n ar È™ti nimeni dac aÈ™ dormi în patul ei. Să i spunem domnului José că nimic nu e mai simplu, nu trebuie decât să mai urce o dată cu liftul, să intre în apartament, să È™i scoată pantofii, poate cineva va greÈ™i din nou numărul, Dacă asta se va întâmpla, vei avea bucuria să auzi din nou glasul răguÈ™it È™i grav al profesoarei de matematică, Nu sunt acasă, va spune ea, È™i dacă, în timpul nopÈ›ii, culcat în patul ei, un vis plăcut îți va înfierbânta trupul bătrân, È™tii ce să faci, soluÈ›ia e la îndemână, dar fii atent la cearÈ™afuri. Sunt sarcasme È™i grosolănii pe care domnul José nu le merită, îndrăzneaÈ›a idee, mai mult romantică decât îndrăzneață, aÈ™a cum a venit, aÈ™a a È™i plecat, iar el nu mai e în clădire, e pe stradă, se pare că ce l a ajutat să iasă a fost amintirea dureroasă a imaginii vechilor È™osete cârpite È™i a gleznelor albe È™i subÈ›iri, cu perii rari. Nimic pe lumea asta n are sens, murmură domnul José, È™i porni spre strada unde locuia doamna din apartamentul din dreapta de la parter. Se înserează, Arhiva Generală s a închis, registratorului nu i rămân prea multe ore pentru a inventa o poveste care să i justifice absenÈ›a de la serviciu timp de o zi întreagă. ToÈ›i È™tiu ca n are rude care ar trebui ajutate de urgență, È™i, chiar dac ar avea, n are nici o scuză, trăind aÈ™a cum trăieÈ™te perete în perete cu Arhiva, nu trebuia decât să intre È™i să spună din ușă, La revedere, pe mâine, am o veriÈ™oară pe moarte. Domnul José își dă seama că nu i pasă, n au decât să l dea afară, să l expulzeze din funcÈ›ia publică, poate că păstorului îi trebuie un ajutor pentru a schimba numerele de pe morminte, mai ales dacă intenÈ›ionează să È™i lărgească câmpul de activitate, nu are, în fond, nici un motiv să se limiteze la sinucigaÈ™i, la urma urmelor toÈ›i morÈ›ii sunt la fel, ce poÈ›i face cu unii poÈ›i face È™i cu toÈ›i ceilalÈ›i, să i amesteci, să i încurci, e totuna, lumea asta n are sens. Când sună la uÈ™a doamnei din apartamentul din dreapta de la parter, domnul José se gândea numai la ceaÈ™ca de ceai pe care o va bea. Sună o dată, de două ori, însă nimeni nu veni să deschidă. Perplex, îngrijorat, sună la uÈ™a apartamentului din stânga de la parter. Apăru o femeie care l întrebă sec, Ce doriÈ›i, Nimeni nu răspunde la celălalt apartament, Și ce dacă, PuteÈ›i să mi spuneÈ›i dacă s a întâmplat ceva, Ce să se întâmple, Vreun accident, vreo boală, de exemplu, E posibil, a venit ambulanÈ›a după ea, când a fost asta, Acum trei zile, Și n aveÈ›i nici o veste, È™tiÈ›i cumva unde se află, Nu, domnule, mă scuzaÈ›i. Femeia trânti uÈ™a, lăsându l pe domnul José pe întuneric. Mâine trebuie să merg s o caut prin spitale, își spuse. Se simÈ›ea epuizat, toată ziua bătuse străzile, toată ziua emoÈ›ii, iar acum această lovitură. IeÈ™i din clădire È™i rămase imobil pe trotuar, întrebându se ce ar mai putea să facă, să sune la toÈ›i locatarii, n or fi toÈ›i la fel de dezagreabili ca femeia din apartamentul din stânga de la parter, domnul José intră din nou în clădire, urcă scara până la etajul al doilea, sună la uÈ™a mamei copilului, cea cu soÈ›ul gelos, la ora asta trebuie să se fi întors de la muncă, dar nu contează, domnul José va întreba doar dacă È™tiu ceva despre vecina din apartamentul din dreapta de la parter. Lumina de pe scară e aprinsă. UÈ™a se deschide, femeia nu È›ine copilul în braÈ›e È™i nu l recunoaÈ™te pe domnul José, Ce doriÈ›i, ScuzaÈ›i mă că vă deranjez, am venit la doamna din apartamentul din dreapta de la parter, dar nu e acasă, iar locatara din celălalt apartament mi a zis c au luat o acum trei zile cu salvarea, Da, e adevărat, ȘtiÈ›i cumva unde este, la ce spital, sau e la vreo rudă. ÃŽnainte ca mama copilului să apuce să răspundă, un glas de bărbat întrebă dinăuntru, Ce se întâmplă, ea își întoarse capul, Cineva întreabă de doamna de la parter, apoi îl privi pe domnul José È™i spuse, Nu, nu È™tim nimic. Domnul José își coborî glasul È™i întrebă, Nu mă recunoaÈ™teÈ›i, ea ezită, A, da, îmi amintesc, spuse în È™oaptă, È™i, încet, închise uÈ™a. Pe stradă, domnul José opri un taxi, DuceÈ›i mă la Starea Civilă, îi spuse distrat È™oferului, Ar fi preferat să meargă pe jos, pentru a È™i economisi puÈ›inii bani pe care i mai avea È™i pentru a È™i termina ziua aÈ™a cum o începuse, dar oboseala nu l mai lăsa să facă un pas. AÈ™a credea cel puÈ›in. Când È™oferul anunță, Am ajuns, domnul José văzu că nu se opriseră în faÈ›a casei sale, ci la poarta Arhivei. N avea rost să i explice omului că trebuia să dea ocol pieÈ›ei È™i s o ia pe strada laterală, în fond n avea de mers decât vreo cincizeci de metri, nici atât. Plăti cu ultimele monede, coborî È™i, când păși pe caldarâm È™i își ridică privirea, văzu că ferestrele Arhivei erau luminate, Din nou, se gândi, uită pe dată îngrijorarea pentru soarta doamnei din apartamentul din dreapta de la parter È™i amintirea mamei copilului, problema era acum să găsească justificarea pentru a doua zi. Dădu colÈ›ul, iată casa, scundă, aproape o ruină, rezemată de înaltul perete al edificiului, care părea gata s o strivească. ÃŽn clipa aceea, domnul José își simÈ›i inima strivită ca de niÈ™te degete brutale. ÃŽn casă era lumină. Era sigur c o lăsase stinsă la plecare, dar, È›inând seama de confuzia care de atâtea zile i se înstăpânise în minte, ar admite că a uitat o poate aprinsă, dacă n ar fi cealaltă lumină, din Arhivă, cinci ferestre strălucind intens. Băgă cheia în broască, È™tia pe cine va găsi înăuntru, dar se opri în prag ca È™i cum convenÈ›iile sociale i ar fi impus să se arate surprins. Șeful stătea aÈ™ezat la masă, în faÈ›a lui erau câteva hârtii aliniate cu grijă. Domnul José n avea nevoie să se apropie pentru a È™ti despre ce era vorba, cele două false împuterniciri, fiÈ™ele È™colare ale femeii necunoscute, caietul de însemnări, coperta dosarului Arhivei cu documentele oficiale. IntraÈ›i, spuse È™eful, sunteÈ›i la dumneavoastră acasă. Registratorul închise uÈ™a, înaintă spre masă È™i se opri. Nu rosti nici o vorbă, simÈ›ea în creier un vârtej lichid în care i se dizolvau toate gândurile. LuaÈ›i loc, am spus că sunteÈ›i la dumneavoastră acasă. Domnul José observă că deasupra fiÈ™elor È™colare se afla o cheie identică cu a sa. Vă uitaÈ›i la cheie, întrebă conservatorul, È™i continuă calm, Să nu credeÈ›i că e vorba de o copie frauduloasă, casele funcÈ›ionarilor, când existau, aveau întotdeauna două chei de comunicare internă, una, desigur, destinată folosinÈ›ei locatarului, cealaltă care rămânea în posesia Arhivei, totul se armonizează, aÈ™a cum vedeÈ›i, Cu excepÈ›ia faptului că aÈ›i intrat aici fără permisiunea mea, reuÈ™i să îngaime domnul José, N aveam nevoie de ea, stăpânul cheii e stăpânul casei, să spunem că amândoi suntem stăpânii acestei case, aÈ™a cum dumneavoastră păreÈ›i a vă fi considerat îndeajuns de stăpân pe Arhivă pentru a sustrage documente oficiale, Vă pot explica, Nu e nevoie, v am urmărit în mod regulat activitățile, pe lângă asta caietul de însemnări mi a fost de mare ajutor, profit de ocazie pentru a va felicita pentru buna redactare È™i proprietatea limbajului, Mâine îmi voi prezenta demisia, Pe care n o voi accepta. Domnul José îl privi surprins, N o veÈ›i accepta, Nu, n o voi accepta, De ce, dacă pot să întreb, PuteÈ›i, de vreme ce sunt gata să devin complice la activitățile dumneavoastră ilegale, Nu înÈ›eleg. Conservatorul luă în mână dosarul femeii necunoscute, apoi spuse, VeÈ›i înÈ›elege curând, dar înainte povestiÈ›i mi ce s a întâmplat în cimitir, naraÈ›iunea se opreÈ™te la conversaÈ›ia pe care aÈ›i avut o cu registratorul de acolo, E o poveste lungă, Pe scurt, ca să am o imagine completă, Am traversat pe jos Cimitirul General până la teritoriul sinucigaÈ™ilor, am dormit sub un măslin, dimineaÈ›a următoare, când m am trezit, eram în mijlocul unei turme de oi, iar apoi am aflat că păstorul ei se amuză schimbând între ele numerele mormintelor înainte de a fi puse plăcile funerare, De ce, E greu de explicat, totul se învârte în jurul chestiunii dacă putem afla unde sunt cu adevărat persoanele pe care le căutăm, el crede că nu vom È™ti niciodată, Ca persoana pe care aÈ›i numit o femeia necunoscută, Da, domnule, Azi ce aÈ›i făcut, M am dus la liceul unde a fost profesoară, am văzut casa unde a trăit, Și aÈ›i găsit ceva, Nu, domnule, È™i am înÈ›eles că nu vreau să găsesc. Conservatorul deschise dosarul, scoase fiÈ™a care venise lipită de actele ultimelor cinci persoane faimoase de care se ocupase domnul José, ȘtiÈ›i ce aÈ™ face dacă aÈ™ fi în locul dumneavoastră, întrebă, Nu, domnule, ȘtiÈ›i care e singura concluzie logică a tot ce s a întâmplat până în acest moment, Nu, domnule, Să faceÈ›i pentru această femeie o fișă nouă, identică cu cea veche, cu toate datele necesare, dar fără data decesului, Și după aceea, După aceea s o puneÈ›i în fiÈ™ierul celor vii, ca È™i cum n ar fi murit, Ar fi o fraudă, Da, ar fi o fraudă, dar nimic din ce am făcut È™i am spus, dumneavoastră È™i cu mine, n ar avea nici un sens dacă n am comite o, Nu înÈ›eleg. Conservatorul se rezemă de spătarul scaunului, își trecu încet mâinile peste față, apoi întrebă, Vă amintiÈ›i ce am spus vineri, când v aÈ›i prezentat neras la serviciu, Da, domnule, Totul, Totul, Vă amintiÈ›i deci că m am referit la anumite fapte fără de care n aÈ™ fi reuÈ™it niciodată să înÈ›eleg absurditatea pe care o reprezintă separarea morÈ›ilor de cei vii, Da, domnule, E nevoie să vă spun la ce fapte m am referit, Nu, domnule. Conservatorul se ridică, Vă las cheia, n am de gând s o mai folosesc, È™i adăugă fără să i dea timp domnului José să spună ceva, Mai e un ultim lucru de rezolvat, Care, domnule, Din dosarul femeii necunoscute lipseÈ™te certificatul de deces, N am reuÈ™it să l găsesc, trebuie să fi rămas în arhivă ori poate l am scăpat pe drum, Câtă vreme nu l veÈ›i găsi, această femeie va fi moartă, Va fi moartă chiar dacă l găsesc, Dacă nu l veÈ›i distruge, rosti conservatorul. Rostind aceste cuvinte, îi întoarse spatele, în curând se auzi zgomotul uÈ™ii Arhivei Generale închizându se. Domnul José stătea încremenit în mijlocul casei. Nu trebuia să completeze o fișă nouă pentru că avea deja o copie la dosar. Trebuia, în schimb, să rupă sau să ardă originalul unde fusese înscrisă o dată a morÈ›ii. Pe undeva înăuntru încă se mai afla certificatul de deces. Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul È™efului, deschise sertarul unde îl aÈ™teptau lanterna È™i firul Ariadnei. ÃŽÈ™i legă de picior un capăt al firului È™i înaintă spre beznă. --------------------------
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati