La drept vorbind, povestea lui Don Quijote este, oricum am privi-o, povestea unui eșec. Întâi, ca poveste de dragoste. Ce izbutește cavalerul? N-a ajuns la inima Dulcineei, cum și-a dorit, n-a reușit decât să se facă de râs, încercând s-o merite prin aventurile sale. Don Juan parcurge un drum invers. Nu iubește pe nimeni, dar le spune tuturor femeilor cu care vrea să se culce că e îndrăgostit de ele. N-are niciun merit, dar tocmai din asta își face un merit. Și chiar într-un plan mai larg, ce a izbutit cavalerul? Oamenii rezonabili au rămas neclintiți în ideile lor, nu s-au grăbit să treaca dincolo de zâmbete, dimpotrivă, au făcut din Don Quijote un biet « anormal ». Și totuși, ce limpede se vede în această poveste că există glorii pe care e imposibil să le explicăm prin reușită! Don Juan nu e decât un misogin care s-a decis să joace rolul unui afemeiat. De fapt, cel mai important mit spaniol al iubirii e povestea unei iubiri ratate, a iubirii lui Don Quijote pentru Dulcineea. Un bărbat rămas singur, pâna la sfârșit, cu fantasmele sale, dar care își păstrează credinta că singura glorie care merită să fie râvnită este gloria de a iubi, e infinit mai convingator dacât un maniac al seducției care n-are nicio considerație pentru sentimente. Aproape bătrân, Don Quijote găsește puterea să-și îmbrace armura și să se arunce într-o aventură. Nu dă doi bani pe dubiile întelepților care se miră de « nebunia » lui. Și nici pe compasiunea lor. Își fixează o țintă și puțin îi pasă ce zic alții despre ea. N-o va atinge? Dacă fericirea nu e sigură, nimic nu ne împiedică să o dorim, eșecurile nu sunt toate la fel. Unele sunt penibile. Altele se transformă în mit.