Proza satului bănățean – „La sfat cu bătrânul hotarului”

„Moș Ilie sta rezemat în coada sapei, cu ochii pierduți peste marea de grâu ce unduia sub vântul călduț al Bărăganului bănățean. Avea pe chipul lui brăzdat toate iernile și toate arșițele pe care le îndurase neamul nostru fără să crâcnească.

— Vezi tu, domnule învățător, îmi grăi el cu glas domol, așezat ca o piatră de temelie, pământul ista nu cere de la om vorbe mari. Pământul cere sudoare curată și răbdare multă. Cine crede că poate păcăli brazda cu vicleșug, acela se păcălește singur când vine vremea secerișului.

Am privit mâinile bătrânului: erau negre, noduroase, crăpate de ger și arse de soare, dar în ele stătea toată tăria acestei câmpii. În fiecare cută a palmei lui se citea o istorie nespusă — istoria celor care au ținut limba și legea nu prin cărți tipărite la oraș, ci prin plug, prin crucea de la răscruce și prin cântecul învățat de la leagăn.

— De când mă știu, adăugă moșul, au trecut peste noi domnii și stăpâniri de tot felul. Unii au vrut să ne schimbe graiul, alții să ne ia rodul. Dar pământul a rămas tot al nostru, fiindcă noi am rămas lipiți de el ca rădăcina de glie. Cine are răbdare ca pământul, acela nu piere niciodată.”

Notă editorială: Fragment din schițele etnografice și morale ale lui Miu-Lerca, surprinzând filosofia de viață a țăranului din Câmpia Timișului.