Când dintre toamne da-m-or la o parte
În anotimpul de cucernicie
Ascetizând în alb ca o stafie,
Cu ochi de somn aș reciti o carte .

Nici nu mai simt cît suntem de departe.
Trăiesc în pace asonanța, rima.
A fi a doua, a rămâne prima,
Ridicolul meu frig amînâ moarte.

Atît mai știe sufletul, umilul,
Cu artă-ngesturi, dar și fără artă,
Nervilor rupți le recunoaște stilul.

Din tot rămâne-va cenușă caldă
Pe care lebezi tainice o poartă
Dintr-o lumină-a lumii în cealaltă.

Din volumul “Sala nervilor”, 1971