Un călător dintr-o țară străveche îmi zise-ntr-o zi:
"Două enorme picioare din piatră, fără trunchi,
Se ridică în deșert... Lângă ele, în nisip,
Pe jumatate îngropat zace-un chip sfarâmat, încruntat,

Cu buzele-ncrețite de-un rece rânjet poruncitor,
Spunând că sculptorul știa citi acele pasiuni
Care, imprimate neînsuflețitelor lucruri, supraviețuiesc
Mâinii ce le-a imitat și inimii ce le-a hrănit.

Și pe soclu aceste cuvinte stau săpate:
'Numele meu e Ozymandias, regele regilor!
Priviți lucrarea mea, voi, cei puternici și disperați!

Nimic nu mai rămâne în urma decăderii
Epavei colosale, nemarginită și pustie...
Singuratice, terne nisipuri se-ntind până departe.'"