agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-22 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di NC O lungă despărÈ›ire Chelnerul se apropie de grupul de directori aÈ™ezaÈ›i la masa lungă È™i, cu miÈ™cări rapide, precise, datorate obiceiurilor patronului abstinent, înlocui cupa de È™ampanie cu una de apă minerală. Don Vittorio Brunni încuviință printr-o uÈ™oară înclinare a capului È™i încercă să mormăie o frază politicoasă ca să-i mulÈ›umească, însă nu apucă să deschidă gura, pentru că în chiar acea clipă bărbatul care se afla în scaunul cu rotile se aplecă spre el È™i îi È™opti ceva la ureche. Atunci don Vittorio Brunni își trecu privirea obosită prin lentilele negre care ascundeau orbirea însoÈ›itorului său invalid. - Mă priveÈ™ti cu teamă, simt asta, nu fi prost, Vittorio, murmură orbul. Don Vittorio renunță să-l mai privească È™i preferă să se uite la numeroÈ™ii invitaÈ›i care umpleau sala. Cadrele de conducere de la Marochinăriile Brunni aveau în spatele lor o structură de aluminiu È™i sticlă care slujea drept perete lateral al acelei săli enorme. Două transperante pe jumătate deschise chiar în spatele lor le îngăduiau să fie singurii care simÈ›eau aerul umed din Milano. CeilalÈ›i suportau cu stoicism temperatura ridicată pe care-o generau lămpile cu halogen È™i televizoarele. - AÈ™teaptă cu toÈ›ii, Vittorio, È™opti invalidul. Don Vittorio Brunni ridică paharul È™i îi privi conÈ›inutul ca È™i cum ar fi căutat în bulele dinăuntru cuvintele necesare, dar singurul lucru pe care îl descoperi fu imaginea unei despărÈ›iri definitive, pe care nu reuÈ™i s-o rostească, pentru că de pe buzele sale nu ieÈ™i nici un sunet, nici măcar de îngrijorare sau de durere. Nu mai apucă decât să-È™i ducă mâna dreaptă la ceafa, ca È™i cum ar fi vrut să alunge o insectă supărătoare, È™i se prăbuÈ™i peste paharele de pe masă È™i peste delicioasele tramezzini cu somon. - Vittorio! exclamă orbul din scaunul cu rotile, È™i parfumul puternic de lavandă îi dădu de înÈ›eles că È™eful bodyguarzilor săi îl scotea de-acolo în mare grabă. Comisarul Arpaia își potrivi pe nas ochelarii de baga È™i-È™i scarpină barba nerasă de trei zile. ÃŽn realitate, barba nu-i creÈ™tea mai mult de-atât, în pofida strădaniilor sale È™i a litrilor de loÈ›iune tonică pe care-i folosea zilnic pentru a se spăla pe față. „De ce nu încercaÈ›i mai degrabă să o beÈ›i, È™efule?", obiÈ™nuia să-i spună Pietro Chielli, detectivul corpolent pe care colegii de brigadă îl porecliseră Il Bambino di Brooklyn. „Dar tu ce faci cu orele tale de aerobic?", îi răspundea Arpaia cu un gest binevoitor. Hotărât lucru, femeia care se afla de partea cealaltă a biroului era frumoasă, iar comisarului Arpaia i-ar fi plăcut s-o cunoască în altă parte, la ieÈ™irea dintr-un cinematograf, de pildă, dar ea era acolo, în biroul său de la brigada criminalistică, cercetându-l cu ochii ei verzi, pătrunzători. - ȘtiÈ›i că sunteÈ›i prea chipeÈ™ pentru un simplu comisar de poliÈ›ie ? comentă Ornella Brunni aprinzându-È™i o È›igară. Arpaia ridică din umeri, se simÈ›i ruÈ™inat din pricina afiÈ™ului pe care scria „Fumatul interzis" È™i care atârna în spatele scaunului său È™i își scoase ochelarii. - DomniÈ™oară, cu linguÈ™elile astea n-o să obÈ›ineÈ›i nimic, pentru că nu e nimic de obÈ›inut. Dacă-mi faceÈ›i favoarea de a părăsi acest birou, vă făgăduiesc încă o dată că am să vă informez imediat ce aflu ceva. - Se împlinesc aproape douăzeci È™i patru de ore de când a fost ucis tatăl meu È™i dumneavoastră n-aÈ›i miÈ™cat un deget, îi reproșă Ornella Brunni. - Nu avem nici cel mai mic indiciu că ar fi vorba despre o crimă. AÈ™teptăm rezultatele autopsiei ca să hotărâm ce atitudine trebuie să adoptăm. Vă rog să plecaÈ›i, am foarte multe treburi de rezolvat. - Nu mă interesează să găsiÈ›i criminalul sau criminalii. Vreau doar să È™tiu de ce l-au ucis, insistă femeia. - Cum doriÈ›i, însă mai întâi trebuie să aflăm rezultatul autopsiei. Nu mă obligaÈ›i să vă scot de-aici cu forÈ›a, o imploră comisarul Arpaia. Femeia oftă, strivi mucul de È›igară cu piciorul È™i se ridică de pe scaun cu miÈ™cări feline. Arpaia suspină È™i el, dar nu se clinti din loc. Imediat ce Ornella Brunni ieÈ™i din încăpere, comisarul Arpaia întinse mâna spre telefon. - Chielli ? Una dublă, repede - ordonă el. După câteva minute, cele o sută È™aizeci de kilograme ale detectivului Pietro Chielli ocupau tot cadrul uÈ™ii. ÃŽn mâna dreaptă avea o ceaÈ™că de cafea È™i în stânga un exemplar din ziarul Il Manifesta. - Fata asta o să ne facă probleme, È™efule. CitiÈ›i ce a scris despre asasinarea tatălui ei, spuse Chielli azvârlind ziarul pe birou. - ÃŽl È™tiu pe dinafară, răspunse Arpaia bând cafeaua dintr-o singură înghiÈ›itură. Chielli luă ceaÈ™ca goală È™i o examină cu mare atenÈ›ie. - O să primim niÈ™te vizite, È™efule, È™i încă de peste hotare. - De unde È™tii ? Despre ce naiba vorbeÈ™ti ? - Mi-o spune clar zaÈ›ul de cafea. O È›igancă m-a învățat să ghicesc. Să È™tiÈ›i că văd È™i viitorul, vreÈ›i să È™tiÈ›i ce vă aÈ™teaptă? - Ia mai du-te dracului cu vrăjile tale! îi spuse Arpaia, refuzând să privească fundul ceÈ™tii, unde zaÈ›ul premonitor înfățiÈ™a probabil imaginea lui Dany Contreras, care, la mai puÈ›in de cinci sute de kilometri de-acolo, privea fulgii de zăpadă pufoÈ™i care se zbenguiau prin aer, învârtejiÈ›i de vânt, din pricina cărora în răstimpuri nu reuÈ™ea să vadă nimic altceva decât o ceață densă È™i miÈ™cătoare ce se interpunea între fereastra lui È™i oraÈ™ul Zürich. Dany Contreras se afla într-un birou confortabil, la al patrulea etaj al sediului central al firmei de asigurări Helvetica, È™i se simÈ›ea în largul său acolo, mai cu seamă în timpul iernilor friguroase. Contreras ura din tot sufletul frigul, îl considera un afront personal, pentru că era încredinÈ›at că cele mai mari nenorociri se petrec atunci când e frig. Fosta lui soÈ›ie, ca să dăm doar un exemplu, își alesese tocmai o zi de iarnă ca să-È™i găsească un amant. Dacă ar fi făcut-o vara, de pildă în timpul vacanÈ›elor la Torremolinos, n-ar fi avut nici un fel de importanță, ar fi făcut parte din regulile jocului estival È™i nimic mai mult, dar nu, trebuise s-o facă în ianuarie. Când el o întrebase de ce, sperând că avea să primească un răspuns coerent, oricât de dureros, fusese nevoit să se mulÈ›umească cu un neaÈ™teptat: „Pentru că era atât de frig!" Contreras se uită cu dragoste la radiatoarele albe din încăpere. Cu siguranță că acolo jos frigul dădea naÈ™tere mai multor triunghiuri Amant - SoÈ›ie Friguroasă - ÃŽncornorat. Contreras detesta frigul È™i pentru că îi amintea de oraÈ™ul Punta Arenas, aflat foarte la sud pe harta lumii. ÃŽn urmă cu cincisprezece ani, un avion îl adusese la Zürich, fără bilet de întoarcere, încă un refugiat în naÈ›iunea băncilor È™i a Crucii RoÈ™ii. Dar experienÈ›a lui anterioară din Chile ca poliÈ›ist în brigada criminalistică È™i câteva cursuri urmate la Interpol îl scutiseră să fie trecut în categoria străinilor dubioÈ™i, până când, într-o bună zi, un funcÈ›ionar de la Biroul ForÈ›elor de Muncă, lovit brusc de o revelaÈ›ie, fusese convins că dosarul lui i-ar fi putut interesa pe cei de la firma de asigurări Helvetica. Și iată-l acolo, protejat de radiatoare, departe de piÈ™atul È™i flegmele pe care le spălase vreme de doi ani în gara centrală din Zürich. Iubea acel birou, pentru că acolo se simÈ›ea la adăpost de orice umilință, È™i cu cât ningea mai abitir, cu atât se simÈ›ea mai legat de el. Soneria interfonului îl făcu să se îndepărteze de fereastră. - Domnul Zoller doreÈ™te să vă vadă chiar acum, îi spuse o voce. George Zoller îi arătă un scaun în timp ce-È™i punea în ordine hârtiile de pe birou. - CunoÈ™ti oraÈ™ul Milano? Nu contează. Ascultă-mă cu atenÈ›ie, Contreras, am să-È›i spun o poveste. ÃŽn 1925 a văzut lumina zilei în această vale a plângerii un bebeluÈ™ care a fost botezat Vittorio Brunni. Și-a făcut pentru prima oară nevoile într-o vilă a cărei valoare actuală a fost estimată la È™ase milioane de franci, È™i mă refer la francii noÈ™tri, nu la tinichelele francezilor, în 1955 a moÈ™tenit cincizeci la sută din acÈ›iunile Marochinăriilor Brunni, cu un capital declarat de zece milioane de franci. Restul s-a împărÈ›it între fraÈ›ii săi, care, cu multă generozitate, i-au vândut de-a lungul anilor partea lor. Afacerile i-au mers întotdeauna strună, È™i în 1975 s-a asociat, cu număr egal de acÈ›iuni, cu Carlo Ciccarelli, alt magnat al industriei pielăriei, È™i astfel capitalul s-a dublat. Trei ani mai târziu, binecuvântat fie Domnul, Marochinăriile Brunni au hotărât să plătească la Helvetica o asigurare care acoperă toate bunurile noastre de infrastructură È™i transport. RelaÈ›iile dintre Marochinăriile Brunni È™i firma care ne asigură nouă pâinea au fost întotdeauna fără cusur sau, cu alte cuvinte, un adevărat model de corectitudine, dar (È™i acest „dar" nu înseamnă că ar fi existat între noi fie È™i cea mai mică neînÈ›elegere) iată că, în urmă cu mai puÈ›in de patru luni, Vittorio Brunni a hotărât să plătească È™i o asigurare de viață în valoare de un milion de franci. IeÈ™it din comun e însă faptul că beneficiarii nu sunt membrii familiei, soÈ›ia È™i fiica, desemnate moÈ™tenitoare cu drepturi depline, ci o anumită persoană domiciliată într-un cotlon din El Pantanal, pe nume Mánai, aÈ™a, pur È™i simplu, Mánai, despre care nu È™tim absolut nimic, nici măcar dacă e femeie sau bărbat. Contractul ne obligă, în cazul unei morÈ›i naturale sau accidentale, să găsim această persoană È™i să-i facem cadou milionul de franci. Și-am încălecat pe-o È™a... Cum È›i se pare? - Bizar. De ce nu l-a inclus pe Mánai în testament ? Asta l-ar fi scutit de plata primelor de asigurare. După cum se È™tie, milionarii nu-È™i risipesc banii de plăcere, comentă Contreras. - Din capriciu, presupun. Raportul contabil, certificatul unei sănătăți de fier È™i acceptarea unei clauze care ne autorizează să cerem o autopsie ne-au făcut să fim de acord. N-am pus întrebări. Ne aflăm în ElveÈ›ia È™i economia noastră înfloreÈ™te dacă suntem discreÈ›i; mai mult, unui client italian i se îngăduie întotdeauna să aibă un beneficiar pe sub tejghea; mediteraneenii nu pot fi criticaÈ›i pentru că au câte o aventură, È™i cu atât mai puÈ›in i se poate reproÈ™a asta cuiva care exportă anual mai multe milioane de franci. - Dar e ceva în toată povestea asta care nu miroase a bine È™i nu vă lasă să dormiÈ›i liniÈ™tit. - AÈ™a e, Contreras. Vittorio Brunni a murit subit. Nu È™tim de ce È™i, după cum e È™i firesc, am solicitat o autopsie. AÈ™teptăm rezultatele È™i ne rugăm să fie în favoarea noastră. Contreras, dumneata, eu, toÈ›i detectivii particulari ne câștigăm pâinea de pe urma perversității, înÈ›elegi ce vreau să spun? - Mă tem că da. - Mă bucur să te aud spunând asta. Dacă reuÈ™im să păstrăm milionul ăsta, firma o să ne premieze cu zece la sută din el, bani care vor fi împărÈ›iÈ›i după legile sfinte ale ierarhiei... Contreras, bem un coniac împreună ? Și dumneata, si eu dorim aÈ™adar să demonstrăm că Vittorio Brunni a fost asasinat. - Păi nu aÈ™a s-a întâmplat ? îndrăzni Contreras să întrebe. - O să-È›i facem cadou o pălărie colonială È™i vei pleca în căutarea acului în carul cu fân, care întâmplător se numeÈ™te Mánai È™i se află undeva prin ungherele cele mai îndepărtate din El Pantanal. Un orb înarmat cu un pistol De îndată ce coborî din taxi, Dany Contreras simÈ›i că frigul umed din Milano îl pătrundea până la oase. Plăti È™i, ridicându-È™i gulerul paltonului, se îndreptă spre poarta vilei. Nu apucă să apese butonul soneriei, căci două namile de câini îi ieÈ™iră în întâmpinare, scoțându-È™i capetele enorme prin grilajul gros de fier forjat. Contreras se dădu un pas înapoi, străbătut brusc de un val de căldură. -Angelico, Divino, staÈ›i cuminÈ›i! le porunci o voce, iar câinii îi dădură ascultare. Posesorul acestei autorități de invidiat era un individ cât un dulap. ÃŽntr-o mână È›inea un walkie-talkie È™i în cealaltă o puÈ™că mare, cu două È›evi. - Nu e recomandabil să veniÈ›i neanunÈ›at. Ce doriÈ›i? spuse el cu toată politeÈ›ea de care era în stare. - Don Carlo Ciccarelli mă aÈ™teaptă. Dulapul îl întrebă cum se numeÈ™te, vorbi prin walkie-talkie cu cineva dinăuntru È™i imediat după aceea deschise poarta cu ajutorul unui dispozitiv de deschidere centralizată. Contreras făcu câțiva paÈ™i, auzind în urma lui mârâitul amenințător al celor două namile de câini. - VeniÈ›i în urma mea È™i nu vă îndepărtaÈ›i nici un pas de mine, îi spuse dulapul. ÃŽnaintară pe o cărare străjuită de copaci desfrunziÈ›i, în timpul verii era probabil o alee frumoasă, presupuse Contreras, dar fu nevoit să-È™i întrerupă consideraÈ›iile estetice întrucât ajunseră în dreptul unei esplanade acoperite cu gazon, în mijlocul ei, aÈ™ezat în scaunul cu rotile, se afla Carlo Ciccarelli. Avea picioarele acoperite cu o pătură în carouri, o pereche de ochelari cu lentile negre îi ascundeau ochii, iar în mână È›inea un pistol Walter de nouă milimetri. - Nu vă miÈ™caÈ›i, porunci dulapul. Contreras se opri. Un bărbat întoarse scaunul cu rotile cu miÈ™cări energice, în timp ce invalidul continua să È›ină pistolul strâns în mână. Deodată apăru alt bărbat, care alergă vreo douăzeci de paÈ™i È™i lăsă un reportofon pe gazon. Se îndepărtă de cărare È™i se apropie de invalid, al cărui scaun nu se mai învârtea. O voce abia auzită venea dinspre reportofon. Invalidul își miÈ™că uÈ™or capul, ridică arma si apăsă pe trăgaci. Vocea amuÈ›i pe dată È™i aparatul se făcu țăndări. - Acum veniÈ›i după mine, îi porunci din nou dulapul. Dany Contreras strânse mână osoasă È™i rece a invalidului, în timp ce bărbatul aflat lângă scaunul cu rotile băga pistolul într-o teacă de piele. - Contreras, chilian, patruzeci È™i cinci de ani, fost poliÈ›ist, vorbiÈ›i germana, franceza È™i italiana. Am cerut un raport informativ despre dumneavoastră când am aflat că veniÈ›i încoace. Mă scuzaÈ›i, dar trebuie să-mi iau măsuri de precauÈ›ie, îl lămuri pe Contreras eliberându-i mâna. - Vă pricepeÈ›i foarte bine să trageÈ›i cu arma, deÈ™i sunteÈ›i orb, comentă Contreras. - V-am mai spus că un orb trebuie să-È™i ia măsuri de precauÈ›ie. VeniÈ›i cu mine, am să vă arăt locul unde a murit bietul Vittorio. Contreras îl urmă pe invalid până-n dreptul uÈ™ii, dar nu intrară în vilă. Acum invalidul conducea singur scaunul cu rotile, È™i o făcea cu mare precizie. Mergând pe lângă perete, îl conduse în spatele casei. Acolo se afla pergola de aluminiu È™i sticlă care lui Contreras i se păru locul ideal pentru un restaurant de lux. - Vă place? A fost creată de un arhitect local È™i e perfectă pentru expunerea produselor noastre. ÃŽn fiecare an prezentăm aici noile modele ale firmei. E o adevărată nenorocire ce i s-a întâmplat lui Vittorio, spuse invalidul. - Dumneavoastră ce credeÈ›i ? Care e cauza morÈ›ii domnului Brunni? - Epuizarea, stresul, cum i se spune astăzi, oboseala. Vittorio muncea prea mult. Autopsia îmi va confirma părerea, sau va spune ceva asemănător. - De ce aÈ›i insistat să i se facă autopsie ? De obicei e solicitată de procuratură sau de organele autorizate, ca noi, care cerusem deja acest lucru. - Ca să câștig timp. Știam de asigurare. ÃŽntre Vittorio È™i mine nu au existat niciodată secrete. Habar n-am de unde i-a venit ideea asta È›icnită, dar pentru că nu vreau să arunc nici o umbră asupra prestigiului firmei noastre, am solicitat autopsia. Peste câteva ore vom afla de ce a murit partenerul meu È™i astfel îl vom putea înmormânta creÈ™tineÈ™te. PriviÈ›i într-acolo, vedeÈ›i acel turn? Contreras se uită în direcÈ›ia indicată de invalid. La vreo cincizeci de metri depărtare se înălÈ›a un turn înalt, ca o fantomă cenuÈ™ie în mijlocul peisajului invernal. Temelia îi fusese întărită cu bârne de lemn, dar chiar È™i aÈ™a se simÈ›ea oboseala latentă a pietrelor. - Acolo se surpă peste două mii de ani de istorie. La început a fost casa unui negustor, după aceea templu roman, mai târziu biserică catolică, până au bombardat-o aliaÈ›ii. Turnul acela e mândria mea. Invalidul își îndrepta lentilele negre spre ruine, iar Contreras se întrebă dacă era într-adevăr orb. SimÈ›i nevoia să-È™i treacă mâna prin faÈ›a ochelarilor lui, însă prezenÈ›a bodyguardului îl făcu să renunÈ›e la idee. - Nimeni nu poate atinge aceste ruine. Știu că sus încă mai există un clopot, dar va rămâne acolo până când timpul va hotărî contrariul. Ruinele astea sunt mândria È™i plăcerea mea. Nimeni nu trebuie să se atingă de ele. ÃŽntr-o zi m-am trezit cu niÈ™te cretini de la programul de conservare a monumentelor istorice, care mi-au oferit mie, lui Carlo Ciccarelli, ajutor pentru a-l restaura. Le-am spus să se ducă dracului. Ruinele astea sunt mândria mea, nu le pot vedea, dar nici pe mine nu mă văd. Am uitat cum sunt eu È™i cum sunt aceste ruine; totuÈ™i, È™tiu că ele È™i cu mine ne surpăm împreună, È™ubreziÈ›i de timp. - Oglinda degradării dumneavoastră. Nu vă faceÈ›i griji, cu toÈ›ii ne degradăm, observă Contreras. - Insolent È™i crud. ÃŽmi place de dumneavoastră, domnule Contreras. ÃŽn curând vom afla că Vittorio a murit de moarte bună, aÈ™a că vă puteÈ›i face bagajele pentru călătoria spre El Pantanal. ȘtiÈ›i unde se află locul ăsta blestemat ? - Nu, dar îl voi găsi, răspunse Contreras. Cine e Mánai? Dacă între dumneavoastră È™i răposat nu existau secrete, presupun că îl cunoaÈ™teÈ›i pe beneficiar. - PresupuneÈ›i greÈ™it. N-am nici cea mai vagă idee. Iar acum v-aÈ™ ruga să plecaÈ›i, bătrânii ca mine trebuie să doarmă mult. Contreras părăsi vila cu un sentiment confuz. Dacă totul era aÈ™a cum îl încredinÈ›ase Ciccarelli, firma de asigurări avea să economisească un milion de franci, însă flerul lui de poliÈ›ist experimentat îi spunea că lucrurile nu erau de fapt chiar atât de simple. Când poarta cu grilaj de fier se închise în urma lui, Contreras se întoarse către dulapul care È›inea în continuare puÈ™ca în braÈ›e È™i-l rugă să-i cheme un taxi. ÃŽn loc de răspuns, bărbatul făcu un gest scârbit È™i cele două namile de cifru începură să latre amenințător. De la vilă până la prima intersecÈ›ie erau cel puÈ›in cinci sute de metri. Blestemând umezeala care se lipea de palton, Contreras porni la drum. Tocmai își aprinsese o È›igară, când o maÈ™ină se opri chiar lângă el. - Domnul Contreras? îl întrebă grăsanul de la volan, care se revărsa în scaun. ÃŽn dreapta lui era un tip slab, cu barba nerasă de vreo trei zile. - Da, eu sunt. Ce doriÈ›i ? răspunse el, alarmat. - PoliÈ›ia, preciza grăsanul arătându-i legitimaÈ›ia. - Vă rugăm să urcaÈ›i în maÈ™ină, vă ducem noi la hotel, îl invită politicos comisarul Arpaia. Dany Contreras se aÈ™eză pe bancheta din spate È™i, refuzând È›igara de foi pe care i-o oferea detectivul Chielli, repetă întrebarea. - Vrem să discutăm cu dumneavoastră, nimic mai mult, È™i iertaÈ›i-ne dacă spaniola pe care o vorbim e foarte proastă, se scuză comisarul . - Dacă doriÈ›i numai să stăm de vorbă, n-am nimic împotrivă, spuse Contreras. - Ce s-a întâmplat cu Jorge Toro ? Mare înaintaÈ™, chilianul ăla! exclamă detectivul Chielli. - Chiar nu poÈ›i să uiÈ›i puÈ›in de fotbal ? IertaÈ›i-l pe colegul meu, se scuză din nou comisarul Arpaia. - Mea culpa. Sunt suporterul echipei Modena. Șase ani a jucat pentru noi! zise entuziastul Chielli. - Fii atât de bun È™i mai redu viteza, că doar nu te-oi crede Fittipaldi, sugeră comisarul. - Chilienii au avut un pilot de Formula l mai bun decât Fittipaldi; se numea Fioravanti. Nu-i aÈ™a, domnule Contreras ? Comisarul Arpaia își duse mâinile la cap, aÈ™teptând o reacÈ›ie solidară, iar Contreras, profund miÈ™cat, i-o oferi, întrebându-l despre ce anume doreau să stea de vorbă cu el. - Despre autopsie. De ce firma dumneavoastră a solicitat o autopsie atât de repede? - Chestie de rutină. Dar răposatul se află acum în mâinile medicului legist care lucrează pentru Carlo Ciccarelli. ÃŽn timp ce detectivul Chielli îi înjura în gura mare pe È™oferi, Arpaia È™i Contreras descopereau că interesele lor cu privire la caz erau antagonice: din fidelitate față de firma de asigurări, trimisul companiei Helvetica dorea un asasinat, È™i, din evidentă comoditate, poliÈ›istul înclina să creadă că era vorba despre o moarte naturală. Cu toate acestea, flerul lor comun de copoi le spunea că acel puzzle avea prea multe piese împrăștiate care-ncotro. O dată ajunÈ™i în centrul oraÈ™ului, Contreras le ceru să-l lase în apropierea Domului. Voia să se plimbe puÈ›in È™i să mediteze înainte de a-i face o vizită medicului legist. - Vă rog să mă È›ineÈ›i la curent cu situaÈ›ia. Nu uitaÈ›i că suntem în aceeaÈ™i barcă, îi aminti Arpaia la despărÈ›ire. - Chile, campionatul mondial de fotbal din 1962. Þara dumneavoastră a ieÈ™it pe locul trei. Echipa chiliană a înscris È™aisprezece goluri, dintre care unsprezece i-au aparÈ›inut lui Jorge Toro, îi spuse pe un ton didactic sportivul Chielli. Contreras străbătu grăbit cele zece intersecÈ›ii care despart Domul de hotelul Manin. Aerul umed din Milano devenea tot mai rece si cerul cenuÈ™iu părea să prevestească un deznodământ imprevizibil. La recepÈ›ie ceru cheile È™i, o dată cu cartela magnetică, îi înmânară un plic sigilat pe care se hotărî să-l deschidă în faÈ›a unui pahar de Jack Daniel's. Mesajul, scris pe o foaie care purta antetul hotelului, era scurt, dar literele trasate de o mână sigură, uÈ™or înclinate spre dreapta, trădau un caracter voluntar. „Mă aflu în camera dumneavoastră, aÈ™a că nu vă speriaÈ›i dacă veÈ›i vedea o străină pe domeniile care vă aparÈ›in. Ornella Brunni" Dany Contreras împături biletul, îl făcu să dispară în buzunarul hainei È™i se îndreptă spre lift. Tocmai se pregătea să intre în cabină, când recepÈ›ionerul îl anunță că îl căuta cineva la telefon. - Am rezultatul autopsiei, îi spuse comisarul Arpaia. - Și e în defavoarea mea, comentă Contreras. - AÈ™a e. Paralizarea bruscă a funcÈ›iilor vitale. Mai e cunoscută È™i sub numele de moarte subită È™i se produce de obicei la nou-născuÈ›i. A fost o plăcere să vă cunosc, domnule Contreras. - Când are loc înmormântarea ? - Peste câteva ore. Totul e pregătit la cavoul familiei. - Nu vi se pare că toate astea se întâmplă prea repede, domnule comisar ? - Și ce dacă ? AÈ™a e viaÈ›a modernă. Trăim È™i murim cu viteza sunetului, zise Arpaia pe un ton care lăsa să se înÈ›eleagă că nu credea ce spune. Trecerea tigrului Ornella Brunni avea peste un metru È™aptezeci; bine făcută È™i îmbrăcată în blugi mulaÈ›i È™i cu o bluză care amintea de perioada hippie, evoca un trup dintr-un tablou de Modigliani pictat de Andy Warhol. Stătea întinsă pe pat, cu televizorul deschis, iar imaginile care se derulau pe ecran, despre un program pentru salvarea pădurilor, sporeau strălucirea ochilor ei verzi. Sub picioare își pusese o geacă de piele maro, ca să nu murdărească cearÈ™aful cu bocancii. - ÃŽntotdeauna procedaÈ›i astfel ? o salută Contreras. - IertaÈ›i-mă, dar trebuie să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi, se scuză femeia, aÈ™ezându-se pe marginea patului. - ȘtiaÈ›i că vă îmbrăcaÈ›i foarte prost pentru o femeie care tocmai a moÈ™tenit o avere? - N-am să mă ating nici măcar de o liră din banii ăia murdari. N-au decât să È™i-i bage în cur, declară femeia în timp ce scotocea în buzunarul hainei după un pachet de È›igări. - Despre asta doreaÈ›i să vorbim? - Nu. Voiam să vă spun că tatăl meu a fost omorât, dar n-a fost vorba despre un asasinat; a fost, ca să spunem aÈ™a, o execuÈ›ie, un act justiÈ›iar care trebuia să se producă mai devreme sau mai târziu. - Rezultatul autopsiei e foarte clar. Moarte subită. Uneori È™i adevărul apare aÈ™a, subit. - Fac ceva pe autopsia lor. AscultaÈ›i-mă: în urmă cu un an, în Asuncion, un bărbat pe nume Michael Schiller a murit tot aÈ™a, iar acum È™ase luni, la Barcelona, a fost omorât la fel Joan Estevez. Oamenii ăștia lucrau pentru tatăl meu, pentru Marochinăriile Brunni. Contreras se duse la bar È™i luă două sticle mici de whisky. Pe una dintre ele i-o dădu Ornellei. - ContinuaÈ›i, spuse el desfăcând capacul. - Schiller era traficant de piei în slujba tatălui meu, iar Estevez se ocupa de transportarea lor în Europa. Firma noastră e cel mai mare exportator de piei de crocodil sau caiman din lume È™i, conform documentelor de import, pieile provin din Egipt sau din Cuba, dar asta e o minciună gogonată. ÃŽn urmă cu câțiva ani, partenerul tatălui meu a descoperit că puteau obÈ›ine pieile aproape pe gratis în Mato Grosso. - VreÈ›i să spuneÈ›i în El Pantanal, preciza Contreras. - De unde È™tiÈ›i ? îl întrebă Ornella dând pe gât băutura. - Nu È™tiu nimic, pur È™i simplu pun lucrurile cap la cap. Tatăl dumneavoastră È™i-a făcut o asigurare de viață de care beneficiază o persoană domiciliată în El Pantanal. Asta numai în cazul în care avea să moară de moarte naturală sau în urma unui accident. De asta mă È™i aflu aici, ca să stabilesc dacă trebuie să plătim aceÈ™ti bani sau nu. - SpuneÈ›i-mi numele acestei persoane. - Mánai. AÈ™a, pur È™i simplu Mánai. Ornella Brunni își puse mâinile în cap. ÃŽn gestul ei era un amestec de satisfacÈ›ie È™i deznădejde. - ȘtiÈ›i cine este Mánai ? întrebă ea fără să-È™i ia mâinile de pe cap. - Nu. Și m-aÈ›i ajuta nespus de mult dacă mi-aÈ›i spune. - Mánai este ultimul mare vrăjitor al tribului anare. - Un vrăjitor ? Și cine sunt aceÈ™ti anare ? - Un trib din El Pantanal. Unul dintre ultimele triburi care au reuÈ™it să evite contactul cu albii. Sărmanii anare! - De acord. Cred că trebuie să stăm de vorbă mult È™i pe îndelete, dar presupun că nici dumneavoastră, nici eu nu dorim să ratăm înmormântarea tatălui dumneavoastră, spuse Contreras È™i-i dădu haina de piele. ÃŽn ceaÈ›a răcoroasă a serii milaneze, vreo douăsprezece persoane își luau adio de la Vittorio Brunni. Ceremonia fu scurtă. Contreras îl văzu pe invalid lângă văduvă È™i, la o distanță prudentă, perechea formată din comisarul Arpaia È™i detectivul Chielli. Ornella rămase departe de grup, cu mâinile în buzunarele hainei de piele. ReprezentanÈ›ii firmei de pompe funebre depozitară sicriul cu rămășiÈ›ele pământeÈ™ti ale lui Vittorio Brunni în mijlocul cavoului familiei È™i închiseră uÈ™a. Deodată, Contreras îl văzu pe unul dintre bodyguarzi aplecându-se spre invalid pentru a-i spune ceva la ureche È™i observă că acesta își îndreptă lentilele negre spre Ornella. Contreras scoase o È›igară din pachet, È™i o mână îi oferi foc. Era detectivul Chielli. - E destul de frig la Milano, È™i din pricina umezelii pare È™i mai frig, comentă grăsanul. - AÈ›i venit să-mi vorbiÈ›i despre vreme ? - Nu. Vrem să vă invităm la o grappa pe care o păstrăm în maÈ™ină pentru asemenea cazuri de urgență. Grappa Nonino. AÈ›i băut vreodată? Contreras îl urmă pe Chielli până la maÈ™ina parcată pe una dintre aleile care duceau la cavoul familiei Brunni. Acolo Arpaia îi oferi un pahar de plastic. - BeÈ›i È™i vă veÈ›i simÈ›i mai bine, în ciuda vremii ăsteia de tot rahatul, spuse comisarul. Grappa era delicioasă È™i Contreras o lăsă să alunece încet pe gât. - V-am văzut venind într-o companie de invidiat. - Fata m-a asigurat că tatăl ei a fost asasinat, deÈ™i a preferat să folosească termenul „executat". Sănătate. - Ornella Brunni e o fată răsfățată, o fată de bani gata care s-a amestecat în toate miÈ™cările posibile È™i imposibile; simpatizantă a Brigăzilor RoÈ™ii, a deÈ›inuÈ›ilor politici, a ecologiÈ™tilor, a celor care fac greva foamei, a celor care organizează marÈ™uri în favoarea demnității homosexualilor, dar È™i a sandiniÈ™tilor... Nu v-a spus că tatăl ei a fost un porc de capitalist È™i că a fost executat de vreo avangardă proletară? întrebă Arpaia ironic. - Nu, însă mi-a spus că în toată tărășenia asta e amestecat un vrăjitor. Arpaia se luă cu mâinile de cap, după aceea de barba nerasă de trei zile, dar pe care în realitate nu È™i-o răsese de câteva luni, Chielli izbucni È™trengăreÈ™te în râs, iar Contreras nu È™tiu ce să adauge. Ornella Brunni È™i Dany Contreras luară cina în salonul hotelului Manin. Fata abia dacă se atinse de mâncare, dar când ajunseră la cafea, Contreras È™tia mult mai multe lucruri despre Vittorio Brunni, Mánai È™i anare. ÃŽn urmă cu câțiva ani, Michael Schiller, un aventurier lipsit de scrupule, apăruse la Milano, invitat de Carlo Ciccarelli, ca să-i propună lui Vittorio Brunni ceea ce el numea o reducere a costurilor materiei prime, în El Pantanal erau mii de yacare, mici caimani care populează râurile, terenurile cu mangrove È™i mlaÈ™tinile. Această specie era ocrotită prin lege È™i de aceea număra foarte multe exemplare, în plus, după cât se părea, Schiller avea relaÈ›ii foarte bune cu persoane care colaborau la afacere, închizând ochii. Cifrele nu mint È™i, de fapt, ceea ce propunea Schiller reducea substanÈ›ial costurile. Aici intervenea Joan Estevez: el trebuia să aducă pieile în Europa prin Barcelona, să înlesnească falsificarea documentelor de proveniență, astfel încât pieile de yacare să poată pătrunde în Italia ca È™i cum ar fi provenit de la pui de crocodili È™i caimani din Egipt sau din Cuba. Singurul lucru pe care-l mai aveau de făcut era să organizeze partide de vânătoare în El Pantanal, iar Schiller se pricepea bine la asta. Ce a uitat să menÈ›ioneze aventurierul a fost că vânătorii trebuiau să pătrundă pe teritoriul tribului anare, indieni care trăiau de pe urma acelor reptile È™i care le venerau ca început È™i sfârÈ™it al vieÈ›ii. - Acum ceva mai bine de doi ani, tatăl meu a călătorit în El Pantanal, invitat de Schiller, ca să participe la o partidă de vânătoare, È™i s-a întors total schimbat de acolo, își pierduse obiÈ™nuita locvacitate, treptat i-a cedat conducerea firmei lui Carlo Ciccarelli È™i, în faÈ›a neputinÈ›ei familiei, s-a transformat într-un fel de autist, îi era teamă. Dormea puÈ›in È™i zbuciumat, iar uneori se trezea strigând acel nume ciudat: Mánai. Intrarea grăbită a detectivului Pietro Chielli în salon o întrerupse pe Ornella. - VeniÈ›i, domnule Contreras, comisarul vă aÈ™teaptă în maÈ™ină. IeÈ™iră în stradă. Arpaia îl invită să se aÈ™eze lângă el, pe bancheta din spate. Chielli puse pe capotă sirena albastră È™i porniră în mare viteză. - Unde mergem ? îndrăzni să întrebe Contreras, blestemându-se că nu-È™i luase paltonul. - La vila lui Ciccarelli. Se pare că cineva a încercat să-l omoare, răspunse comisarul. De data asta, dulapul înarmat cu puÈ™că fu neobiÈ™nuit de politicos; le deschise imediat poarta È™i alergă în urma maÈ™inii. Intrând pe proprietatea lui Ciccarelli, văzură mai mulÈ›i bodyguarzi È™i angajaÈ›i care străbăteau grădina enormă cu lanterne în mână. Ciccarelli îi aÈ™tepta aÈ™ezat pe un scaun cu spătar înalt. Părea un monarh invalid care nu-È™i putea contempla regatul. - Domnule comisar Arpaia, apa dumneavoastră de colonie e inconfundabilă; domnule detectiv Chielli, È›igările dumneavoastră de foi duhnesc; domnule Contreras, da, vă recunosc mirosul; aÈ™teptaÈ›i, mai e ceva, da, cineva s-a întâlnit cu târfuliÈ›a aia, cu fiica lui Vittorio, îi întâmpină invalidul, cu nările fremătându-i sub ochelarii cu lentile negre. - O impresionantă demonstraÈ›ie olfactivă, dottore. Ce s-a întâmplat? întrebă comisarul. - Asta, spuse invalidul aruncând la picioarele nou-veniÈ›ilor o carte groasă, deschisă. Era o ediÈ›ie în braille a Divinei Comedii. Pe una din pagini, chiar între reliefurile care permiteau lectura pe pipăite a cuvintelor „buon tetragono ai colpi di fortuna", se înfipsese o săgeată minusculă, al cărei vârf dăduse hârtiei o tentă maronie. - Eram chiar aici È™i citeam, da, citeam cu degetele, când deodată mi-am dat seama că prin fereastra deschisă nu pătrundea decât liniÈ™tea. M-am întors È™i în acea clipă am auzit că ceva loveÈ™te cartea. Ce naiba e asta? - O săgeată, o săgeată din El Pantanal, spuse Contreras. - Imbecilule! Domnule comisar, v-am întrebat pe dumneavoastră. - E o săgeată, dottore, răspunse Arpaia. Va trebui să iau cartea ca s-o trimit la analiza de laborator. Contreras ieÈ™i în grădină. Câteva reflectoare scăldau cu lumina lor turnul în ruină. Bodyguarzii È™i angajaÈ›ii, care străpungeau bezna cu lanternele fără să È™tie precis ce anume caută, păreau nervoÈ™i. Nu încăpea nici o îndoială că cineva pătrunsese acolo, È™i cu toate astea nimeni nu văzuse nimic. Câinii nu lătraseră, dar în aer plutea izul unei amenințări, pecetea mortală care însoÈ›eÈ™te trecerea tigrului. Când comisarul Arpaia È™i detectivul Chielli ieÈ™iră din casă, se auzi sirena unei maÈ™ini de poliÈ›ie care se apropia. Veneau carabinierii care trebuiau să-l apere pe Carlo Ciccarelli. - De unde naiba aÈ›i scos chestia aia cu săgeata din El Pantanal? întrebă Arpaia È›inând în mână cartea învelită într-o folie de plastic. - Nu È™tiu mare lucru, dar încerc să pun lucrurile cap la cap. Domnule comisar, cred că aveÈ›i de-a face cu trei omucideri È™i o încercare de omucidere. - Sfântă Treime! exclamă detectivul Chielli. - Da, numai că în cazul de față nu e vorba despre Tito Foulloux, Jorge Toro È™i Leonel Sânchez, treimea fotbalului chilian... Domnule comisar, sunt sigur că, dacă aÈ›i cere autopsia cadavrului unui oarecare Michael Schiller, mort în Asuncion, È™i a unui individ pe nume Joan Estevez, mort la Barcelona, aÈ›i descoperi că au fost asasinaÈ›i în acelaÈ™i fel ca don Vittorio Brunni, pentru ale cărui rămășiÈ›e pământeÈ™ti voi cere o a doua autopsie. Comisarul îl asculta privind cartea deschisă. Deodată, dădu la o parte folia de plastic È™i cercetă cu luare-aminte cartea. Săgeata dispăruse. Acum, deasupra petei maronii se vedea alta, transparentă, ca niÈ™te bale. - Nu cred în vrăjitori, dar de existat, există - comentă Contreras. Dulăii, neliniÈ™tiÈ›i, începură să urle prelung. Probabil că intrusul încă se mai afla acolo. Mână-n mână O rază firavă de soare care străpungea ceaÈ›a arăta că se iveau zorii la Milano. Contreras deschise fereastra, iar trupul Ornellei Brunni se înfioră în aÈ™ternut. Fusese o noapte lungă. Fata sunase la ușă pe la două dimineaÈ›a, chiar când Contreras termina de vorbit la telefon cu detectivul Chielli. - ÃŽmi place de dumneavoastră, chiar îmi place, spunea Chielli. - Mă dau în vânt după declaraÈ›iile de dragoste, răspunse Contreras. - Iar umorul ăsta mă înnebuneÈ™te. Lăsând gluma la o parte, se pare că aÈ›i avut dreptate. Cei de la laborator au găsit curara în carte, iar săgeata a dispărut pentru că era făcută din pânze de păianjen È™i rășină. Umezeala foliei de plastic a făcut-o să se topească, înÈ›elegeÈ›i ? - Curara. O otravă care produce paralizie musculară. Nu mai funcÈ›ionează nici un muÈ™chi, È™i de aici vine moartea subită. Comisarul È™tie că-mi împărtășiÈ›i un secret din dosar? - Da. Arpaia a vrut să vă spun asta, dar e la fel de timid ca È™i barba lui. ÃŽn schimb eu... vă rog să mă înÈ›elegeÈ›i, un individ atât de masiv ca mine nu poate trece cu sfială prin viață. - Dacă nu vă supăraÈ›i, pot să vă întreb de ce-mi spuneÈ›i mie toate astea ? - Pentru că eu È™i comisarul credem că se ascunde ceva putred în spatele morÈ›ii lui Brunni È™i a celorlalÈ›i doi. Ce naiba, ne place meseria noastră È™i vrem să ducem la bun sfârÈ™it ce-am început. - Bine. O să ne ajutăm reciproc, îl asigură Contreras înainte de a pune telefonul în furcă. Deschise uÈ™a crezând că i se aducea un mesaj, dar dădu peste privirea verde a Ornellei Brunni. - Am făcut o plimbare, m-am dus acasă, mi s-a făcut frică È™i am venit aici, spuse ea, aruncându-È™i haina pe un scaun. - Bine, puteÈ›i dormi pe canapea, mormăi Contreras. - Sunt obiÈ™nuită să dorm în paturi mai mari, insinua femeia. - Cu atât mai rău pentru mine, spuse Contreras luându-È™i o pernă. Se întinseră, ea pe pat si el pe canapea. Rămaseră aÈ™a multă vreme, fără să folosească alt limbaj decât pe acela produs de inhalarea fumului de È›igară. - Acum È™tiÈ›i cum a fost ucis tatăl meu, nu-i aÈ™a? rupse Ornella tăcerea. - Nu, dar presupun că a doua autopsie va descoperi în trupul lui resturi de curara, pânză de păianjen È™i rășină. - Mánai. El a fost. Marele vrăjitor Mánai. - Haide. SunteÈ›i o femeie inteligentă, doar nu credeÈ›i acum că un vrăjitor e în stare să sufle într-o sarbacană de la capătul lumii È™i să-l nimerească pe tatăl dumneavoastră în ceafă. - Tatălui meu îi era teamă de Mánai, îi tot repeta numele când avea coÈ™maruri. Habar n-am cum a făcut vrăjitorul să-l omoare, dar a reuÈ™it. Marele Vittorio Brunni a încercat să-È™i cumpere viaÈ›a prin acea asigurare pe numele lui Mánai, însă vrăjitorul nu s-a lăsat mituit. - Ornella, eu lucrez cu fapte care se pot dovedi. Misiunea mea constă în a demonstra că a fost asasinat; ce se întâmplă cu făptaÈ™ul nu mă interesează câtuÈ™i de puÈ›in. - Am să vă vorbesc despre un fapt care poate fi dovedit: Guido Vincenzo era un tânăr antropolog care studia culturile din El Pantanal. ÃŽntr-o zi a publicat un articol în care denunÈ›a exterminarea indienilor anare È™i printre vinovaÈ›i a pomenit autoritățile braziliene È™i paraguayene, dar È™i o întreprindere italiană numită Marochinăriile Brunni. O lună mai târziu, Guido a fost găsit pe fundul mării. Cică a condus beat È™i s-a prăbuÈ™it în apă, cu tot cu maÈ™ină, de pe o stâncă. Ce e mai ciudat în toată povestea asta e că Guido nu bea alcool, nu putea să bea, pentru că era diabetic. - AveÈ›i o copie a acelui articol? Ornella se ridică, își luă haina È™i îi înmână câteva pagini fotocopiate. Contreras începu să citească. Articolul spunea că indienii anare sunt foarte scunzi, motiv pentru care uneori sunt confundaÈ›i cu pigmeii care locuiesc mai la nord, în regiunile preamazoniene. Sunt nomazi care se mută de colo-colo pe un teritoriu de vreo două milioane de hectare È™i care trăiesc aproape exclusiv din ouăle È™i carnea de yacare. Vorbesc o limbă cu multe cuvinte împrumutate din guarani, iar mitologia lor e impregnată de prezenÈ›a reptilelor yacare. Până cu vreo trei ani înainte de publicarea acelui articol, evitaseră contactul cu omul alb, însă niÈ™te vânători de yacare, sub comanda unui neamÈ› pe nume Schiller, le invadaseră teritoriul, anihilându-i pe indienii care încercau să ducă puii de yacare spre interiorul regiunii Mato Grosso Do Sul, pentru a-i salva. Articolul menÈ›iona la sfârÈ™it faptul că pomenitul neamÈ› se declara agent de achiziÈ›ii al Marochinăriilor Brunni, ceea ce demonstra complicitatea acestei firme la exterminarea indienilor. Contreras termină de citit articolul, vru să spună ceva, dar descoperi că Ornella dormea profund. O înveli cu delicateÈ›e È™i se întinse pe canapea până în ziua următoare. Telefonul o făcu pe Ornella Brunni să tresară. - Domnul Contreras? Sunt Carlo Ciccarelli. Ieri seară m-am purtat urât cu dumneavoastră. VeniÈ›i să luăm micul dejun împreună, pentru că vreau să vorbim ca de la bărbat la bărbat, în zece minute va veni cineva să vă ia, spuse invalidul È™i închise. - Cât e ceasul ? întrebă Ornella căscând. - E timpul să plec. DormiÈ›i în continuare. Promit să mă-ntorc înainte de amiază. Carlo Ciccarelli îl primi în sufrageria enormă a vilei. ÃŽi întinse aceeaÈ™i mână osoasă, umflându-È™i nările sub ochelarii cu lentile negre. - Ia te uită, simt că aÈ›i petrecut noaptea în compania Ornellei. Cum se comportă târfuliÈ›a la pat ? Face amor cu Capitalul sub pernă? - E fabuloasă, îi place să se reguleze în picioare. Dumneavoastră nu veÈ›i avea niciodată ocazia să faceÈ›i asta. - Nu vă-ntreceÈ›i cu gluma, domnule Contreras. E de-ajuns să dau un ordin È™i veÈ›i fi scos de-aici în È™uturi. - Nu mă îndoiesc, pentru că dumneavoastră n-aÈ›i putea face asta niciodată. Carlo Ciccarelli izbucni într-un hohot de râs zgomotos. Pocni din degete È™i un chelner se apropie de ei cu o cutie de È›igări de foi. - ServiÈ›i-vă. Sunt de la Vuelta Abajo. - Nu, mulÈ›umesc. Mie îmi plac numai È›igările de foi Condal. - ÃŽmi place de dumneavoastră, domnule Contreras. SunteÈ›i insolent È™i crud. IdioÈ›ii consideră că insolenÈ›a È™i cruzimea sunt defecte, când de fapt sunt mari calități. Ce È™tiÈ›i despre legătura dintre Marochinăriile Brunni È™i indienii din El Pantanal? - Totul. - Mi-am închipuit. Ornella vrea să ne înfunde cu tot dinadinsul. Și ce vreÈ›i să faceÈ›i cu informaÈ›iile pe care le aveÈ›i? - Nimic. Am cunoÈ™tință de importurile frauduloase, de violarea legilor internaÈ›ionale, de încercarea de mituire, dar toate astea nu reprezintă decât pâinea cea de toate zilele, iar È™antajul nu e nici pe departe specialitatea mea. V-am dezamăgit? - Dimpotrivă, îmi demonstraÈ›i că nu sunteÈ›i idiot, îi respect pe oamenii care-È™i cunosc limitele. Cine a încercat să mă ucidă aseară? - De unde să È™tiu eu? - Ornella È™tie, È™i cu siguranță v-a spus È™i dumneavoastră. E aceeaÈ™i persoană care i-a omorât pe Vittorio, pe Schiller È™i pe nenorocitul de Estevez. Blestemat să-i fie numele. Știu asta, È™i oricum nu mai are nici o importanță, dacă rezultatul noii autopsii ne va împiedica să ascundem adevărul. Dar mai e ceva care nu trebuie trecut cu vederea, domnule Contreras: firma dumneavoastră de asigurări e È™i ea implicată în toată afacerea asta, de vreme ce a acceptat să acopere o poliță de asigurare pentru contrabanda cu piei, aÈ™a că un scandal îi va mânji din cap până-n picioare È™i pe elveÈ›ieni. - Ce-mi sugeraÈ›i să fac ? - ConvingeÈ›i-o pe Ornella Brunni. Ea e singura care l-ar putea opri pe individul ăsta. PromiteÈ›i-i tot ce vă cere, bani, sau că-l vom scoate din È›ară viu si nevătămat, orice vă cere. Contreras își dădu seama că Ciccarelli își pierduse cu totul stăpânirea de sine. Era mort de frică, pentru că mai mult ca sigur vizitatorul acela ciudat se afla încă în vreun cotlon ascuns al vilei. Cel puÈ›in aÈ™a indicau urletul prelung al dulăilor din grădină È™i agitaÈ›ia frenetică a bodyguarzilor, care nu încetau să alerge de colo-colo printre copaci. - Mánai e afară È™i faceÈ›i pe dumneavoastră de frică, nu-i aÈ™a? - Nu fiÈ›i prost. Mánai nu există. A fost o invenÈ›ie de-a mea ca să scap de Vittorio. Când a auzit că indienii sunt omorâți pe capete, a fost indignat È™i s-a dus la El Pantanal ca să oprească afacerea. Era un laÈ™, aÈ™a că, pentru a-l speria, Schiller È™i cu mine l-am păcălit. N-a fost prea greu. Era însoÈ›it de nevastă, È™i ei i-am pus în mâncare un praf, nu mortal, dar care să-i producă dureri insuportabile, în Asuncion au văzut-o zeci de medici, toÈ›i mituiÈ›i, care s-au declarat incapabili să lupte împotriva farmecelor lui Mánai, marele vrăjitor al indienilor anare. Când n-a mai putut suporta È›ipetele de durere ale nevestei, Vittorio a cerut să fie dus la vrăjitor. Restul vi-l puteÈ›i închipui cu uÈ™urință. Vrăjitorul (ce-i drept, un actor foarte bun) i-a cerut să renunÈ›e la afacere, Vittorio l-a ascultat, femeia s-a vindecat, dar frica îi pătrunsese în sânge si asta l-a determinat să facă acea asigurare ridicolă de viață. Fir-ar să fie! Aveam situaÈ›ia sub control, până când au început să moară toÈ›i pe capete. Carlo Ciccarelli coborâse tonul. După aceea, pentru a se liniÈ™ti, începu o poliloghie în care descria, cu date statistice precise, activitatea Marochinăriilor Brunni în El Pantanal. Pe teritoriul paraguayan începuseră să se împuÈ›ineze exemplarele de yacare, pentru că indienii duceau sute de pui în Mato Grosso Do Sul, în Brazilia, astfel încât căzuseră de acord să-i bage în sperieÈ›i. ÃŽi omorâseră pe câțiva dintre ei, dar nu se aÈ™teptaseră la o reacÈ›ie atât de furioasă din partea vânătorilor care băgaseră de seamă că le scădeau veniturile, nici la revolta militarilor brazilieni È™i paraguayeni, care nu-È™i mai primeau comisioanele: toată mânia È™i revolta s-au revărsat asupra indienilor anare. - Suntem o firmă mare, domnule Contreras. Pe masă e o mapă din piele de yacare tânăr. Ca să faci o asemenea mapă, care pe piață costă peste o mie de dolari, ai nevoie de cincispre-zece-douăzeci de animale. Am omorât câteva animale ocrotite prin lege, e adevărat, dar È™tii oare câți bani din impozitele noastre au fost acordaÈ›i spre ajutorarea păduchioÈ™ilor ăstora de indieni? Milioane, domnule Contreras, milioane! Deoarece capitalul nu slujeÈ™te numai la achiziÈ›ionarea materiei prime; este investit deopotrivă în certificate pentru naivi, în diplome de bune intenÈ›ii. Nu voiam să-i lichidăm pe indienii anare, însă Italia, Europa întreagă e plină de degeneraÈ›i care vor să ne ruineze. Au ajuns până în Parlament! Unii le mânjesc cu vopsea pe femeile care poartă haine de piele. Un intelectual de doi bani a scris un articol prin care ne denunÈ›a că-i exterminăm pe indieni, dar nici un nemernic nu menÈ›ionează că producem bunăstare, că creăm mii de locuri de muncă. - Patriotismul dumneavoastră mă lasă rece. Mai degrabă spuneÈ›i-i asta comisarului Arpaia, i-o tăie scurt Contreras. - Comisarului ? Dar ce vrea să facă ? - SunaÈ›i-l È™i veÈ›i afla. Sau preferaÈ›i să vi se înfigă o săgeată în ceafă? Comisarul Arpaia È™i detectivul Chielli nu întârziară să se prezinte. PoliÈ›ia italiană È™i detectivul particular lucrau împreună, mână-n mână. - La dispoziÈ›ia dumneavoastră, domnule Contreras, îl salută comisarul È™i, după ce vorbi cu el, ordonă: Chielli, pregăteÈ™te-te să evacuezi vila. Numai dottore Ciccarelli poate să rămână. - Am nevoie È™i de un elicopter al poliÈ›iei, adăugă Contreras. - S-a făcut! exclamă detectivul Chielli muÈ™când o È›igară de foi. ÃŽn lentilele negre ale invalidului se reflectau cerul cenuÈ™iu din Milano È™i stupoarea care îi învinsese aroganÈ›a senilă. Vânătorul solitar - Presupun că detectivul va rămâne la sol, nu? murmură pilotul elicopterului. Chielli îl privi cu dispreÈ› È™i, scoțându-È™i din gură trabucul, se întoarse cu spatele, oferind privirii partea din dos a anatomiei sale. Se îndreptă apoi spre turnul în ruină. Contreras îi arăta cu degetul ceva pe jos lui Arpaia. - E mai mult decât o simplă presimÈ›ire, domnule comisar. Prima dată când am venit aici, am văzut păsări moarte în iarbă È™i mi-am închipuit că era opera câinilor sau a puÈ™tii portarului. După aceea, uitându-mă la turn, am fost surprins că n-am zărit nici o È™opârlă. Pe zidurile casei sunt câteva, dar aici nu. O ruină fără È™opârle? - E cu neputință să te caÈ›eri în turn fără scară, comentă Arpaia. - Probabil că pentru noi e imposibil. Dar un individ care-a învățat să se urce în copaci înainte să înveÈ›e să meargă poate fi agil ca o pisică, chiar dacă-i bătrân. E acolo sus, vă asigur. Chielli îi anunță că elicopterul era pregătit È™i se plânse că pe el îl îndepărtaseră, ca de obicei, la partea cea mai distractivă a misiunii. Elicea se învârti, elicopterul începu să se înalÈ›e, iar copacii părură că se lipesc de pământ. Contreras, prins de cablul care-l susÈ›inea de subsuori, simÈ›i că picioarele i se desprind de esplanada cu gazon. AÈ™a cum îi indicaseră pilotului, elicopterul îl ridică pe Contreras la câțiva metri deasupra turnului. La semnalul său, îl apropiară de turn, până când picioarele lui atinseră din nou o suprafață solidă. Contreras desprinse cablul È™i făcu semn elicopterului să se îndepărteze. Vânătorul era într-adevăr acolo. DeÈ™i stătea ghemuit, cu capul È™i spatele acoperite cu piele de yacare, se ghicea cu uÈ™urință că nu era mai înalt decât un copil de zece ani. Lângă el se aflau o sarbacană scurtă, două străchini de lut, pânze de păianjen încâlcite, un bulgăre de rășină È™i resturi de păsări È™i È™opârle. ÃŽmprejurul lui, un cerc de pietre pestriÈ›e È™i insecte care-È™i schimbă culoarea transformau acel loc de odihnă într-un turn de veghe micuÈ›. Acolo stătea, cu picioarele încruciÈ™ate sub el È™i cu privirea absentă, vânătorul solitar. Părea străin de acei copaci inutili pentru el È™i de acei oameni în stare să înfrunte noaptea fără ocrotirea vreunui talisman. Contreras se apropie cu băgare de seamă È™i dădu roată acelui trup înainte de a se opri în faÈ›a lui. Atunci se lăsă pe vine. Sub fălcile de yacare, care acopereau capul vânătorului, zări un chip fără vârstă, cu pomeÈ›ii împodobiÈ›i cu trei rânduri de desene roÈ™ii. Avea ochii deschiÈ™i, dar o pâclă fără strălucire îi acoperise pupilele. Detectivul întinse o mână È™i-i atinse umărul. Fu de-ajuns pentru ca omuleÈ›ul să se prăbuÈ™ească. Contreras îi puse o mână pe frunte. Vânătorul dogorea de febră. Când elicopterul era pe punctul de a lăsa pe pământ targa care-l transporta pe vânător pentru a-l încredinÈ›a medicilor, un strigăt al detectivului Chielli îi făcu pe toÈ›i să întoarcă privirea. La numai câțiva metri depărtare, aÈ™ezat în scaunul său cu rotile, Carlo Ciccarelli strângea în mână un pistol Walter de nouă milimetri, încercând să dibuiască o È›intă pe care nu o vedea, dar care se reflecta în lentilele sale negre de orb. Lovitura lui Chielli îi făcu oasele să trosnească È™i pistolul căzu în iarbă. - Bestie! Voiam să fac dreptate, voiam să-mi răzbun partenerul! Doi carabinieri îl luară pe colericul invalid. - E un caz clinic complicat. Pe lângă pneumonie, suferă de o gravă malnutriÈ›ie combinată cu deshidratare. Nu-i putem administra decât ser, pentru că nu È™tim dacă organismul lui ar rezista la vreun antibiotic. Nu încape nici o îndoială că avem de-a face cu un bărbat adult, dar am dori să È™tim ce vârstă are, îi informă doctorul Cacucci, de la secÈ›ia de terapie intensivă. ÃŽntins în pat, cu faÈ›a pe jumătate acoperită de masca de oxigen È™i acul pentru ser fixat în braÈ›, vânătorul solitar părea È™i mai mărunÈ›el. Arpaia È™i Chielli îl priveau în tăcere. - Mă duc să dau un telefon. Sunt pe coridor, spuse Contreras. Formă numărul de la hotelul Manin È™i ceru să i se facă legătura cu camera lui. Ornella era încă acolo. - Am crezut că v-aÈ›i săturat de mine! exclamă ea recunoscând glasul lui Contreras. - ÃŽncă nu, È™i de dumneavoastră depinde ca asta să nu se întâmple niciodată. AscultaÈ›i-mă cu atenÈ›ie; în afară de antropologul asasinat, mai È™tiÈ›i pe cineva care să-i cunoască pe anare? - Da, È™tiu pe cineva care îi cunoaÈ™te. - Bine. AduceÈ›i-l la spital, la secÈ›ia de terapie intensivă. - De ce? S-a întâmplat ceva? - Nu mă obosiÈ›i, spuse Contreras È™i închise telefonul. ÃŽn timp ce aÈ™teptau, Arpaia È™i Contreras își înăbuÈ™eau pofta de a fuma privindu-l pe detectivul Chielli care se plimba frenetic de colo-colo. ÃŽÈ™i vântura trupul dintr-o parte în alta a coridorului cu paÈ™i mari, cu È›igara de foi stinsă în colÈ›ul gurii. Din când în când își număra degetele, ca È™i cum ar fi vrut să se asigure că avea într-adevăr zece, sau se trăgea de urechi ca să verifice dacă încă mai erau lipite de cap. - ÃŽntotdeauna e aÈ™a? vru să È™tie Contreras. - Uneori e mai rău, dar e un tip cumsecade, răspunse Arpaia. - Ce-i cu el ? E nervos ? insistă Contreras. - Cred că se gândeÈ™te. Fiecare dintre noi face asta cum se pricepe mai bine, dădu verdictul Arpaia. Detectivul Chielli tocea în continuare linoleumul de pe coridor. La număratul degetelor È™i trasul de urechi adăugase acum nasturii de la haină. Deodată se opri, se lovi cu palma peste frunte È™i se îndreptă grăbit spre Arpaia È™i Contreras. - Șefule, nu omuleÈ›ul ăsta a încercat să-l ucidă pe Carlo Ciccarelli. Poate că el i-a înfipt săgeata otrăvită în ceafă lui Vittorio Brunni, dar aseară nu avea putere să sufle într-o sarbacană. Mai mult, dacă se ascundea în turn, de ce a aruncat pe jos păsările moarte? Cred că a slujit în mod voluntar drept momeală. Probabil că își dorea să fie găsit, cu multă osteneală, dar să fie găsit. - La naiba, aveÈ›i dreptate. Omul ăsta nu e decât o pistă falsă, pentru a-l proteja pe celălalt, concluzionă Contreras. - Grăsanule, întotdeauna am fost de părere că eÈ™ti mai mult decât un fund, îl lăudă Arpaia. - Iar celălalt nu poate fi departe, adăugă Contreras. - Magaziile Marochinăriilor Brunni se află în apropierea vilei lui Ciccarelli, spuse satisfăcut detectivul Chielli. Cei doi poliÈ›iÈ™ti ieÈ™iră din spital È™i se îndreptară spre È™osea, iar Contreras înjură, înciudat de întârzierea Ornellei. Un sfert de oră mai târziu o văzu apărând singură, indiferentă la dezamăgirea care se citea pe chipul lui Contreras. - V-am rugat să faceÈ›i ceva foarte important. - Și v-am ascultat rugămintea. De ce m-aÈ›i chemat aici? - Unde l-aÈ›i lăsat pe specialistul în anare ? - Eu sunt. Mi-am stricat ochii citind despre ei, spuse Ornella È™i arătă spre uÈ™a în dreptul căreia stătea Contreras. Vânătorul stătea în continuare nemiÈ™cat, cufundat în fântâna adâncă a febrei. Din când în când deschidea gura, iar masca de oxigen se aburea. - Dumnezeule! L-au rănit ? exclamă ea la vederea omuleÈ›ului. - Nu. Are pneumonie È™i e subnutrit È™i deshidratat. E un anare? Ornella încuviință. ÃŽi spuse că desenele de pe faÈ›a indianului erau specifice unui vânător anare È™i vru să È™tie unde se aflau lucrurile pe care le adusese cu sine. - Sunt la comisariat. Comisarul Arpaia a dat ordin să fie duse acolo. - Să mergem. E foarte important să-i văd lucrurile, ca să È™tim mai multe despre el. Unde l-au găsit? - La vila lui Ciccarelli, în turnul cel vechi. Ornella Brunni își duse mâna la gură înainte de a întreba: - ÃŽÈ™i acoperise trupul cu o piele de yacare ? - Da, ce înseamnă asta ? - E momeala vânătorului. Indienii anare imită multe obiceiuri ale caimanilor yacare. De pildă, când aceÈ™tia simt că se apropie o felină, unul dintre ei se lungeÈ™te pe plajă È™i slujeÈ™te drept momeală. Felina atacă, sigură că îl va lua prin surprindere pe yacare, È™i îi înfige colÈ›ii în ceafă. Excitată de mirosul de sânge, felina îl sfâșie pe loc È™i îl devorează, netemătoare. Acesta e momentul pe care-l aÈ™teaptă ceilalÈ›i yacare, care între timp au înconjurat-o, nelăsându-i nici o È™ansă de scăpare. - Unde aÈ›i învățat toate astea ? - Guido Vincenzo nu era doar antropolog, ci È™i iubitul meu. - ÃŽmi pare rău, Ornella. Tot mai vreÈ›i să mergeÈ›i la comisariat? - Nu. Și cred că ar fi mai nimerit să mă duc la vila lui Carlo Ciccarelli, spuse ea, privindu-l pe Contreras din îndepărtata singurătate a ochilor ei verzi. Trebuiră să insiste multă vreme ca să-l convingă pe dulapul înarmat că viaÈ›a stăpânului său era în primejdie È™i că era mai bine să-i facă pe dulăi să tacă È™i să le deschidă uÈ™a. Contreras o luă pe Ornella de mână È™i alergară împreună pe aleea străjuită de copaci desfrunziÈ›i, în vreme ce bodyguarzii, surprinÈ™i, strigau în urma lor tot felul de lucruri pe care ei nu le luară în seamă, până ajunseră în dreptul esplanadei acoperite cu gazon. Contreras cunoÈ™tea ritualul: bodyguardul mai vânjos învârtea scaunul cu rotile ocupat de Carlo Ciccarelli, care È›inea în mână pistolul Walter de nouă milimetri; alt individ alerga spre ei, lăsa un reportofon pe gazon È™i se aÈ™eza în spatele scaunului cu rotile; o voce bărbătească se auzea din reportofon... De data asta însă, Ciccarelli nu-È™i îndreptă urechea spre semnalul sonor, nici nu căută È›inta cu ochii lui nevăzători, nici nu trase vreun foc de armă. Nici măcar nu ridică pistolul. Capul îi căzu pur È™i simplu într-o parte, ca unei păpuÈ™i de câlÈ›i, spre stupefacÈ›ia bodyguarzilor, care nu reacÈ›ionară decât în clipa când stăpânului lor îi căzură ochelarii de orb. Comisarul Arpaia È™i detectivul Pietro Chielli ajunseră la faÈ›a locului când pentru Contreras era aproape imposibil să-i È›ină la distanță pe bodyguarzi, pentru a-i împiedica să miÈ™te cadavrul. - Are un semn în spatele urechii stângi. Săgeata, după cum È™tim, se topeÈ™te foarte repede, le atrase atenÈ›ia Contreras. Arpaia È™i Chielli îl priviră pe răposat. Fără ochelarii negri era de nerecunoscut, chipul lui nu avea nici o expresie. Chielli îngenunche È™i observă copacii din apropiere, luând ca reper urechea stângă a mortului, dar Contreras îl descurajă: - Nu vă bateÈ›i capul încercând să stabiliÈ›i posibila traiectorie a săgeÈ›ii. L-a lovit în timp ce unul din oamenii lui întorcea scaunul cu rotile. Ornella È™i cei trei bărbaÈ›i se priviră. Adevăratul vânător solitar se ascundea acolo, foarte aproape, invizibil camuflat de obiceiurile sale îndepărtate. Trist, solitar È™i cel de pe urmă Ashkeanumere, „cel care vine din apă", deschise ochii È™i se văzu înconjurat de negura morÈ›ii, în jurul lui totul era alb, culoarea cea mai sterilă È™i mai tristă, È™i, cu toate că rogojina pe care se afla era moale È™i tot albă, simÈ›i că moartea îi pătrundea în oasele de-acum îndepărtate de căldura simplă a pământului. Lângă el se aflau doi bărbaÈ›i din tribul jeashmare, „cei ce urăsc apa", de care se ferise toată viaÈ›a lui. Unul dintre ei era gras È™i muÈ™ca un fel de beÈ›iÈ™or; celălalt era slab, își acoperise ochii cu o mască de rășină transparentă È™i pe faÈ›a lui creÈ™tea un muÈ™chi cenuÈ™iu, îl priveau cu scârba cu care te uiÈ›i de obicei la o reptilă rănită. Teribili vrăjitori aceÈ™ti jeashmare, își spuse „cel care vine din apă" ducându-È™i o mână la față. O trompă lungă creÈ™tea în locul unde înainte avusese gura. Poate că îl transformaseră într-un urs furnicar. - Stai liniÈ™tit, omuleÈ›ule. Nu te miÈ™ca, spuse detectivul Chielli. - Nu înÈ›elege ce spui. Mă îndoiesc că È™tie italiana, zise comisarul Arpaia, vădit indispus. Acel omuleÈ› fragil, care transpira pe perna albă È™i îi privea cu ochi îngroziÈ›i, era în acelaÈ™i timp un potenÈ›ial asasin È™i un martor foarte important. Căutându-l pe celălalt vânător - aÈ™a se hotărâseră să-l numească -, poliÈ›ia milaneză decoperise o adevărată comoară, în magaziile Marochinăriilor Brunni se găsiseră mii de piei de animale, caimani È™i alte reptile teoretic ocrotite printr-o legislaÈ›ie internaÈ›ională pe cât de bombastică, pe atât de ineficientă. Cât despre celălalt vânător, abia dacă găsiseră vreo urmă: oase de rozătoare È™i de păsări mici È™i câteva excremente despre care cei de la laborator declaraseră că puteau aparÈ›ine unui copil, deoarece nu conÈ›ineau urme de alcool sau tutun. - Mi-ar plăcea să aflu ce naiba gândeÈ™te omuleÈ›ul ăsta, murmură detectivul Chielli. - Pe lângă faptul că are febră, îi mai e È™i frică, iar frica nu prea îți îngăduie să gândeÈ™ti, comentă comisarul Arpaia. Dany Contreras deschise uÈ™a È™i le făcu celor doi semn să plece. Se vedea că e supărat. Cu câteva ceasuri în urmă telefonase la Zürich, È™i satisfacÈ›ia lui Zoller i se păruse jignitoare, însă nu È™tia de ce. - Pentru Helvetica asta e mană cerească. Vittorio Brunni nu a murit de moarte naturală È™i, ca È™i cum asta n-ar fi de-ajuns, beneficiarul asigurării nu există. Misiune îndeplinită, Contreras. Când te întorci? îl întrebase Zoller. - Mai rămân câteva zile. Nu È™tiu câte. Vreau să văd cum se termină povestea asta. - Nu te băga unde nu-È›i fierbe oala. PoliÈ›ia italiană se ocupă de caz. Dumneata nu mai ai ce căuta la Milano. - Știu, dar e o chestiune personală. Dumneavoastră nu puteÈ›i înÈ›elege. - Ce să înÈ›eleg ? NiÈ™te indieni au omorât un client de-al nostru. Pe unul dintre ei l-au prins È™i în curând vor pune mâna È™i pe celălalt, îți ordon să te întorci cu primul avion. - Nu. Am să mă întorc după ce se va clarifica totul. - EÈ™ti un sentimental, Contreras, exclamă Zoller cu dispreÈ› înainte de a închide telefonul. Arpaia È™i Chielli ieÈ™iră din salon. „Cel care vine din apă" rămase singur. Meandrele febrei îl conduseră la Turupaqui, si se trezi în marea canoe alături de Anahumare, „cel care cântă ca apa". Vreme de È™apte zile încheiate călătoriseră pe apă, vâslind cea mai mare parte a timpului împotriva curentului È™i încărcând canoea pentru a ocoli zonele de curent rapid. Se întorceau din Mato Grosso cu canoea goală. La dus, transportaseră peste o sută de pui de yacare. Reptilele nu erau mai mari de o palmă È™i se agitau ca niÈ™te larve pe fundul canoei. Le era foame, dar asta nu conta; nu contau nici frigul, nici oboseala, pentru că făceau ce trebuiau să facă. Erau indieni anare È™i ascultau de o lege veche de când lumea, pentru că la începuturi lumea era făcută din apă, iar oamenii È™i animalele locuiau pe spinarea marelui yacare. Reptila visa fructe È™i erau fructe, visa peÈ™ti È™i erau peÈ™ti, visa broaÈ™te-È›estoase È™i erau È™i broaÈ™te-È›estoase. Dar într-o zi apăruse primul jeashmare È™i înfipsese o săgeată de foc în inima marii reptile. Aceasta, rănită de moarte, biciuise apa cu coada zile în È™ir. Lăsase o mie de pui în urma ei, unii mici cât o larvă, alÈ›ii mari cât un vânător, însă nu spusese care dintre ei trebuia să-i ia locul. De aceea indienii anare se vedeau nevoiÈ›i să îngrijească toÈ›i puii, pentru ca dulcea vreme a visării să se aÈ™eze din nou pe spinarea marelui yacare. - Ce-a spus doctorul Cacucci? întrebă Contreras. - Ce spune de obicei. Că nu i se poate administra nici un medicament. Un mort în Asuncion, altul la Barcelona, doi la Milano, È™i nu-l putem ancheta pe principalul suspect, se lamentă Arpaia. - Asta se întâmplă pentru că nu È™tim limbi străine, È™efule, comentă detectivul Chielli. - Au aflat ceva despre celălalt? întrebă din nou Contreras. - Toată poliÈ›ia milaneză e pe urmele lui, răspunse Arpaia. - Pe urmele unui om mărunÈ›el care umblă pe jumătate gol È™i deghizat în crocodil. Nu pare să fie, ca să zicem aÈ™a, o anchetă obiÈ™nuită, spuse Chielli muÈ™când È›igara de foi. - Nu vreau alÈ›i morÈ›i. Dacă mai moare vreunul, mă dau ăștia afară, comentă Arpaia oftând. Fură întrerupÈ›i de sosirea liftului. Ornella Brunni înaintă cu paÈ™i hotărâți spre comisar. - Oamenii dumneavoastră mi-au răscolit casa, cum vă permiteÈ›i? îi reproÈ™a ea lui Arpaia. - Aveam mandat de percheziÈ›ie. Știm că dumneavoastră simpatizaÈ›i cu indivizii ăștia care, printre altele, l-au omorât È™i pe tatăl dumneavoastră. - Și s-ar putea să mai fie uciÈ™i È™i alÈ›ii, adăugă Chielli. - N-o să mai fie ucis nimeni, spuse Ornella Brunni. - De unde È™tiÈ›i ? Mi se pare că ascundeÈ›i niÈ™te secrete pe care ar trebui să mi le împărtășiÈ›i. E de datoria dumneavoastră să faceÈ›i asta. AÈ™ putea să vă arestez sub acuzaÈ›ia de tăinuire, o amenință comisarul, dar nu putu să mai adauge nimic, pentru că din salon se auzi glasul prizonierului. OmuleÈ›ul își scosese masca de oxigen È™i, aÈ™ezat pe marginea patului, se uita cu o expresie de panică la acul înfipt în braÈ›ul lui. O litanie ciudată È™i monotonă ieÈ™ea de pe buzele sale. - Chielli, cheamă doctorul, ordonă Arpaia în timp ce, ajutat de Contreras È™i de Ornella Brunni, îl aÈ™ezau pe prizonier în pat. „Cel care vine din apă" o privi pe femeie È™i își dădu seama că moartea îl chema. Făptura aceea avea în ochi pădurea. Atunci surâse copilăreÈ™te È™i în limba lui îndepărtată îi povesti că, împreună cu „cel care cântă ca apa", făcuse ce trebuia să facă venind pe teritoriul tribului jeashmare, pentru că, întorcându-se în satul lor după ce duseseră ultimii pui de yacare într-un loc sigur, îl găsiseră devastat È™i înÈ›esat de morÈ›i. Atunci își dăduseră seama că de fapt È™i ei erau cei din urmă È™i că nu-i mai puteau salva pe yacare, cum făcuseră până atunci, È™i că era de datoria lor să le ucidă pe căpeteniile jeashmare. AÈ™teptaseră, cu calmul caracteristic celor solitari, ca aceÈ™tia să vâneze È™i să ia cu ei mii de animale. Și, ascunÈ™i printre pieile de yacare, făcuseră călătoria spre căpeteniile jeashmare, lungă, răbdătoare È™i fără de întoarcere. Când intră doctorul Cacucci, omuleÈ›ul se uita la Ornella Brunni cu ochii ieÈ™iÈ›i din orbite È™i întindea spre ea mâinile, continuându-È™i discursul disperat. Deodată, pieptul începu să-i tresalte convulsiv si încremeni. Doctorul Cacucci clătină din cap, îl auscultă È™i apoi îi închise ochii. - Acum nu mai puteÈ›i tăgădui că omul acesta vă cunoÈ™tea. V-a povestit ceva È™i vreau să-mi spuneÈ›i È™i mie ce anume, îi ordonă Arpaia Ornellei Brunni, încolÈ›ind-o. - Nu fiÈ›i prost. N-am înÈ›eles nici o vorbuliță, È™i chiar dacă aÈ™ fi înÈ›eles, tot nu v-aÈ™ spune, răspunse femeia. - Vă rog să-mi acordaÈ›i câteva minute, domnule comisar. Iar dumneavoastră veniÈ›i cu mine, spuse Contreras luând-o pe Ornella de braÈ›. Merseră în tăcere până la barul spitalului. Contreras ceru două cafele È™i se aÈ™ezară față în față. Detectivul îi dădu un È™erveÈ›el ca să-È™i È™teargă lacrimile. - AÈ›i intrat într-o încurcătură, È™i încă până-n gât. Orice poliÈ›ist ar crede că omul ăla v-a povestit ceva. Ce anume v-a spus? - N-am înÈ›eles nimic. Știu câte ceva despre ei, dar nu le cunosc limba. Numai câțiva misionari o cunosc, în afară de asta, n-am fost niciodată în El Pantanal. - Habar n-am de ce naiba vă iau apărarea. Nu sunt poliÈ›ist, dar am fost cândva, iar asta îmi îngăduie să vă asigur că v-aÈ›i vârât într-o încurcătură cumplită. Fie. Nu înÈ›elegeÈ›i limba indienilor anare. Vă cred. TotuÈ™i, acum câteva minute aÈ›i afirmat că nu va mai fi ucis nimeni. Ornella, dumneavoastră È™tiÈ›i unde se află celălalt. - Și dacă ar fi într-adevăr aÈ™a ? Nu mă puteÈ›i obliga să fiu turnătoare. - Nu, însă aroganÈ›a dumneavoastră nu-i va salva viaÈ›a celuilalt indian. E foarte bolnav, nu-i aÈ™a? N-aÈ›i venit la spital ca să vorbiÈ›i cu comisarul sau cu detectivul Chielli. Și n-aÈ›i venit nici ca să mă vedeÈ›i pe mine. VoiaÈ›i să aflaÈ›i ce tratament i-a prescris doctorul Cacucci indianului, ca să-l folosiÈ›i È™i pentru celălalt. Probabil că între timp a murit È™i el. - Ei l-au omorât pe Guido, care era bărbatul meu. ÃŽl iubeam, spuse femeia, ai cărei ochi verzi erau scăldaÈ›i în lacrimi. - De acord. Ei l-au omorât pe Guido Vincenzo È™i probabil pe mulÈ›i indieni, direct sau indirect. Dar au plătit pentru asta, Ornella. Au plătit toÈ›i, Schiller, Estevez, Carlo Ciccarelli, È™i a plătit È™i tatăl dumneavoastră, de două ori, pentru că mai întâi au avut grijă să-l înnebunească de spaimă È™i abia după aceea l-au ucis. VreÈ›i acum să-i salvaÈ›i viaÈ›a celuilalt indian anare? - CredeÈ›i că ar fi mai bine să-l dau pe mâna poliÈ›iei È™i să moară încet într-o celulă? - Nu sunteÈ›i nici zeiÈ›a eticii, nici zeiÈ›a din El Pantanal, Ornella. Nu sunteÈ›i decât o burgheză răsfățată È™i plină de ură. VoiaÈ›i să răzbunaÈ›i moartea iubitului dumneavoastră, înÈ›eleg asta, dar aÈ›i stat deoparte, È™i È™tiÈ›i de ce ? Pentru că burghezii n-au avut niciodată curaj È™i s-au folosit întotdeauna de alÈ›ii pentru a scoate castanele din foc. Unde e celălalt indian? SpuneÈ›i odată. - Dacă trebuie să moară, atunci să moară în libertate. Mâna lui Contreras descrise un semicerc în aer înainte de a o lovi pe femeie peste față. Masa fu împroÈ™cată cu lacrimi È™i salivă. O ceaÈ™că de cafea se răsturnă, dar nu reuÈ™i să spele orgoliul rănit al lui Contreras. - ÃŽmi faceÈ›i scârbă. Prea bine. Să moară atunci, dacă asta vă salvează conÈ™tiinÈ›a de burgheză de stânga. VeÈ›i fi acuzată de tăinuire în cel puÈ›in trei cazuri: al tatălui dumneavoastră, al lui Ciccarelli È™i al ultimului anare. Iar eu voi fi martorul acuzării. - PoliÈ›ist blestemat! EÈ™ti la fel ca È™i ceilalÈ›i doi. - Poate că da, numai că pun mai repede lucrurile cap la cap. Arpaia È™i Chielli vor ajunge la aceleaÈ™i concluzii. A fost o greÈ™eală că aÈ›i venit la spital, pentru că indianul v-a recunoscut, deci nu era prima oară când vă vedea. Asta s-a întâmplat probabil la Barcelona. Aflând de moartea lui Estevez, asemănătoare cu cea a lui Schiller, v-aÈ›i dus în Spania È™i acolo v-aÈ›i întâlnit prima oară cu indienii. Se ascundeau într-o magazie. N-o să aflăm niciodată cum au ajuns aÈ™a departe, probabil ascunÈ™i printre pieile transportate cu vaporul. Schiller È™i Estevez au fost o pradă uÈ™oară, dar, fără ajutorul dumneavoastră, indienii n-ar fi ajuns niciodată la Milano. I-aÈ›i adus ca pe niÈ™te animale, în portbagajul maÈ™inii dumneavoastră Alfa Romeo ? Nu. Cred că i-aÈ›i ajutat să se strecoare în ultimul transport pregătit de Estevez. Da. Cred că aÈ™a a fost. Cei doi miroseau a piele de yacare È™i de aceea câinii lui Ciccarelli, obiÈ™nuiÈ›i cu izul care venea din magaziile stăpânu-lui, n-au avut cum să-i găsească. Vă aÈ™teaptă o detenÈ›ie lungă, È™i singura dumneavoastră circumstanță atenuantă ar fi să-i salvaÈ›i viaÈ›a celuilalt indian. Hotărâți-vă. Văzând-o pe Ornella Brunni cu capul în pământ, comisarul Arpaia pricepu că se afla foarte aproape de clasarea cazului. Detectivul Chielli înÈ›elese È™i el situaÈ›ia È™i coborî primul la maÈ™ină. Când Contreras, Ornella Brunni È™i Arpaia ajunseră în stradă, Chielli îi aÈ™tepta cu motorul pornit È™i cu sirena pusă pe capotă, ca o ciupercă albastră È™i licăritoare. - Faptul că aÈ›i cerut poliÈ›iei să investigheze crima a fost un alibi sau o bătaie de joc? o întrebă Arpaia, dar Ornella păru că nu-l aude. N-a fost nevoie să meargă prea departe. Se îndreptară spre nord pe Via Manzoni È™i, urmând indicaÈ›iile femeii, Chielli opri maÈ™ina în faÈ›a porÈ›ii închise de la Giardini Pubblici. O singură opinteală a corpolentului detectiv fu de-ajuns pentru a azvârli cât colo lacătul ruginit. Stând pe vine într-un colÈ› al unei cuÈ™ti goale, unde odinioară erau È›inuÈ›i leii, îl găsiră pe omul pe care-l căutau. Trupul îi îngheÈ›ase sub pielea de yacare, pentru că noaptea era îngheÈ›ată, È™i îngheÈ›ată e È™i moartea, la Milano È™i pretutindeni. - Nu mai e nimic de făcut, spuse comisarul Arpaia È™i se întoarse la maÈ™ină ca să ceară prin staÈ›ie un vehicul pentru morgă. Plecară È™i ceilalÈ›i, iar acolo rămase cel din urmă anare, abătut, cu tristeÈ›ea celor pentru care nu există cale de întoarcere; solitar, cu singurătatea celor învinÈ™i, È™i aflat la capătul unui drum pe care n-ar fi trebuit să se aventureze niciodată. ÃŽn stradă, detectivul Pietro Chielli îi puse cătuÈ™ele Ornellei Brunni È™i îndeplini ritualul cuvenit, aplecându-i capul pentru a o obliga să intre în maÈ™ină. Dany Contreras o privi în ochi. Irisurile verzi îl cercetară din È›inuturi atât de îndepărtate, încât se înfiora È™i, pentru a nu ceda ispitei de a i se face milă în cele din urmă, porni pe jos spre hotel, spre barul cald È™i spre whisky, pentru a se simÈ›i la adăpost de frigul pe care îl ura, o dată în plus, din adâncul sufletului. ----------------------
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati