Pe scocuri care vâjâie și tună
s-au năpustit cu muget de bouri
și-acum, în vaiet lung și trosnituri,
se prăvălesc pe-un fund de văgăună.

În ceafă cu țapine și securi,
gem despuiați de-o ultimă furtună...
O, cum foșneau sub viscole de lună,
pe creste sus, pe când erau păduri.

Dar parcă tot mai fluieră mierloii,
sau curge vântu-n pieptul lor flămând
de ropotele grindinii și ploii...

Și cum pornesc spre joagăr, rând pe rând,
butucii, goi de coajă, par strigoii
pădurilor care-au murit cântând.