agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-03 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di Diana Èšugui Acest titlu l-a dat garderobierul, încă pe când era portar la un hotel bucureÈ™tean. Fiind prins cu nici-el-nu-mai È™tia ce fel de trafic È™i dat afară din post, soră-sa îi găsise un loc la fel de bun, garderobier la o frizerie de periferie care nu avea în schemă un astfel de post, dar avea o garderobă, adică un spaÈ›iu adecvat, cu cuiere È™i sertare, tejghea, perii È™i altele... Se instala aici după-amiaza, trei anotimpuri din an, È™i lua din mâna clienÈ›ilor sacoÈ™e, pălării È™i pardesie; iarna - paltoanele È™i că-ciulile. Lua din mâna tuturor până È™i micile pachete, le depunea cu grijă, dădea numere scrise, pe niÈ™te cartonaÈ™e, de mâna lui È™i, la plecare, È™tia de-acum de luni de zile că primeÈ™te între trei È™i cinci lei de la fiecare client. Lucrurile se aranjaseră acolo, la locul de muncă, el nu era salariat, ci doar tolerat să câștige o pâine; bune È™i optimiste erau zilele când pleca acasă sau într-o cârciumă cu câteva sute de lei în buzunar. Toate acestea nu ar avea nici o importanță dacă garderobierul nu s-ar fi dovedit într-un moment anume o minte inspirată. Era mai mult ca sigur că el nu o cunoÈ™tea pe Luiza, sau dacă o cunoscuse vreodată, n-avea să-i È™tie numele; poate că o privise coborând din bloc, se minunase ca atâția alÈ›ii de frumuseÈ›ea ei, mai mult ca sigur că È™optise în sine, în stilul È™i felul personal, o seamă de cuvinte elogioase, la urma urmelor chiar dacă netransmisibile cu voce tare... deÈ™i nu o cunoscuse decât din vedere, fiind bine redresat din perspectivă pecuniară, la È™apte luni È™i cinci zile de la afacerea cu garderoba, el È™i nu profesorul de română avea să emită celebra exprimare: Zgomotul de la treizeci de ani!, ceea ce pe filologul îndrăgostit de Luiza îl lăsase perplex. Cum s-a înÈ›eles încă de la începutul acestei povestiri, Mogâldeață Garderobierul mai rostise aceeaÈ™i metaforă È™i pe când era portar la un hotel bucureÈ™tean unde cunoscuse destulă lume, de toate felurile È™i de toate vârstele, sau, vorba lui, „fel de fel de lume“, dar niciodată până acuma nu uimise cu rostirea lui degajată pe un filolog ca Luigi Dandara. NeÈ™ansa existenÈ›ei isteÈ›ului era compusă din două neajunsuri cu care intrase în viață: nu reuÈ™ise în copilărie să promoveze decât cu mare greutate patru clase elementare, iar pe de altă parte, era de statură sub mijlocie, dar robust È™i foarte îndesat, brunet, cu părul numai cârlionÈ›i mari care-i cădeau ca pe-un È™old de berbec. Trecuse bine de patruzeci de ani È™i încă își blestema nenorocul, convins că din cauza staturii pitice nu absolvise È™apte clase, iar mai încoace nu izbutise să-È™i facă o meserie: dacă ar fi reuÈ™it să-È™i facă, totuÈ™i, o meserie oarecare, cu siguranță că nimeni nu l-ar fi luat în seamă tot din cauza staturii. Ireconciliabilă, situaÈ›ia nu era È™i dramatică; de pe la È™aisprezece ani se descurcase mulÈ›umitor, dăduse mereu de-un fel de cale a tuturor posibilităților, se fofilase È™i biruise; perioada de la hotel, de vreo cinci ani, fusese È™i cea mai înfloritoare, dar nici acum nu se plângea de nimic. Ca garderobier clandestin sau mai bine zis voluntar, câștiga destul fără să plătească impozit pe câștig È™i îi ajungea pentru trai, dar È™i să se ducă trei luni, vara, pe litoral, unde, de asemenea, se descurca. Luigi Dandara tocmai trecuse pe la frizerie È™i È™tiind că ochiul străzii din acest cartier este garderobierul, după ce auzise de metafora lui îl abordă direct: „Spune-mi drept, dumneata l-ai citit pe Balzac, sau ai zis din mintea dumitale de zgomotul de la treizeci de ani ?“ „Să-mi moară ce am mai scump dacă ăla de care aÈ›i zis mi-a trimis mie ceva în scris!“ se dezvinovăți garderobierul. „Dar o cunoÈ™ti pe Luiza...“ „Dacă-mi ziceÈ›i cum arată, o cunosc!“ răspunse. Luigi Dandara i-o descrise amănunÈ›it; în vreme ce-i făcea portretul din cuvinte, masca lui căpătând expresia fericitului suspicios, brunetul înÈ›elesese că la mijloc e ceva în legătură cu o mare patimă. „Da! spuse el fără să mai steie pe gânduri. E a-ntâia! Nu aveam habar de nume, da cunoscută-mi e de mai multă vreme si n-aÈ™ zice că uite, de aici ori de aici. De peste tot. O muiere frumoasă cade-n ochi È™i n-o mai scoÈ›i nici cu ciutura. Aia-i!“ Profesorul de română scoase un carneÈ›el È™i scrise ceva repede-repede, dar nu-l vârî la loc, în buzunar, ci rămase cu el în palmă, ca un reporter în faÈ›a unui interlocutor interesant. „Să fie adevărat că în vreme ce eu îmi făceam stadiul la È›ară, Luiza bea cafea în PiaÈ›a Rahova cu niÈ™te indivizi ?“. ,,ÃŽn piață e exclus! Poate la cofetărie...“. „BineînÈ›eles că la cofetărie, zise Luigi Dandara. Ce È™tii de chestia asta ?“. „Fără unsoare, aÈ™a, pe de-a moaca, ce să È™tiu?“. ,,Ai un preÈ› fix? vru să È™tie profesorul. Să aud !“. ,,Pe-un sutar mă uit fără ochelari. La două, îmi pun ochelari È™i văd cum trebuie !“. Peste numai câteva zile Luigi Dandara negă că i-ar fi dat garderobierului două sute de lei, învoindu-se asupra unei chestiuni deosebit de delicate, cu care în alte părÈ›i ale globului pământesc se ocupă gangsterii È™i agenÈ›ii particulari, „agenÈ›ii privaÈ›i“, detectivii la purtător È™i alÈ›i înăimiÈ›i pentru aÈ™a ceva... peste numai câteva zile el o invită pe Luiza la cofetăria din PiaÈ›a Rahova È™i comandă pentru ea două prăjituri È™i o limo-nadă, după aceea au dat o raită prin piaÈ›a de legume È™i zarzavaturi È™i i-a cumpărat mai multe obiecte utile în bucătărie, dar È™i un buchet de flori de grădină, de la un țăran... peste câteva zile, aÈ™adar, fiind luna aprilie, Luiza nu se vedea în întregime, ci numai parÈ›ial ; nimeni nu È™i-ar fi putut face o părere despre proverbiala ei frumuseÈ›e mai ales trupească, iar garderobierului, care îi vedea pentru prima oară împreună, ea nu i se păru chiar răpitoare: dimpotrivă, Florica, iubita lui din ultimele patru luni È™i jumătate, era incomparabil mai arătoasă, mai suplă, mai atrăgătoare din toate punctele de vedere mai ales atunci când îmbrăca frumoasa ei rochie, cumpărată de el, lungă È™i încreÈ›ită, o rochie plină de flori mari, strânsă bine cu un È™nur din aceeaÈ™i pânză... După ce absolvise liceul economic, Luiza Podoabă dăduse examen cinci ani la rând la facultatea de actorie È™i nu avusese noroc; la douăzeci È™i cinci de ani împliniÈ›i intră vânzătoare la un magazin „Materna“. Primise pe la sfârÈ™itul lui martie o scrisoare de la Luigi Dandara, pe care îl întâlnise întâmplător la munte, într-o duminică, cu un an în urmă, scrisoare prin care profesorul de română o anunÈ›a că în sfârÈ™it căpătase numirea în BucureÈ™ti, începând cu toamna acestui an È™i revine în oraÈ™ul natal. Luiza îi scrisese la rându-i fericită că el nu o uitase, feri-cită că ea însemnase, fie È™i pe fugă, ceva în viaÈ›a lui dar È™i mâhnită că în acest an, prin toamnă, împlineÈ™te treizeci de ani È™i numai bunul Dumnezeu a făcut ca ea să-l fi întâlnit pe el È™i el pe ea, că ghicindu-i-se în palmă È™i în alte feluri i se spusese cât se poate de precis: „Unul cu care ai fost È™i-ai È™i uitat de el vine să te ia. La început, balamuc mare. El se luminează la minte È™i aduce fericirea.“ Nu-i reprodusese în scrisoarea de răspuns chiar aceste cuvinte, dar îi dăduse de înÈ›eles că destinul cotrobăise prin viaÈ›a lor de până la treizeci de ani È™i ajunsese la concluzia - destinul însuÈ™i - că ei sunt unul pentru altul. Luigi Dandara făcuse treizeci È™i unu de ani. La întrebarea lui, în aceeaÈ™i scrisoare, „tu arăți la fel de minunat, draga mea Luiza, eÈ™ti aceeaÈ™i zână irepetabilă ?“ ea îi răspunse : „Zână nu, că am mai pus ceva carne pe È™olduri, da mă uit ca orice femeie în oglindă È™i nu mă dau pe-o sută de la Hollywoodul ăla plin de din alea care fac de-geaba atâta vâlvă pe ecran..“. Lui îi sărise în ochi dezinvoltura ei, era chiar ceea ce pretindea el de la fată, adică să fie băieÈ›oasă, să nu se lase mai prejos de altele sau de micile le-gende, să fie mereu în stare să dea o replică mortală atâtor pretendenÈ›i fără viitor“. - în felul acesta - È™tia Luigi Dandara pe căi oculte - o fată se poate apăra ferindu-È™i reputaÈ›ia È™i dovedin- du-se o bună soÈ›ie, mai târziu... Cele mai multe din evenimentele sufleteÈ™ti cu consecinÈ›e afective se produc primăvara. SavanÈ›ii au spus totul despre această particularitate, au explicat-o cu ajutorul argumentelor È™tiinÈ›ifice. Nu întâmplător Luigi Dandara invitând-o pe Luiza Podoabă în părculeÈ›ul de pe bulevardul CoÈ™buc, printre atâtea altele îi mărturisi că el a fost procreat primăvara; È™i câtă satisfacÈ›ie trezi în el adevărul că È™i ea era o ființă a primăverii. Această coincidență, deloc minoră, echivala imaginea unui fir prin care trec mai multe fire È™i viaÈ›a se È›ine numai în unul singur, fragil, celelalte fiind rupte; acum se efectuase sudarea tuturor firelor. ÃŽn părculeÈ› erau numai ei doi. Luigi cumpărase o pungă de bomboane asortate. „La munte când te-am ajutat să urci credeam despre tine tot felul de grozăvii. ÃŽÈ›i aduci aminte cât de emoÈ›ionat eram? Vroiam să intru cu tine într-o pădure întunecoasă, să nu mă vadă nimeni È™i după aceea să ies singur la lumină...“. „Adică, îți plăceam È™i îți era ruÈ™ine de mine...“ zise ea. „Cam aÈ™a ceva, dar nu trebuie să iei lucrurile ca pe niÈ™te obiecte pe care pui mâna. Sufletul omului este complicat. Atâtea alternative, variante, frământări È™i răspunsuri stau la îndemâna sufletului. Lovindu-se unele de altele iată că dispare puÈ›in câte puÈ›in prima impresie. Am deprins să nu iau niciodată hotărâri în funcÈ›ie de prima impresie. Asta mai încoace, că la început nu gândeam aÈ™a...“. ,,Ce mi-a plăcut la tine mai mult È™i mai mult, e felul cum tu te pricepi să brodeÈ™ti pe hârtie cuvintele! își aduse aminte Luiza. La început credeam că le iei din cărÈ›i. Slavă Domnului, pusă în situaÈ›ia de a trăi cinci ani în lumea artiÈ™tilor, eu am citit atâta că n-ar încăpea cărÈ›ile într-o ladă de camion...“. ,,Pe mine m-a preocupat mereu această relaÈ›ie pe care fără să vrei, probabil, ai enunÈ›at-o, zise pedant Luigi Dandara. ÃŽn asta constă raportul de densitate dintre cultură È™i bunul material. Cât citim de-a lungul unui deceniu poate să nu încapă într-un camion È™i sigur uneori nu încape. ÃŽn schimb un camion ,,intră“ cu uÈ™urință într-o singură propoziÈ›ie, citeÈ™ti, închizi după aceea ochii È™i-l vezi aievea...“. „Pot să-È›i spun dragul meu Luigi?“ îl întrebă ea. „Nu-mi cere, te rog, să aprob eu însumi lucrurile care mă încântă! zise el. Tu spune-mi cum simÈ›i È™i ce simÈ›i. Orice explicaÈ›ie nu face decât să ne crispeze...“. „Dar tu chiar îți aminteÈ™ti de noaptea aceea de la munte ?“. El rămase cu privirile reci pe-un trunchi din micul parc; era sigur că atunci, la munte, nu fusese nici o noapte împreună cu ea, nu noaptea se cunoscuseră la cabană, ci dimineaÈ›a È™i se despărÈ›iseră după-amiază scriindu-È™i adresele, reînnoindu-È™i dorinÈ›a de-a se revedea după ce el primi cuvintele ei rostite cu o gingășie irezistibilă : „EÈ™ti cel mai minunat om din câți am cunoscut eu...“. Nu putuse uita asta vreme de un an, poate că un an È™i câteva luni, È™i chiar în ziua aceea, în tren, singur fiind, simÈ›ise nevoia să-i trimită acolo, la cabană, o vedere cu întrebarea care începuse să-l chinuie; Dar câți oameni ai cunoscut tu până acum, la mai puÈ›in de treizeci de ani? Ajuns la Gârliciu, unde era profesor de română, repartizat cu trei ani în urmă, săptămâni la rând îl chinuise la fel de intens ca întrebarea, chipul Luizei. Tocmai se îndrăgostise de el o asistentă medicală dezamăgită de un inginer agronom, căsătorit; ca să-i taie aripile, când ea venea la È™coală să-l vadă, îi vorbea cu ceasurile despre „minunata Luiza, ființă angelică, temperament integru È™i adevărată enciclopedie dramatică...“. ÃŽi recitase poezii, roluri din piese de teatru de la Aristofan la Shakespeare, din atâția autori moderni, clasici sau contemporani, îl inhibase pur È™i simplu cu memoria ei, cu intonaÈ›ia vocii potrivite parcă oricărui rol fe-minin... de fiecare dată comisia o sfătuise să renunÈ›e la a se mai prezenta la examene. ReuÈ™ise, atunci, la munte, să afle cât de cât È™i motivul acestei sugestii; de fapt erau două motive total diferite, opuse unul altuia È™i de neîmpăcat: al comisiei afirma că orice ar face candidata, nu i se poate È™terge de pe mimică, gestică, fire È™i structura intimă, frivolitatea - iar cinci ani la rând teatrul nu avea nevoie de un personaj feminin născut frivol, ci de unul sau mai multe care prin talent să se poată frivoliza pe scenă -, È™i, motivul asupra căruia nu avea nici o îndoială, È™i care era cel adevărat, după părerea candidatei, nu putea fi decât faptul ce È›ine de harul naturii: frumuseÈ›ea ei trezise invidia generală! ÃŽi È™i mărturisise proaspătului îndrăgostit de ea, pe vârful muntelui: Am auzit cu urechile mele, dragă Luigi, pe una mare de tot, că dacă vine asta în teatru, adică eu, noi trebuie să ne pensionăm de inimă rea... È™i cum È™i Luigi Dandara trecuse cu câțiva ani în urmă prin probe de invidie, fiind repartizat la Gârliciu, deÈ™i cu medie mare la examenul de stat, alÈ›ii cu medii mediocre aranjându-se în Capitală sau pe aproape, văzu în neÈ™ansa minunatei Luiza propriile-i neÈ™anse, ceea ce avea să-i deie de gândit multă vreme, dar mai ales îl apropiase È™i mai mult de ea. Despre toate acestea È™i-au scris cam treisprezece luni câte o epistolă pe lună, nici prea mult, nici prea puÈ›in, ci atât cât trebuise ca să nu se plictisească unul pe altul, dar nici să nu se mai poată uita. Acum, în sfârÈ™it, erau împreună. Prima întâlnire a lui Luigi Dandara cu Luiza Podoabă fusese È™i ea gândită bine de el, gândită prin semnificaÈ›ia ei: în micul parc de pe bulevardul G. CoÈ™buc. După ce renunță la repetarea întrebării privind propria-i suspiciune - de ce ea își aminteÈ™te de mine noaptea, când noi ne-am cunoscut numai ziua -, îi descrise fericit planurile lui de dinainte de-a ajunge aici, pe bancă: „...È™i-mi tot ziceam, venind cu trenul, cum să procedez? ÃŽntâi am convenit să ne ducem la un restaurant. Dar nu È™tiam părerea ta. Mi-am spus: dacă Luiza vede în această invitaÈ›ie o intenÈ›ie de-a mea care o jigneÈ™te? AÈ™a o pierd, îmi poate trage È™i palme È™i are tot dreptul. Stau eu È™i mă gândesc ce mă gân-desc, rememorez adresa ta, îmi aduc aminte pe unde vine PiaÈ›a Rahova, da, È™tiam È™i ce tramvaie trec pe aici... dintr-odată mi se limpezesc lucrurile pentru că È›ineam la tine, mă obsedai tot timpul, doream să te revăd. Am zis: o voi revedea pe strada cu numele marelui poet CoÈ™buc, în micul părculeÈ› - care este simbolul îndrăgostiÈ›ilor din clipa aceasta! Și uite că aÈ™a s-a întâmplat...“. Luiza îi prinse mâna È™i i-o strânse uÈ™or, cu dragoste. Tocmai se învoise câteva ceasuri de la magazinul „Materna“; o mătușă bolnavă, medicamente, medicul la pat... găsise înÈ›elegere È™i de data aceasta ca de fiecare dată. „EÈ™ti cel mai minunat om din câți am cunoscut eu...“ zise ea aici, din nou, amintindu-i lui că de fapt prin această observaÈ›ie cercul se putea închide. Când să-i ceară, cum voise È™i cu un an È™i mai bine în urmă, să-i spună câți oameni a cunoscut ea, dintr-un tufiÈ™ înmugurit ieÈ™i târându-se ca un câine bătrân, garderobierul. Se învârti ce se învârti prin preajma lor, după aceea, cu obrăznicie se aÈ™eză pe-un petec de iarbă din faÈ›a băncii. „Profesore, dă-mi o È›igară...“ ceru el fără să se ridice. Luigi Dandara i-o puse în palmă, după aceea îi oferi È™i foc de la brichetă; se puse pe fumat deranjându-i cu vădită intenÈ›ie. Luiza îi făcu semn să se ridice, să caute altă bancă, dar de fapt toate băncile din jur erau ocupate. Nervoasă È™i incomodată de prezenÈ›a individului, când să-l pună la punct - îl cunoÈ™tea foarte bine de la frizeria pe lângă care coborând din bloc, trecea de atâtea ori pe zi -, privind pe palma aceea de iarbă nu-l mai zări. Mirată de dispariÈ›ia lui pe nesimÈ›ite, incredibilă, îi ceru lui Luigi: „Asta nu-mi place deloc, dragul meu, ia vezi ce s-a-ntâmplat ? I-ai dat È›igara, fuma în faÈ›a noastră È™i parcă l-a înghiÈ›it pământul. Ce zici tu de chestia asta?“. „I-am făcut semn să dispară, spuse cu voce fermă Luigi Dandara. Am vârât groaza în el. Cu mine nu-i merge. ÃŽn bufet, la Gârliciu, când mă scotea câte unul din sărite, la fel procedam. Pune mâna aici...“ È™i își încordă muÈ™chii bicepÈ™i, umerii, tendoanele. Luiza Podoabă pipăi bustul lui de la umeri la curea È™i rămase cu o impresie contradictorie pe de o parte, plăcută pe de alta: era ca un atlet, ceea ce îi plăcea foarte mult, însă o înspăimânta forÈ›a lui mai mult decât plăcerea, adică spaima o întrecea pe aceasta. „Cred că nu eÈ™ti agresiv! zise ea temătoare. Eu sunt femeie. Nu cumva, vreodată, să vrei să-mi arăți cât de puternic eÈ™ti tu! M-ai priceput, iubitule?“ Luigi rămase pe gânduri; se ciondănise el de atâtea ori cu bărbaÈ›i, se îmbătase de atâtea ori în bufet la Gârliciu, dar niciodată nu-È™i arătase puterea în faÈ›a femeilor. ÃŽi displăcea profund să audă de un bărbat puternic, care își foloseÈ™te puterea lovind o femeie... îi mărturisi cu sinceritate această însuÈ™ire a lui, de care de altfel se È™i mândrea, după aceea îi povesti câteva scene din bufet, la Gârliciu cu niÈ™te tractoriÈ™ti. DeÈ™i unul avea asu-pră-i o manivelă, n-a putut-o folosi. L-au dus colegii la dispensar, după aceea, a doua zi s-a dus el să-i vadă copcile È™i a plătit la acelaÈ™i bufet un chef de împăcare ce-a rămas de pomină în localitate; toată lumea fusese de acord că tovarășul profesor e rău la mânie, dar e om, pâine caldă când face o boacănă iar felul cum o repară este de departe demn de un tânăr cum rar mai găseÈ™ti... Pentru Luiza rămânea un mister dispariÈ›ia garderobierului. Nu-i ieÈ™ea din cap misterul, nu mai înÈ›elegea nimic, era pentru prima oară când i se întâmpla aÈ™a ceva. ÃŽncercând să-l descoasă pe el, insistând neliniÈ™tită È™i nerăbdătoare, află în cele din urmă, din spusele lui, ceva ce-o puse mai întâi pe gânduri, după aceea trezi în ea o admiraÈ›ie copleÈ™itoare: „Fiecare individ, draga mea Luiza, depinde de o anume mobilitate. Statice sunt numai obiectele din jur, arborii, construcÈ›iile. Oamenii realizează o permanentă miÈ™care în jurul obiectelor moarte pentru că viaÈ›a este ea însăși o miÈ™care permanentă. Arborii È™i vegetaÈ›ia au viață, bineînÈ›eles, dar nu sunt decât plămânul ce se interferează cu această necontenită miÈ™care, fără să se înscrie în legile ei. Cu toate acestea, noi nu putem avea controlul absolut asupra fiecărei miÈ™cări. Fiecare miÈ™care este autonomă în raport cu alta, fiecare e animată de ceva anume, toate miÈ™cările laolaltă dau ceea ce numesc eu Marea MiÈ™care. Altădată am să-È›i vorbesc despre simetria miÈ™cării de pe Pământ, cu miÈ™carea cosmică. Vei vedea atunci că suntem un singur univers guvernat de miÈ™care, forță È™i energii multiple È™i complexe, iar în această ordine, eu pun deasupra ei È™i a absolutului, Iubirea!“. „Dar nemernicul ăla a intrat parcă în pământ ! zise Luiza obsedată. Tu ai vorbit aÈ™a de frumos că-mi crapă capul, dar cum a dispărut ăla ? Ce legătură are cu ce-ai zis tu ? Mie îmi place totul pe față : asta dau, asta vreau ! Se vede că ăia de la Gârliciu È›i-au vârât în cap numai chestii din astea, de filozofie. Hai, măi Luigi, dragule, să coborâm mai pe pământ! Ce moaÈ™-ta te încurci cu tâmpenii?“. Luigi Dandara îi răspunse privind-o cu o mutră consternată. Atât de fățișă, de directă È™i de acră îi văzuse ea lui mutra, încât făcea cât un pumn de atlet. „O să am destul de lucru cu tine, zise el revenindu-È™i. Mai mult decât am avut cu copiii la Gârliciu. De fapt încă nu ne cunoaÈ™tem deloc. Din scrisori n-a reieÈ™it mare lucru. Eu È›i-am tot scris că te iubesc, tu mi-ai tot scris că mă iubeÈ™ti È™i că sunt speranÈ›a ta. Acu suntem împreună. Mai citeÈ™ti teatru?“ ,,Să n-aud de teatru! spuse Luiza, convinsă. E ca È™i cum aÈ™ fi avut o mamă bună care m-a alungat din casă È™i acum, după ce-am ajuns pe drumuri, îmi trimite bileÈ›ele de amor. Uite că am È™i eu mândria mea! Teatrul e o porcărie!“. „N-aÈ™ zice la fel, fu de părere Luigi, cu bunăvoință È™i tole-ranță. Fără un spaÈ›iu spiritual cât de cât conturat nu se poate vieÈ›ui. Te-a dezamăgit teatrul, înseamnă că pe locul rămas gol a apărut altceva. Ai o pasiune nouă, care să o înlocuiască pe cea veche?“. „Da! răspunse Luiza. Află că am. Mai mare plăcere decât să-È›i treacă zilnic prin mâini lucruÈ™oarele pe care È™tii că o să le îmbrace atâția copilaÈ™i durdulii, drăguÈ›i, îngeraÈ™i È™i scumpi...“. „Mai mare ca ce? o puse el în încurcătură. Termină-È›i fraza, fii logică în exprimare...“. „Ce faci, dragul meu! strigă ea jignită. Mă examinezi? De asta ne-am întâlnit noi după atâta vreme? Adică eu nu È™tiu să vorbesc? la mai dă-o dracului! Ori mă iubeÈ™ti cu adevărat È™i atunci nu-mi cauÈ›i în coarne, ori vrei să mă prepari pentru È™coală È™i atunci zi-mi cât mă costă!“. ÃŽn aceeaÈ™i clipă pe gardul care împrejmuieÈ™te un mic teren de sport apăru, cocoÈ›at pe rama de sus, din beton, garderobierul. Stătea pe vine, se făcuse È™i mai mic. Avea în mâna dreaptă, È›inându-l pe palmă, un carneÈ›el soios, iar în buzunarul cămășii de in, un stilou. „Să È™tii că nemernicul ăsta ne urmăreÈ™te!“ mai apucă să spună Luiza Podoabă. „EÈ™ti din nou lipsită de logică, răspunse Luigi Dandara. Unul care ne-ar urmări cu vreo intenÈ›ie curată sau necurată, fii sigură ca n-ar apărea aÈ™a, ca să-l vedem È™i noi. Nici păsările nu l-ar simÈ›i. Eu cred altceva, È™i te rog să nu te superi. Probabil preocupată de întâlnirea noastră, de marea revedere, supraîncordată, firesc, de această iubire aflată abia la începutul ei - È™i sunt foarte conÈ™tient de asta! -, ca orice femeie speriată puÈ›in, ai început să halucinezi. Nu-i ceva grav, nu te necăji. Mă pricep la astfel de fenomene. Una din Gârliciu care vroia cu tot dinadinsul să mă ia de bărbat, refuzând-o, n-a găsit ceva mai bun de făcut decât să mă înÈ™ele în odaia în care stăteam eu în gazdă, cu un instructor de la o È™coală profesională care venise în concediu de trei zile, acasă. Normal că i-am atras atenÈ›ia în modul cel mai sever cu putință că gestul ei este incalificabil, È™i că, dacă între mine È™i ea nu s-a petrecut ceea ce se petrecuse între ea È™i instructorul în trecere, era din cauză că È™tiam de la început că ea este în stare să procedeze în felul acesta. Or, intuiÈ›ia mea a fost magistrală. Nu suport să fiu triÈ™at. Când mi-a spus că recunoaÈ™te că a greÈ™it È™i își cere de mii de ori iertare, am respins categoric motivele È™i rugămintea ei. Peste o săptămână începuse să vadă la fel ca tine tot felul de urmăritori! Cică după despărÈ›irea de mine toată lumea se uită la ea, o pândeÈ™te, îi vrea răul. Absurd, evident absurd. Argumentul ei cum că, totuÈ™i, cunoscându-ne de un an de zile È™i neîntâmplându-se între noi nimic, eu sunt vinovatul principal pentru a fi pus-o într-o si-tuaÈ›ie penibilă, nu l-am luat în seamă. Am impresia, draga mea Luiza, că generaÈ›ia noastră este atât de freudiană încât trebuie fiecare să reacÈ›ionăm, să redescoperim starea de iubire pură, fie ea È™i imperfectă! Decât o iubire perfectă dar neverosimilă, mai bine o iubire pură È™i imperfectă“. „lartă-mă, Luigi. N-am înÈ›eles nimic. La patru trebuie să fiu la magazin. Colega care mi-a È›inut locul se duce la È›ară, la cinci are tren. Tu eÈ™ti un adevărat savant È™i atunci la munte nu mi-am dat seama. Hai spune-mi, È›i-am plăcut aÈ™a de mult a-tunci că nu m-ai putut uita?“. ÃŽl rugase cu pioÈ™enie, ca È™i cum de răspunsul la această întrebare depindea totul; Luigi Dandara stătu pe gânduri; se străduia să-È™i aducă aminte ceva atât de îndepărtat încât părea că nu în el însuÈ™i, în memoria lui se aflau amintirile. O cuprinse uÈ™or cu braÈ›ul erotic de după umăr È™i-i spuse : ,,Aspectul erotic este doar una din dimensiunile iubirii dar nu are prioritate pe lângă alte aspecte incomparabil mai coagulante! DeÈ™i fără el nu se poate, personal consider că natura este perfectibilă È™i ceva-ceva putem reconsidera din alte un- ghiuri de vedere...“. „Uite, dragul meu, acu simt È™i eu nevoia să te ascult È™i să învăț tot ce vrei tu de la tine. Dar fă-mă să te pricep!“. „Mai întâi trebuie să È™tii că nu-mi plac femeile care au cunoscut prea mulÈ›i bărbaÈ›i până la treizeci de ani! AÈ™a cum nu-mi plac nici acelea care nu au cunoscut până la această vârstă nici un bărbat! Atunci când suflelul meu este pregătit ca acuma să se apropie de alt suflet, simÈ›ind iubirea, raÈ›iunea mea este tulburată È™i doresc să È™tiu absolut totul; începând de mâine vom discuta aceste probleme. Tu ai simÈ›it încă de atunci, de la cabană, că mă iubeÈ™ti?“. „Eu am simÈ›it încă atunci la cabană că eÈ™ti un om minunat...“. „Bine, o asemenea remarcă o putem face referindu-se oricând, oriunde È™i față de orice sau oricine! Ar fi de dorit să nu discutăm în felul acesta, vag, abstract. Suntem, după părerea mea, două personalități. ExperienÈ›a ta în teatru, deÈ™i te-a dezabuzat È™i debusolat, o consider fundamentală pentru iubirea noastră. Câte ca tine È™i-au dedicat anii cei mai voioÈ™i ai tinereÈ›ii citind teatru? Foarte puÈ›ine. Fără să o È™tii, eÈ™ti o excepÈ›ie. Asta mi-a reÈ›inut atenÈ›ia încă la cabană. Mie spune-mi ce definiÈ›ie dai conceptului de om minunat È™i cum o poÈ›i argumenta referindu-te direct la persoana mea!“. Trecuseră ceasuri, trecuseră dus È™i întors nenumărate tramvaie, mai apăruse - nevăzut de ea - garderobierul prin diferite alte unghiuri ale micului parc, È™i abia acum Luiza Podoabă se lumină la minte ca o mască în cursa aprinsă a unui far; inhibată È™i nesigură, se convinse înainte de-a încerca, de marea ei greÈ™eală. ÃŽntr-adevăr, până acum nu cunoscuse încă un bărbat la fel. BărbaÈ›ii pe care îi cunoscuse erau incomparabil mai „naturali“; È™i ei îi plăcea omul aÈ™a, natural, dar împotriva minunatului Luigi n-avea argumente naturale. Cum să-i dea ea o definiÈ›ie pe care el imediat o va distruge? Renunță la definiÈ›ie È™i, cuprinzându-l fermecată de dragoste È™i voluptoasă din nevoia de contra argumente, îl îmbrățișă oftând È™i mozolindu-i gura de rujul abundent, care rămăsese până acum intact. „Dacă È™i tu ai să mă chinui È™i ai să mă părăseÈ™ti, ai să mă ai pe conÈ™tiință È™i n-ai să ai liniÈ™te toată viaÈ›a. Tu-mi ostoieÈ™ti dorul revederii cu firea ta căpoasă È™i nici un cuvânt...“. Nici un cuvânt? se întrebă Luigi Dandara o clipă părându-i-se că până acum ar fi vorbit în vânt, È™i n-avea rost să întrebe vântul ce înÈ›elesese din monologurile lui, din micile aluzii idea-tice cu rol de tatonare, de cunoaÈ™tere È™i poate că È™i de acomodare... o cuprinse la fel ca adineauri, frățeÈ™te, cu dreapta, iar cu stânga își È™terse uÈ™or scârbit rujul de pe buze; pentru acest gest scosese o foaie albă din buzunar, pe care o puse în geanta diplomat, murdară de ruj È™i o netezi puÈ›in înainte de-a trânti capacul. ,,Draga mea Luiza, zise el spășit, între noi doi nu mai există nici un secret. Norocul a făcut să ne cunoaÈ™tem la cabană. Ne È™tim ca È™i cum am fi copilărit împreună. Dar eu am nevoie, atunci când investesc sentimente È™i iau hotărâri atât de importante, să È™tiu ce se află È™i mai departe de secretele deconspirate ! Cele mai mari surprize ne aÈ™teaptă uneori tocmai dincolo de secretele care nu mai sunt secrete...“. „Întreabă-mă orice È™i eu îți spun. Sau spune-mi pentru ce ai È›inut să mă vezi, cu ce scop, ce doreÈ™ti de la mine? Uite că mă È™i înfurii! Ce sunt eu, o puÈ™toaică pe care o zăpăceÈ™ti de cap cu cartea ta? Fă-mi cel puÈ›in un copil È™i n-ai decât să stai cu el de vorbă cum stai cu mine...“. ,,BineînÈ›eles, orice dragoste, în mod normal, se finalizează cu un copil sau mai mulÈ›i, zice Luigi Dandara. Observ însă că nu te întrebi în care moment copilul este deopotrivă o dorință a ambilor soÈ›i È™i o necesitate? AÈ™a, ca proÈ™tii prin arătură, nu merge. Toate speciile se reproduc, există chiar teoria după care nu au importanță indivizii, ci specia în ansamblul ei. Și-acum să trec la nodul problemei: Admitem că noi aducem pe lume un copil. Admitem că aÈ™a cum mi-ai scris de mai multe ori simÈ›i nevoia unui soÈ› È™i lupÈ›i să devii soÈ›ie credincioasă. Dar ce È™tiu eu despre tine până în duminica aceea când am rămas singuri în cabană? Nu te aÈ™teptai la o asemenea întrebare de aceea văd că te-ai cam îngrozit. Tot eu te scot din încurcătură. Mâine nu, poimâine trebuie să-i fac rost de cărbuni maică-mi, dar răspoimâine îți pot înmâna un memorial în care doresc să-È›i relatez, lapidar dar cât se poate de exact, întreaga mea existență sentimentală între optsprezece È™i treizeci È™i unu de ani È™i È™apte luni. Simt nevoia să cunoÈ™ti totul pentru a putea după aceea discuta unele amănunte. Este absolut necesar acest schimb de relatări...“. ,,Eu ce trebuie să fac?“ întrebă Luiza Podoabă cu ochii mici È™i scăpărători, abia zărindu-i-se în străfundul lor stupoarea. „Exact ce fac eu!“ răspunse el decis. Ca din senin apăru pe aleea îngustă garderobierul. ÃŽÈ™i pieptănase frizura, mergea È›anÈ›oÈ™, bine dispus, È™iret. ÃŽn dreptul băncii își puse singur o pie-dică, gestul golănesc îl prindea bine, dar nu se tăvăli pe nisip, cum bănuiseră ei văzându-l împleticit în manÈ™etele pantalonilor, ci căzu, voind-o, cu palmele pe bancă. ,.Mai doreÈ™ti o È›igară?“ presupuse Luigi Dandara. ,,Nu, domnule...“ răspunse garderobierul. „Dumneata nu cumva lucrezi la frizeria...“ îl întrebă Luiza. „Temporal, domniÈ™oară. Eu lucrez unde e nevoie de mine. ÃŽn aer, pe pământ, sub apă. Am mulÈ›umit pe toată lumea...“. „Condu-o te rog pe viitoarea mea soÈ›ie până la staÈ›ia de tramvai!“ îi porunci Luigi Dandara ridicându-se de pe bancă È™i întinzându-se ca după un căscat în zorii unei zile ploioase. „Foarte bine, spuse Luiza. Și noi când ne revedem?“. ,,Duminică, orele douăsprezece, exact în locul acesta. Eu nu pot întârzia mai mult de cinci minute. Dacă banca e ocupată, aÈ™tepÈ›i aici. La fel voi proceda È™i eu dacă vin înaintea ta. Te sărut dulce...“. ,,Și eu te sărut dulce, dragul meu Luigi...“. Garderobierul făcu o plecăciune, deloc ironică, È™i o însoÈ›i, la un metru depărtare, în urmă, până în staÈ›ia de tramvai. După ce ajunse la magazinul unde lucra, Luiza uită de impertinentul amabil care o însoÈ›ise câteva staÈ›ii de tramvai, făcându-se însă că n-o vede È™i nu o cunoaÈ™te, È™i își văzu de treburile ei ; alerga prin magazin suprasolicitându-È™i serviciile È™i amabilitatea, făcând orice ca să uite, neputând ieÈ™i din starea pe care ea însăși nu È™i-o înÈ›elegea, precum procedase în atâtea rânduri își impuse acele exerciÈ›ii de indiferență ce-i folosiseră altădată pentru că erau urmate de dictonul curent: nu-mi pasă de nimic“, dobitocul e un nebun, îl pun eu la punct de-o să mă È›ină minte! Pe măsură însă ce se apropia sfârÈ™itul programului, iar până atunci nu era decât o oră, faptul că fusese umilită o incita trezind în ea nevoia de-a lovi repede, dar lăsând semne, ca niÈ™te răni deschise pe care anchetatorul imbecil să È™i le privească zi de zi... o să-i lase un număr suficient de zile ca să se otrăvească privindu-È™i rănile, după aceea o să-i spună adevărul : Mi-a fost teamă că îmbătrânesc È™i rămân singură. Mi-ai plăcut pentru că eÈ™ti bleg È™i imbecil. Nu-mi aduc aminte când ne-am iubit. Ai mei visează să am un soÈ› cu facultate È™i să fiu respectată pentru frumuseÈ›ea mea. Oricum È™i dacă mă cereai de nevastă... dar sunt toate acestea adevărate? Luigi e ca o groapă de care te temi, te sperii în vis de ea, dar când te trezeÈ™ti ceva te îndeamnă să te duci pe marginea gropii, nu poÈ›i altfel... trebuie să văd ce-i cu garderobierul. Cobor mâine dimineață la frizerie, intru È™i-l iau de piept: ce vrei de la mine, maimuÈ›oiule ! De ce te È›ii după mine? Ce legătură e între tine È™i Luigi Dandara? Am aflat eu atâtea È™i n-am s-o aflu pe asta? Probabil l-a pus să mă urmărească. Să nu pot face un pas fără secătura aia urîtă... leÈ™i din magazin luându-È™i rămas bun de la colege; mai poposi câteva minute în vitrina magazinului pândind prin sticlă: nu-l zări nicăieri pe garderobier, era sigură. La È™apte È™i jumătate seara ajunse în PiaÈ›a Rahova. Nu era nimeni acasă. Se privi în oglindă È™i îl zări pe Luigi Dandara în spatele ei, surâzător, tandru, cu pomeÈ›ii înroÈ™iÈ›i de emoÈ›ie. Nu o surprinse deloc apariÈ›ia lui. Dimpotrivă, era sigură că mai curând decât duminică o să-l revadă. „Dragă Luigi, începu ea continuând să se contemple, m-ai pus pe muchie de cuÈ›it. EÈ™ti foarte interesant. Þi-aÈ™ trage niÈ™te scatoalce pe cinste È™i după aceea te-aÈ™ înfășa în pelinci de copil, special le-aÈ™ aduce de-acolo pentru tine...“. „Foarte bine, răspunse Luigi aburind puÈ›in cu aerul plămânilor oglinda. Ce-i mai plăcut decât să stai lângă iubită înfășat? Și eu aÈ™ proceda la fel. Ceva mai mult, te-aÈ™ purta în cărucior prin parcul CoÈ™buc, te-aÈ™ creÈ™te cu răbdare, È›i-aÈ™ da o educaÈ›ie aleasă È™i după aceea la Starea Civilă...“. „Vreau acolo unde ai zis, Luigi, dă-o dracului de treabă, sunt chiar aÈ™a de lepădat? Hai să ne cuplăm È™i n-o să-È›i pară rău! Or poate că tu visezi o fecioară? Atunci de ce naiba mi-ai scris mai bine de un an scrisorile alea pe care cine dracu le-n-È›elege?“. I se păru că ar fi comis din nou ceva neîngăduit de el, adică, îi citise scrisorile È™i nu înÈ›elesese nimic? Vru să retracteze, dar când se întoarse să-i muÈ™te cu buzele vârful nasului, în spatele ei nu era nimeni. Găsi prin casă o carte de telefon È™i începu să caute. Niciodată nu căutase cu atâția draci È™i atâta neliniÈ™te un număr de telefon. La litera respectivă nu găsi nici un Luigi Dandara, dar sună la vreo zece numere aflate în dreptul numelui; nici unul din cei solicitaÈ›i nu auziseră de Luigi. Dacă el a apărut aici adineauri È™i acu nu mai e, înseamnă că dragul meu Luigi chiar nu e deloc, È™i numai eu închipuindu-mi-l de vreo doi ani încoace, după decepÈ›ia aia stupidă cu Nae, l-am născut ca o scroafă, purceii, È™i-l port ca proasta după mine... o fi, n-o fi?; bine că l-am născut, pentru că până la urmă tot dau de el! conchise Luiza Podoabă È™i se duse din nou în faÈ›a oglinzii să se dezbrace. Indiferent dacă erau ai ei sau nu, acasă, încă de pe la È™aisprezece ani, când maică-sa jurase pe toate femeile frumoase din familia lor - È™i erau destule - că Luiza va ajunge ,,în curând“ cea mai mare actriță nu numai din România, ci poate că din Europa, că se obiÈ™nuise, stimulată în primul rând de maică-sa, să se dezbrace în fiecare seară în faÈ›a oglinzii. Exista în familie È™i o teorie onginală în acest sens: Tu, Luiza, trebuie să-È›i vezi corpul în flecare zi. O mare actriță lucrează cu corpul, corpul este meseria ei de bază, fără corp nu face doi bani. Uitându-te zilnic, vezi ce se întâmplă. Și dacă această meserie care-i corpul, dă semne că nu te mai vrea, iei măsuri... ca-ntotdeauna, È™i în această seară, singură fiind, apucă metrul de croitorie aflat în sertarul oglinzii È™i își măsură, ca înainte de-un concurs de frumuseÈ›e, mijlocul, coapsele, pieptul È™i umerii, piciorul... compară totul cu măsurătorile anterioare È™i era perfect, nu se îngrășase, nu slăbise, nu se clintise nimic din proporÈ›iile cerute de legea meseriei aÈ™a cum erau ele văzute mai ales de maică-sa, verficate consecvent de bunică-sa È™i adeseori ridiculizate de taică-su. Taică-su era un om practic, se amuza încă È™i-acum de relaÈ›ia obsedantă dintre corp È™i carieră, vedea scenariile celor trei femei - mamă, fiică È™i bunică - drept consecinÈ›e ale propriei lui imprudenÈ›e. Cum i se spunea în cartier în mod curent, „domnul Podoabă“ era un cetățean bun È™i blând. Lucra de unsprezece ani responsabil la acelaÈ™i aprozar, undeva pe Rahova. ÃŽÈ™i scosese soÈ›ia din serviciu, ca să aibă grijă de casă È™i de educaÈ›ia Luizei. Luiza trecuse o singură dată pe la locul de muncă al domnului Podoabă, cum spunea ea însăși, în spiritul consacrat. Era cu mai bine de doi ani în urmă, o trimisese maică-sa să vadă ceva... ceva era un splendid inel cu pietre preÈ›ioase. Intrase printre saci cu cartofi, varză È™i legume de tot felul È™i zărise, într-o odăiță, o batrânică. ÃŽntr-un colÈ› era taică-su, i-o prezentă pe fiică, bătrânica îi apucă braÈ›ul È™i-i puse în deget inelul. Urmase atunci o discuÈ›ie scurtă, precisă: cât, doamnă? la care pe nerăsuflate bătrânica răspunse: paiÈ™pe mii, e original, marcat, verificaÈ›i-l! Domnul Podoabă scoase suma dintr-un sertar, numără banii repede-repede, îi înveli într-o foaie de ziar È™i îi spuse, ca È™i cum astfel de treburi se petreceau zilnic: du-te acasă, fata mea, vin È™i eu spre seară... inelul de aur cu pietre preÈ›ioase îi amintea È™i-acum, ori de câte ori se uita în casetă, la lumina lui orbitoare, chiar de tatăl ei. Atunci îl cunoscuse cu adevărat. ÃŽn vreme ce stătea goală în faÈ›a oglinzii intră pe È™optitele maică-sa, o privi cum avusese impresia că o privise anterior Luigi Dandara. Acum însă nu era o iluzie. Veni în curând È™i bunică-sa, care o adora. „Hai că eÈ™ti bine, prea bine, spuse maică-sa privind-o cu nesaÈ›, cu acea bucurie înflăcărată în care până È™i diletanÈ›ii ar vedea expresia nerostită : Nu ai egal, eÈ™ti tot ce-am putut eu face mai bun pe lume È™i nimeni nu m-a întrecut! Dar te văd puÈ›in supărată, sau mi se pare!“ întrebă maică-sa. „Sunt foc de mânioasă, mamă, răspunse Luiza azvârlin- du-È™i pe umeri un frumos halat de casă, cumpărat pe plajă, la mare, de la o italiancă. Imbecilul ăla care mi-a scris atâtea scrisori face anchetă. Zice să-i pun pe hârtie viaÈ›a mea de până când l-am întâlnit pe el în cabană, la munte...“ Bunică-sa a făcut ochii mari; mama ascultă È™i o pufni râsul. ,,Păi pentru talentul tău e aÈ™a de greu să scrii? Hai că te ajută mama, scumpa mea. Doar nu oi fi tâmpită! O fi el profesor, da tu eÈ™ti cu zece capete peste...“ „Și ce vrei să scriu?“ tresări Luiza speriată. „Draga mamei dragă, hollywooduista mea fără pereche, stai să o culc pe bunică-ta È™i ne apucăm de treabă, nu te las să adormi până nu-È›i iei de pe suflet piatra asta tâmpită, hai să-i dăm noi nătărăului o lecÈ›ie de pomină, e scris negru pe alb că te vrea soÈ›ie È™i avem documentul, acu o-ntoarce, vrea să È™tie?, ce dracu să È™tie!, că doar nu era să-l aÈ™tepÈ›i pe el, intrai în ba-lamuc, ia stai tu niÈ›el că te scoate mămica ta din supărare, să vezi tu ce frumos È™tie mămica ta să compună, o fi ăla literat, da din ăștia am fumat eu destui când eram la etatea ta... dobitocul! adică să È™tie el ce-ai iubit, cât È™i cum, unde È™i ce dracu mai vrea? Acu È™tie tot cartierul că te măriÈ›i cu nemernicul, È™i el vrea s-o-ntoarcă? Las-că-l întorc eu de nu se vede...“ Când apăru domnul Podoabă beat criță, dar prudent È™i, ca de obicei, refugiindu-se în camera lui din vastul apartament, undeva se auzea sforăitul cu poticneli al bunicului, iar mama È™i fiica stăteau în camera de lucru a Luizei, la frumosul birou în stil florentin È™i reciteau ce scriseseră, pe rând, până acum când erau ceasurile unsprezece È™i un sfert. Aici, în acest loc al casei Luiza își ascultase încântată recitalurile dramatice; aici se aflau oglinzi mobile prinse de una mare, fixă, dispuse astfel pentru ca marea actriță să se vadă perfect din față, spate, profil: aici un perete de vreo cinci metri lungime era garnisit cu o bibliotecă din nuc, cu stâlpi sculptaÈ›i, cu sertare È™i sertăraÈ™e, comandă specială, iar în rafturi, printre bibelouri din cristal, ceramică È™i material plastic, se aflau albume de pe mai toate meridianele lumii cu actriÈ›e È™i scene din filme, cu portretele vedetelor de pe marile scene È™i din marile filme ale secolului; tot aici, pe un raft zăceau ediÈ›ii de teatru legate în piele roÈ™ie, cu litere aurite pe cotor; reviste de tot felul, unele cam deÈ™ucheate, achiziÈ›ionate pe sub mână... pe un raft întreg, lângă fereastră, stătea culcat un manual de limbă română pentru clasa a zecea alături de-o carte subÈ›ire, răsfrunzită, purtând titlul: Cum să ne menÈ›inem frumuseÈ›ea. Și doamna Podoabă avea în imensa bibliotecă raftul dumneaei pe care adunase cărÈ›i de bucate, o adevărată colecÈ›ie, aÈ™teptând parcă fără nici o speranță marea petrecere a unei nunÈ›i ce devenise în ultimii cinci ani o mare obsesie a fa-miliei Podoabă... lampa de birou, cu abajurul de mătase, cu lumină abundentă arăta un scris pe hârtie albă nesigur È™i tremurat, pe alocuri È™chiop, cu literă mică la început de frază È™i deocamdată cu o punctuaÈ›ie relativă; mai târziu Luiza o să pună È™i semnele de punctuaÈ›ie, acum era important conÈ›inutul; iar conÈ›inutul putea fi savurat fără dificultate: ...fata noastră s-a născut - începea doamna Podoabă „referatul“ despre fiică-sa, convinsă că e de datoria mamei să-l pună la punct pe capriciosul Luigi Dandara, care de mai multe ori în atâtea epistole înflăcărate azvârlise cu dibăcie aluzia unei intenÈ›ii serioase față de Luiza - cu toate talentele, că de la mine ea le-a moÈ™tenit, pentru că eu am fost la È™aptesprezece ani dusă la concursul de frumuseÈ›e È™i l-am luat că nici n-au suflat în faÈ›a mea, È™i a primit o educaÈ›ie aleasă, când era mică am vrut s-o dau să-nveÈ›e È™i englezeÈ™te da din cauza soÈ›ului nu s-a putut că atunci noi o duceam destul de greu. Că Rahova pe vremea aceea nu era ca acu când sunt blocuri, da mai încoace ne-am descurcat È™i ne-am putut îngriji de unicul nostru copil Anne-Marie-Luiza, de unde la È™coală a rămas numai ultimul nume È™i ne-am obiÈ™nuit aÈ™a È™i până la È™coală È™i după Luiza a fost o fată cuminte È™i avea de mică înclinaÈ›ii la dans de rămâneau cu gura căscată toÈ›i vecinii când o vedeau în curte dansând È™i cântând È™i într-o zi una mi-a zis, da eu È™tiam, ca mamă, că aÈ™a o să fie, că Luiza are È™tofă de mare artistă, că asta o să ajungă ea că la È™aiÈ™pe ani nimeni nu mai avea îndoieli de talentul ei, la È™coală recita tot timpul Topârceanu de râdeau toÈ›i cu gura căscată È™i a absolvit liceul cu felicitări pentru activitate da după aceea mare supărare ne-a adus nedreptatea care se face cu artistele frumoase È™i care din invidia altora rămân pe dinafară... ...Luiza mea a rămas o artistă È™i eu cred că vine È™i timpul ei, că după aceea am auzit eu din reviste È™i cărÈ›i că nici o mare artistă n-a pus piciorul dintr-o dată pe scenă, că toate s-au chinuit È™i au învins, de aceea, domnule, acu că te-ai întors de la Gârliciu È™i nu-i mai scrii din HârÈ™ova dacă o vezi la față, trebuie să È™tii că ca Luiza alta nu-i, nu că-i fiică-mea È™i eu sunt mamă, da mă pricep la oameni, nici una n-are suflet mai bun È™i nu-i mai de casă, că È™tie de toate, nu stau eu s-o spăl È™i să fac pentru ea, face orice È™i pe deasupra rămâne o doamnă, că magazinul am zis să fie o trecere, că dacă peste tot se cere carte de muncă ce era să facă? chiar dacă, slavă Domnului, noi avem din ce s-o È›inem că nici nu È™tiu ce n-avem, muncim cinstit, n-are ea nevoie de nimic, È™i acum să spun È™i de ce dumneavoastră domnule Dandara aÈ›i avut îndrăzneala să o întrebaÈ›i, adică, cum s-ar zice, viaÈ›a fiicei mele particulară, că nu există fată până la treizeci de ani care să È™adă ca un scaun, că ea a fost iubită de atâția da întotdeauna È™i-a È›inut firea că e mândră È™i nu a făcut prostii; că eu am fost în serviciu ca È™efa depozitului rebuturi articole de sticlărie È™i ceramică, porÈ›elanuri È™i cristaluri, È™i casa a fost mai mult pe mâna ei, È™i a fost în viaÈ›a Luizei o decepÈ›ie de care e cinstit să luaÈ›i cunoÈ™tință, È™i uite cum s-a-ntâmplat, că pot spune: acu cinci ani când a fost control la mine că veneau produse care nu erau rebuturi È™i în loc de o mie bucata ele făceau o sută È™i unii le vindeau după aceea tot cu o mie, un inspector tinerel È™i fercheÈ™ a pus ochii pe ea că mi-au făcut controlul acasă È™i a făcut el o pasiune mare, dar nu i-a prea mers, că uite cum a fost: ...eu am ieÈ™it basma curată că n-aveam acasă cristaluri È™i altele È™i Luiza s-a prins È™i ea de ăla că nu era un fiÈ™te-cine È™i bărbatu-miu a zis că să le facem noi trampa, dar nemernicul a vrut numai să profite È™i i-a zis că dacă nu, el cică m-ar da pe mine în vileag că am dat rebuturi care nu erau rebuturi È™i am încasat cică bani, da astea nu sunt decât scorneli, că Luiza a fost cu ăla patru luni È™i câteva zile până ce eu am zis stop, că ori o iei, ori o laÈ™i, È™i mai mult ea l-a lăsat da a suferit biata de era să nu iasă din casă cu lunile È™i după aceea È™i-a revenit È™i n-a mai vrut să-l vadă, avea douăzeci È™i È™ase de ani, ce mai vrea? că cui pe cui se scoate È™i cu voia mea am zis că ca să-l uiÈ›i, trebuie să te îndrăgosteÈ™ti de-un om care-i de rangul tău È™i cuminte, È™i l-a găsit da după aceea È™i ăla s-a purtat ca un huligan, că asta a fost nefericirea Luizei, două greÈ™eli care nu sunt, domnule Dandara, ale ei, da de când ai apărut dumneata ea te respectă È™i e cuminte, nu-i arde de prostii cum sunt atâtea de care aud È™i le È™i văd câteodată că-mi crapă obrazul de ruÈ™ine È™i mi se sfâșie inima pentru bietele mame care le-au născut È™i educat cu grijă È™i atâtea sacrificii... ...aÈ™a că domnule profesor Luigi Dandara, n-o mai învârti pe toate feÈ›ele că nu se cade, ori o iubeÈ™ti È™i-atunci ce naiba mai contează? ori n-o iubeÈ™ti È™i atunci zi-i pa-pa-pa că nu stă ea numai în ultimul căruia i-a plăcut, că o È™tii È™i dumneata, frumoasă-frumoasă, deÈ™teaptă-deÈ™teaptă, cuminte-cuminte, avem de toate, ea cinci ani în serviciu, casă proprietate cum nu sunt multe, un milion luăm pe ea dacă am da-o, că numai ce-am făcut pe tavan... de asta o să vă convingeÈ›i când ne faceÈ›i o vi-zită, da tare am vrea noi să È™tim ce scrieÈ›i dumneavoastră că la treizeci È™i de ani un tânăr nu-i aÈ™a ca un înger, ia să auzim, dacă ne-aÈ›i cerut nouă să scriem, ce scrieÈ›i dumneavoastră? È™i punem una lângă alta È™i o să vedem cine iese mai bine, că nu o zic cu răutate, am făcut È™i eu o glumă, ia nu mai fiÈ›i prostuÈ›i că v-a trecut vremea, luaÈ›i-vă frumuÈ™el că noi dăm la nuntă Dacia o mie patru sute zece cu rezervor de o sută douăzeci de litri de nu vă pasă, rodaj făcut, terosonată, că bărbatu-miu se pricepe, È™i acu aÈ™tept ca mamă să văd rândurile dumitale È™i după aceea să ciocnim un păhărel de SâmbureÈ™ti la o fripturică... Cu lectura acestor rânduri, ceasul își împinse acele către unu noaptea; nu le era somn. Luiza reciti totul, acum nu mai avea vreme dar mâine va rescrie ea scrisoarea cu toate semnele de punctuaÈ›ie la locul lor; un profesor de română poate căuta tot felul de neajunsuri într-o scrisoare de acest fel, or, nu trebuiau să-i dea apă la moară. ÃŽnainte de-a se vârî sub plapumă, în dormitorul ei, Luiza Pagubă stătu câteva clipe cu ochii pe perdeaua bogată a fe-restrei È™i îl privi văduvită de orice emoÈ›ie sau teamă pe garde-robier; se prinsese cu un fel de gheare de vultur de pânza albă È™i se legăna ca bătut de vânt, când în sticla ferestrei, când spre interiorul dormitorului, iar pe măsură ce ei i se închideau ochii de oboseală, el ieÈ™ea, legănându-se tot mai lin, dar mai amplu, în ramurile cireÈ™ului de-afară care abia înmugurise de două-trei zile. Pentru Luigi Dandara a compune un referat despre viaÈ›a sa sentimentală era foarte simplu; se afla la al treilea text, mai scrisese două la Gârliciu È™i încă unul la HârÈ™ova, venind de la Gârliciu să o cunoască pe profesoara de istorie care într-un cenaclu literar i se păruse lui că ar fi pus ochii pe el. Toate trei referatele despre viaÈ›a sa sentimentală rămăseseră la destinatarele care, după ce le citiseră - era È™i acum convins de asta - îngrozindu-se de uriaÈ™a discrepanță dintre viaÈ›a lui limpede È™i curată, refuzaseră să-i aducă mărturisirile lor pe hârtie, fapt ce dovedea că ceva nu era în regulă, ele însele se ruÈ™inaseră de ce anume trebuiau să scrie... acest procedeu se dovedise necruțător. Singur, cu opt ani în urmă, îi venise ideea, la început nu-È™i dăduse seama ce poate să iasă din asta dar ca È™i în experienÈ›ele anterioare, procedeul îl ferea de-o legătură ce nu corespundea rigorilor sale morale, după care o soÈ›ie trebuie să întruchipeze puritatea, iar ca să ajungi la adevărul gol goluÈ› nu are sens să te dispersezi în discuÈ›ii È™i săruturile dintre discuÈ›ii, ci să È™tii din capul locului ce È™i cum... ÃŽntâmplarea făcuse ca tot spre ora unu din noaptea respectivă Luigi Dandara să fi isprăvit de dactilografiat ceea ce fără ezitare intitulase în capul filei „Referat cu privire la viaÈ›a mea intimă È™i sentimentală după absolvirea facultății È™i până în prezent“. Aranjase lucrurile în aÈ™a fel cu garderobierul, martor credincios È™i perfect disponibil, dar È™i aproximativ corect în devoalarea unor aspecte pe care eventual referatul pereche, al Luizei, nu le va fi conÈ›inut, deci garderobierul să compare lucrurile, să-È™i răscolească memoria pentru o sută de lei fiecare amănunt important necuprins în referatul ei... Acest început dc iubire angajase aÈ™adar patru persoane mature. Angajamentul însuÈ™i la ceasul acesta beneficia de principii È™i deziderate ce-È™i sporiseră enorm patima si acuitatea; Luiza îl voia soÈ› pe Luigi, Luigi o voia pe Luiza, dar deocamdată voia numai adevărurile vieÈ›ii ei, maică-sa voia căpătuirea cu orice preÈ› a fiicei care îmbătrânea nemăritată, iar garderobierul își frământa mintea să dea de amănunte plauzibile È™i corecte echivalându-le conform înÈ›elegerii cu profesorul după raportul suta de lei È™i amănuntul important. Această construcÈ›ie incre-dibilă în secolul acesta spre sfârÈ™ite se înălÈ›a nu de la lună la lună, ci de la ceas la ceas... Luigi Dandara își reciti referatul plimbându-se prin odaia casei vechi, casa părinÈ›ilor săi, din cartierul aflat înainte de demolare, pe locul lui urmând a se ridica blocuri de locuinÈ›e; se plimba cu hârtia în mână, cu alura sportivă uÈ™or discrepantă față de masca interiorizată, plină de subînÈ›elesuri È™i de mândria unei purități de care cu siguranță se bucurau în primul rând micile haltere È™i extensoarele utilizate după un program riguros, zilnic; citea È™i se asculta, iar din odaia alăturată, unde È™edeau părinÈ›ii, maică-sa, care nu-È™i prea înÈ›elesese copilul, dar se mândrea cu titlul lui de profesor de română, savura fiecare cuvânt: Relevantă pentru viaÈ›a intimă a unui individ instruit este calitatea acesteia în raport cu normele în vigoare, ale moralei generale È™i nu neapărat religoase, care sunt coercitive È™i asaltează conÈ™tiinÈ›a anihilând în om propria-i voință de-a acÈ›iona È™i decide - începuse Luigi, È™i continua: Am fost un copil sărac ceea ce a condus la conÈ™tientizarea timpurie a obligati-vității mele de-a fi printre cei mai buni la carte. ÃŽmprejurările È™i toÈ›i ceilalÈ›i factori m-au ajutat. Taică-miu ca reparator de căruÈ›e într-o mahala de altădată nu avea prea mari posibilități iar maică-mea fiind casnică a deprins, după ce am apărut eu pe lume, să facă din imposibil, posibil! Nu mi-a lipsit niciodată nimic, dar ce mi-a lipsit, totuÈ™i, a fost norocul unui cămin. Curtat am fost. Mi-au plăcut È™i mie destule fete. După absol-virea facultății maică-mea mi-a deschis ochii: Luigi, È›i-a sunat ceasul, va trebui să te însori; uită-te bine că toate sunt de moravuri uÈ™oare È™i tu eÈ™ti o fire cuminte È™i care suferă. Le văd È™i pe strada noastră. ÃŽÈ›i arată piciorul È™i mai sus înainte de-a le zice bună ziua. Mă rog pentru tine... Această invocaÈ›ie maternă a trezit în mine nevoia de observaÈ›ie. AÈ™a pot spune că fiind repartizat pe nedrept tocmai la Gârliciu, prin zona HârÈ™ovei, am început să meditez la destin, dragoste, căsătorie... È™tiam că voi reveni în BucureÈ™ti pentru că sunt mult prea bun ca să stau la Gârliciu, dar supărarea nu mi-a trecut. Acolo la Gârliciu am cunoscut fete libere. Toate voiau ce voiam eu însă la fiecare combinaÈ›ie fără urmări eu îmi puneam întrebarea: cine e ea, cine sunt eu, ce-a fost viaÈ›a ei până acuma, ce-a fost a mea È™i astfel, fără jignire, am ajuns să mă cutremur: toate avuseseră pasiuni anterioare pe care cu si-guranță nu le uitaseră È™i nu le vor uita niciodată. Or, ce loc am eu într-un suflet care È›ine cuibărită o pasiune de neÈ™ters? Evident, unul minor, sau, unul de necesitate. Ele se tem că îmbătrânesc necăsătorite, eu nu mă tem de asta. Fac sport, citesc È™i-mi văd de treabă, am grijă de mama, mă realizez. ÃŽntre mine È™i trei din zona HârÈ™ovei au existat È™i relaÈ›ii mai intime care însă n-au pornit cum trebuie È™i s-au destrămat. AÈ™a că pot mărturisi cu sinceritate că am cunoscut trei fete în perioada dintre absolvirea facultății È™i momentul actual, când scriu aceste rânduri. N-am rămas cu nimic pentru ele. Singura care într-o împrejurare a însemnat ceva pentru mine ai fost tu, Luiza, atunci, la cabană, când am rămas numai noi doi, ceilalÈ›i suind pe munte în grup. Dintr-o elementară decență nu pot spune de ce atât de mult m-am simÈ›it atunci robit! Era pentru prima oară când descoperisem că în mine egal cu sufletul, este corpul. Nu-mi pot explica acea stare, de aceea pentru că starea încă nu m-a părăsit, eu am absolută nevoie de certitudini. Trebuie să È™tiu totul aÈ™a cum fără ruÈ™ine am mărturisit totul.“ ÃŽn aÈ™teptarea confruntărilor garderobierul se dovedi de-o hărnicie căreia dacă i-ar fi fost devotat È™i înainte de marea misiune cu siguranță că avea altă identitate profesională. Prezent pretutindeni în raza de existență a Luizei Podoabă, el nu se mulÈ›umi numai cu observaÈ›ii È™i puneri la zi a informaÈ›iilor necesare, ci își dovedi capacitățile de judecare a multor altor amănunte pe care tânărul profesor nu le-ar fi luat în seamă. De pildă era primul care intrând în casa domnului Podoabă ca să vândă un ghiul de aur cu piatră semipre È›ioasă de a cărui proveniență nu-È™i mai aducea aminte, È™i aÈ™ezându-se într-un fotoliu din care era sigur că nu mai văzuse, zări pe tavanul sufrageriei un relief zgrunÈ›uros într-o baie de culori inepuizabile; erau È›urÈ›uri din ipsos care curgeau din plafon inegali È™i foarte deÈ™i, fiecare sfârc de È›urÈ›ure fiind altfel colorat. I se făcu teamă. SenzaÈ›ia că din clipă în clipă poate cădea un con ascuÈ›it din plafon direct în vârful creÈ™tetului său nu-l părăsise nici o clipă. Dar fiind de față È™i gazdele, dându-È™i seama că nu cade nimic din plafon, minute în È™ir contemplă, absorbit tot de cupa fotoliului, acel univers despre care inocentul Luigi Dandara avea să noteze pagini deosebit de penetrante È™i exotice, ceva mai târziu. Cu vânzarea ghiulului n-au fost probleme. Domnul Podoabă cercetă cu competență obiectul, se convinse repede de corectitudinea marcajului È™i îl cântări cu atenÈ›ie. Ar fi putut să-l ia cu zece mii, dar îi dădu caraghiosului paisprezece devenindu-i încă din prima clipă simpatic. La cursul aurului din acest an bijuteria făcea în jur de douăzeci de mii. Până când sosi Luiza de la plimbare tranzacÈ›ia fusese încheiată iar în somptuosul apartament domnea o atmosferă de relaxare si calm, un fel de convalescență postemoÈ›ională. Luiza îl răpi pe garderobier din sufragerie È™i îl duse în camera ei de lucru, dintr-un fotoliu în alt fotoliu. Timpul era măsurat, fiecare secundă, cântărea enorm. „Eu zic să ne înÈ›elegem, spuse moale Luiza Podoabă. Să aud mai întâi ce spui...“ „Și eu zic la fel, domniÈ™oară, numai că sunt cinstit răspunse garderobierul. Că dacă nu eram, nu lucram în veci cu atâția oameni“. „Nu È›i-am cerut să fii necinstit, ci numai o înÈ›elegere...“ „Ochei! Să nu vă mai sperii. Să nu mai mă cațăr peste tot. Să mă visaÈ›i ca È™i cum aÈ™ fi murit!“ „Dar dacă îți spun că am nevoie de dumneata viu?“ „Pai mort eu nu fac două parale!“ zise garderobierul. ,,Hai, că-ncepi să te deÈ™teptezi. Zi-i ce-ai aflat?“ „Am aflat pentru cât primesc...“ dădu el răspunsul în aÈ™a fel că nu-È™i trăda satisfacÈ›ia sau dezamăgirea. „Sunt sigură că de Costică! i-o luă înainte Luiza. Acu două luni te vedeam des în uÈ™a frizeriei. Costică nu se poate să nu-È›i cunoască mutra. M-a-ntrebat într-o seară cine-i mogâldeaÈ›a...“ „Ãsta-i numele meu, domniÈ™oară! izbucni el surprins. Pe mine mă cheamă È™i-n buletin Mogâldeață Garderobierul...“ ,,Foarte bine, zi-mi ce È™tii de mine È™i Costică...“ „Nimic, domniÈ™oară...“ răspunse el supărat. „Atunci am să-È›i spun eu. Numai de două ori a suit aici. Nu primeam de o lună scrisoare de la viitorul meu soÈ› È™i m-am încurcat temporar cu el. Ceva trecător...“ È™opti ea. Garderobierul scoase carneÈ›elul soios, deschise la litera respectivă È™i spuse calm, cu o răceală de satrap: „Cu Costică din decembrie până la sfârÈ™itul lui martie, acu două săptămâni, după cunoÈ™tinÈ›a mea, cam de treizeci È™i două de ori!“ Luiza Podoabă privi ceasul de aur, femeiesc, de la mână. „Cât pretinzi ca să nu fie niciodată È™i să uiÈ›i numele lui Costică?“ „Eu nu duc lipsă de bani, domniÈ™oară. Sunt pasionat de munca mea È™i mai zic o dată că sunt cinstit...“ „Dă-o dracului de cinste că n-o bei È™i n-o mănânci, nu te îmbraci cu ea, nu È›ine de căldură È™i nici de răcoare!“ Garderobierul rămase ca un bulgăre de lut în fotoliu, uÈ™or i se sborÈ™i o geană, ochiul sclipi prinzând acum fără teamă È›urÈ›urii multicolori de pe plafon, ochiul genei tulburate căzu din nou iar celălalt, care apuca din lumina ferestrei, era de-o limpiditate È™i duioÈ™ie incredibile. Luiza traduse imediat în această particularitate a simbriaÈ™ului existenÈ›a sa reală, a fiinÈ›ei duble, exprimând-o în sine în spiritul ei: Las-că te pun eu cu botul pe labe, È›i-arăt ce pot. Dar acum se grăbea; mai erau câteva minute până la întâlnire. ÃŽn cel mai pur stil protocolar inventat de un parvenitism scăpat rigorilor legii, fu dusă la locul de întâlnire de către taică-su, cu maÈ™ina; normal că din curiozitate, domnul Podoabă parcă în pantă, mai sus de părculeÈ› È™i postându-se în colÈ›ul unei clădiri vecine cu aleile, îl privi îndelung pe domnul Luigi Dandara È™i pe măsură ce-l memora îl plăcea foarte mult. Profesorul i-a sărutat mâna, Luiza i-a sărutat obrajii, s-au aÈ™ezat pe bancă, aceeaÈ™i pe care stătuseră pentru prima oară. Destul de imprecis primul schimb de cuvinte. Apoi s-au ridicat în aceeaÈ™i clipă de pe bancă, s-au pus unul în faÈ›a celuilalt, s-au mai privit puÈ›in È™i retrăgându-se un pas, cât un braÈ› întins, făcură schimb de scrisori; Luiza luă referatul lui, Luigi luă referatul ei rescris È™i recompus, al lui avea o filă È™i jumătate dactilografiată, al ei avea patru file scrise îngrijit cu cerneală, È™i-au strâns mâna cu putere È™i, vârând fiecare referatul primit, în buzunar, se aÈ™ezară pe bancă, exact pe locurile care nu apucaseră să se încălzească. ,,Acu dragul meu Luigi răsuflu È™i eu uÈ™urată. Pot să spun că ideea ta cu scrisul e grozavă! ÃŽmi vine să-È›i muÈ™c năsucul. Dacă nu îți venea ideea asta, aÈ™a cum te cunosc de bine de rău tu te frământai È™i eu nu È™tiam de ce te frămânÈ›i. Dă-o dracului de suferință. Știm tot unul de altul È™i tragem linie. Maică-mea vrea să facem cum se face la noi, mai întâi logodna, după aceea...“ „Pe maică-mea n-o prea interesează fleacurile astea convenÈ›ionale, răspunse Luigi Dandara. Ea vrea să nu sufăr È™i să am o soÈ›ie aÈ™a cum o merit. Chestiunea aceasta a întocmirii de ritualuri È™i documente matrimoniale nu reprezintă pentru mine ceva foarte important. Trebuie să adaug că marile spirite n-au fost atrase de astfel de convenÈ›ii. Eu însumi într-un eseu remarcabil de altfel am argumentat pe larg concepÈ›ia nouă după care instituÈ›ia familială ar trebui scoasă de sub tutela actelor oficiale. Cum să oficializezi sentimentele? Pe de altă parte, însă, nu sunt total împotriva formalităților scriptice ale cununiei È™i căsătoriei întrucât atunci când soÈ›ii oficializaÈ›i se despart, legea trebuie să facă dreptate în repartizarea bunurilor dobândite anterior sau după căsătorie. AÈ™a am ajuns la adevărul că instituÈ›ia căsătoriei este prin excelență economică, È™i după aceea de oricare altă natură. Nu mi-ar conveni deloc, spre exemplu, ca noi căsătorindu-ne È™i după aceea divorțând, tu să-mi iei mie biblioteca.“ „Dar nici mie nu mi-ar conveni deloc să-mi iei apartamentul de cinci camere decomandate, superconfort sporit, mobile de sute de mii, biblioteca mea cum nu puÈ›ine fete au, maÈ™ina Dacia o mie patru sute zece cu rezervor de o sută două zeci litri că te duci până la Cluj-Napoca È™i-ndărăt È™i nu te doare capul...“ Și tăcu brusc, întrucât ochii lui Luigi se măriseră È™i începură să capete proprietățile lentilelor concave, cu focarul de căldură îndreptat pe faÈ›a ei... se foi o clipă; maică-sa îi atră-sese atenÈ›ia să nu-i vorbească despre zestre, ci numai despre sentimente. Dacă sentimentele funcÈ›ionează ireproÈ™abil È™i nu vor avea nici o îndoială asupra acestui aspect fundamental, averea se va pune pe masă imediat, piesă cu piesă. Dar pe Luigi Dandara păru să nu-l fi atins deloc enumerările. Luiza mai avansă provocator È™i alte piese È™i detalii din zestre, dar el rămase la fel, ca un pumn de lut. ÃŽl auzi cu întârziere: ,,Eu am o teorie, draga mea Luiza, spuse pe un ton didactic. Dau toată banca României pe-un suflet pur! ÃŽngăduie-mi să discutăm puÈ›in acest aspect. Bunurile materiale sunt consecinÈ›a unei remunerări echivalente pregătirii È™i rezultatul unei chibzuinÈ›e prin care ajungi să le dobândeÈ™ti în timp. Am dus teoria È™i mai departe, am scos-o chiar din sfera economicului. Eu cred că pe lângă celelalte aspecte, bunurile materiale mai sunt È™i o componentă a iubirii! Că dacă nu-i iubirea È™i se duce de râpă încrederea dintre soÈ›i, nu apar nici bunurile materiale, nici confortul, ci numai gâlceava, pentru unii cârciuma È™i deznădejdea, pentru femei singurătatea È™i dezamăgirea. Tot ce se adună, se adună de către cuplu, într-o strânsă înÈ›elegere È™i unitate, prin acomodarea gusturilor È™i evaluarea justă a posibilităților. Că eu aÈ™ fi în stare să revendic de la tine după căsătoria noastră È™i după divorÈ›, bunuri materiale? Nu mă cunoÈ™ti deloc, scumpa mea. Chiar zilele trecute citeam un interviu al unui mare scriitor care gândeÈ™te exact cu gândurile mele, parcă mi-ar fi citit concepÈ›iile È™i le-ar fi aÈ™ternut pe hârtie fără să mă consulte dacă sunt sau nu de acord... autorul spunea că trebuie să acordăm o viață reală È™i prioritatea ce i se cuvine, existenÈ›ei simple È™i echilibrate, dar mai ales întăririi spiritului. Să ne preocupăm mai mult de înavuÈ›irea minÈ›ii decât de maÈ™ini, case, mobile È™i alte fleacuri...“ „Pai, dragul meu Luigi, dacă-i aÈ™a, o să ne mănânce furnicile!“ răspunse la lungul monolog Luiza Podoabă. „Unei vieÈ›i de privighetoare stupidă, dă-mi voie să-i opun demnitatea È™i hărnicia furnicii modeste...“ zise el. ,,Păi ce! sări Luiza, eu nu muncesc?“ „Vom mai discuta destul aceste aspecte, promise încheind Luigi Dandara. Acu È™i eu mă simt oarecum uÈ™urat. Abia aÈ™tept să-mi citeÈ™ti filele. Abia aÈ™tept să le citesc pe ale tale...“ „Și până atunci?“ se miră ea vârându-se mai mult în coasta lui. Apăru în faÈ›a lor, absolut nejustificat, Mogâldeață Garderobierul. ÃŽÈ™i scoase din buzunarul de la piept al hainei soioase o È›igară lungă È™i apropiin-du-se de profesor, îi ceru respectuos un foc de la brichetă. Pufăi lacom, se întoarse pe călcâie È™i dispăru pe terenul de sport unde se auzeau loviturile mingii de tenis probabil într-un zid. „Acest individ îmi este din ce în ce mai simpatic, uneori mi-e chiar drag pentru că în el nu s-a născut încă ideea de demnitate. Este un abject lamentabil în felul în care un cal este un cal È™i nu altceva. Aceste fiinÈ›e naturale trebuie îndrăgite...“ „De ce se È›ine tot timpul după noi?“ încercă Luiza să afle. „Pentru că speră, răspunse Luigi Dandara. ÃŽÈ›i propun ceva. Hai să ne ducem undeva. Să fim ca atunci, la munte, după prânz, în cabana pustie! I-am da È™i lui o satisfacÈ›ie - È™i arătă spre terenul de sport unde dispăruse gardorobierul. Ce zici ?“ Luiza Podoabă își vârî capul ca o vioară între măr È™i bărbia profesorului, chicoti, se sfredeli cu fruntea în barba lui, îl cuprinse cu braÈ›ul de mijloc, peste cureaua pantalonilor. Se ridicară deodată. Luigi pipăi filele primite, erau în buzunar. leÈ™iră din părculeÈ›, ajunseră în piaÈ›a CoÈ™buc; ea se îndreptă către un coÈ™ cu flori primăvăratece. El întrebă cât costă, primi răspunsul È™i o trase pe Luiza din nou spre stradă. „La tine se poate?“ „La mine nu se poate, răspunse ea strângându-i palma în palma ei. Dacă tu vrei, ne ducem aici, la doi paÈ™i, la o prietenă de-a mea. Stăm acolo de vorbă...“ „Asta înseamnă ca prietena ta să mă vadă cu tine...“ zise el. „Păi n-avem încotro, dragul meu Luigi...“ spuse mâhnită Luiza. Nu mai discutară acest amănunt; în zece minute erau în uÈ™a unui bloc vechi, cu patru etaje. El îi porunci să urce, să ia cheile È™i, după ce prietena va dispărea, să coboare să-l ia pe el de la tutungerie. Ceea ce s-a È™i întâmplat punct cu punct. Dar n-au suit la mansardă împreună, ci pe rând, la interval de două minute; dacă aceste două minute erau sunete diferite dintr-o gamă muzicală, semitonul dintre ele, diezul sau bemolul era garderobierul care apăruse, ca prin miracol, sus, în capul scărilor privindu-i de data aceasta cu bucurie È™i satisfacÈ›ie pe amândoi. După ce închise uÈ™a odăiÈ›ei È™i învârti cheia în broască Luigi Dandara spuse cu voce È™optită, către sine, auzindu-se doar el: ,,Și azi mi se confirmă ipoteza cu privire la aglomerările de absurd care au loc de când există civilizaÈ›ie pe pământ mereu la sfârÈ™itul veacurilor, È™i nu la început È™i nu la mijlocul lor. Asta înseamnă că în concepÈ›ia acelor forÈ›e raÈ›ionale care ne guver-nează, sfârÈ™itul unui veac coincide cu încheierea unei etape. E cu putință ca pentru acele forÈ›e un veac să însemne mai puÈ›in de-un ceas pământean. Și eu sunt vulnerabil. De două luni mă roade nevoia de dragoste. Trebuie să trec È™i prin acest episod specific mai ales omului„ ,,Unde eÈ™ti, dragul meu...“ se auzi într-un colÈ› de mansardă. Nu răspunse, era acolo, o să-l vadă; se duse la baie, ieÈ™i din baie, o văzu pe ea ducându-se la baie È™i ieÈ™ind din baie, el se aÈ™eză pe un taburet de bucătărie, julit È™i fragil, ea apăru în furou È™i atâta tot, se apropie de el, își lăsă mijlocul să i-l strângă, ea îi puse braÈ›ele colac peste mijloc È™i îi acoperi faÈ›a cu frumosul ei păr negru È™i mătăsos. „Mă-nÈ™el după atâta vreme, sau la cabană, atunci, începuse să plouă...“ spuse el cu aceeaÈ™i răceală pietroasă È™i dârză. „Nu te-nÈ™eli, auzeam picurii ploii pe acoperiÈ™, erai dulce È™i minunat, ce-i cu ploaia?, acu nu plouă, am atâtea să-È›i spun, ce dracu să fac?, vorbeÈ™ti prea mult È™i mă scoÈ›i din firea mea, eu sunt niÈ›el altfel, mai directă, hai, nu te dezbraci?“ Luigi Dandara se întinse îmbrăcat în patul îngust, metalic, peste o pătură scorÈ›oasă, sub care se bănuiau cearceafurile. Dădu perna la o parte È™i stătu aÈ™a întins ca un cadavru; Luiza Podoabă îi desfăcu È™ireturile, îi scoase pantofii din picioare È™i ciorapii, îi aÈ™tepta gesturile, dar el nu se clintea din loc, stătea cu braÈ›ele întinse ca o statuie, respira egal, potolit, lipsit de orice voință È™i văduvit de răscolire... când însă ea reuÈ™i să-l lase È™i fără alte veÈ™minte, după ce-i scosese cu greu cămaÈ™a È™i bluza, semnul bărbăției - glota proeminentă, începu să-i miÈ™te parcă tot grumazul spasmic È™i egal, È™i îl auzi: „Restul fac eu...“ È™i într-adevăr se lepădă de toate veÈ™mintele singur, dar fără să se ridice din poziÈ›ia în care împietrise. Până ce Luiza Podoabă să poată afirma la urechea lui adevărul celei mai intime intimități omeneÈ™ti, trecură patruzeci È™i opt de minute; odaia se aburise, se simÈ›ea căldura anotimpului mai mult aici decât afară, iar el auzi pentru întâia oară la treizeci È™i aproape doi de ani: „Scumpul È™i inegalabilul meu Luigi, tu nu eÈ™ti de pe pamânt!“ „Explică-te!“ porunci el cu aceeaÈ™i răsuflare calmă, egală. „Tu eÈ™ti scumpule È™i nepreÈ›uitule un extraterestru!“ „Ce te face să crezi?“ îi ceru el cu blândeÈ›e. „AÈ™a cum ai să citeÈ™ti în rândurile pe care mi le-ai cerut, eu am iubit numai de două-trei ori È™i pot spune că niciodată n-a fost cum a fost acuma...“ „Dar atunci, la cabană?“ o întrerupse el obsedat de momentul acela. „Hai că nu te mai pot duce cu vorba, dragul meu, atunci nu-mi dau seama cum, dar nu È™tiu dacă...“ È™i tăcu regretând sau temându-se. „Cu alte cuvinte atunci nici nu È™tii dacă da sau dacă nu!“ „Ce-i cu tine? De ce-mi ceri asta? Eu spun de-acum, nu-i nimic în urmă, nimic, nimic...“ È™i se auzi râsul zgrunÈ›uros al lui Mogâldeață Garderobierul. „Ridică-te È™i dă-i în cap! spuse ea cu vocea gâtuită. De ce a intrat? Tu i-ai dat voie să intre? Ce vrei de la mine?“ „Stimată domniÈ™oară, începu Luigi Dandara, nu mă pune în situaÈ›ia de-a mă vedea È™i simÈ›i într-un ospiciu! După amor ai halucinaÈ›ii? Ridică-te È™i arată-mi-l È™i-i dau în cap aÈ™a cum îmi ceri!“ Luiza Podoabă sări din aÈ™ternut È™i cotrobăi prin mansardă, goală cum se ridicase, deschise uÈ™a unui dulap hodorogit, privi sub pat, se duse la bucătărie, se uită în cămară, apoi în baie, ieÈ™i în fereastră È›inându-È™i sânii în cupa palmelor, nimic, nimeni... ,,Mi-a mai zis unul că sunt o tâmpită! spuse ea reaÈ™ezându-se lângă el după ce de data aceasta îl convinse cu greu să se vâre sub pătură. AÈ™a de bine l-am auzit că parcă era aici, la picioarele noastre...“ adăugă ea regretând. „Asta înseamnă că în tine există un fond sufletesc perfectibil, fu de părere Luigi Dandara. Numai frământările sufletului în momente cruciale dau măsura unui rudiment de conÈ™tiință care la urma urmelor trebuie explorat È™i exploatat până în străfunduri. Faptul că ai auzit pe cineva de care te temi, este absolut pozitiv! Dacă doreÈ™ti, acum îți pot mărturisi sigur că mi-ai plăcut mai mult ca atunci, la cabană. Aveam impresia că te curtează sportivii ăia È™i chiar că te-ai dus cu unul È™i ai revenit după un ceas. Atunci mi-am zis că eu trebuie să explorez acest suflet, aveam È™i proiecÈ›ia asupra demersului, exactă. Acum mi-e teamă de ceva...“ È™i se simÈ›i în glasul lui mai mult decât o teamă, ceva sfâșietor, asemenea stării unui mire forÈ›at să accepte o mireasă pentru care nu simte nimic. Luiza Podoabă cu experienÈ›a ei dramatică È™i sentimentală intui cât se poate de precis motivul spaimei lui È™i dacă se decidea sa i-l spună, nu era pentru că asta i-ar fi făcut lui plăcere, ci pentru că voia să-l izbească în față, cu iubire, bineînÈ›eles, cu deloc mai prejos, cu deloc mai proastă decât el, cu deloc mai aÈ™a cum o văzuse el - deci cu toate acestea, È™i-i spuse verde, apăsându-se cu sânii pe pieptul lui: „Þi-e teamă, minunatule, că ai putea deveni dependent erotic de mine? Și încă refuzi să recunoÈ™ti că asta s-a È™i întâmplat? EÈ™ti un nătărău scump, un nemernic plin de deÈ™teptă-ciune, dar de mine să È™tii că nu scapi!“ El se ridică din aÈ™ternut deloc grăbit, ci moale cum părea că se comportă în toate împrejurările în afară de momentul sentimental. Porni să se plimbe gol prin odăiță. Câteva clipe poposind în faÈ›a unei oglinzi ciobite în care își vedea trupul; se admiră mândru de el. „Chestiunea ridicată de tine acum, zise el miÈ™cându-se în continuare, face parte, poate fără ca tu să o È™tii, din relaÈ›ia acuzată de unii sociologi È™i filozofi moderni cu privire la interdeterminările complexe dintre factorul erotic È™i raÈ›ionalitatea ca însuÈ™ire fundamentală a omului. Eu nu pot deveni dependent de o experiență erotică, dar sunt convins că tu poÈ›i deveni dependentă de mine. Faptul că m-ai simÈ›it ca pe un extrapământean este un început bun. Nu este pentru prima oară când mi se face o asemenea confesiune...“ „Dar atunci de ce-mi ceri mie...“ întrebă ea acuzându-l. „Pentru că noi amândoi ieÈ™ind dintr-o etapă instinctuală, vrem să intrăm uniÈ›i în alta familială. Cea familială nu este pur È™i simplu o etapă, ci o viață. ÃŽn cazul că etapa care precede viaÈ›a nu corespunde rigorilor mele morale, este absolut sigur că tocmai etapa a stricat È™i distrus ireversibil È™ansele vieÈ›ii în doi...“ Luiza Podoabă sări ca arsă din aÈ™ternut, fugi la baie, reveni È™i se îmbrăcă iute sub ochii lui lipsiÈ›i de orice participare la graba ei. Apucă poÈ™eta, dădu o raită prin odaie să vadă ce s-a deranjat, ce e de strâns, nu era nimic, patul răvășit aÈ™a o să rămână. Deschisc uÈ™a È™i, lăsându-se cu umerii în braÈ›ul de pe clanță : ,,EÈ™ti un imbecil pe care de azi îl iubesc ca o tâmpită!“ Trânti uÈ™a. O auzi fugind pe scări. Se îmbrăcă È™i el, se pieptănă în oglinda de la baie. Se încălță, întinse superficial aÈ™ternutul È™i, când să iasă, auzi din nou paÈ™i pe scări; o fată venea cu cheile întinse spre ușă; desigur, era prietena Luizei, pe care probabil o întâlnise în stradă, în colÈ›, la tutungerie. Luigi Dandara parcurse dintr-un capăt în altul câteva străduÈ›e din preajma pieÈ›ei Rahova, ajunse apoi la Chirigiu È™i coborî spre părculeÈ›ul tulburătoarelor sale amintiri; în clipele acestea era mai puÈ›in chinuit de gânduri, nu mai înÈ›elegea de ce atâta grabă pe părinÈ›ii săi, pensionari modeÈ™ti, de a-l vedea o dată adunat la casa lui; putea să mediteze calm È™i nestingherit... întrebarea era ce vor fi È™tiind È™i ce vor fi simÈ›ind părinÈ›ii săi stând laolaltă în această instituÈ›ie a căsătoriei de aproape trei decenii È™i jumătate?; presupuse că le lipsea o genă, un cromozom important dintr-un lanÈ› nevăzut; le lipseau probabil idealurile de armonie È™i independență absolută - în privinÈ›a nevoii de puritate desăvârÈ™ită n-avea sens să se întrebe întrucât părinÈ›ii săi fuseseră toată viaÈ›a serioÈ™i È™i curaÈ›i ca lacrima... aÈ™ezându-se pe aceeaÈ™i bancă alunecă pe nesimÈ›ite de la polul dragostei la apariÈ›ia vieÈ›ii pe pământ, revăzu în culisele ochilor săi, adânc, transformarea unei celule în ceva monstruos, a mon-struosului într-un organ, a organului într-o vietate È™i dădu, evident, de primii peÈ™ti din care s-au ivit târziu vietățile uscatului... se imagină, fără ironie, pasăre, își continuă călătoria prin ere geologice È™i universul stelar resimÈ›ind ca pe o supremă flatare instinctiva observaÈ›ie a Luizei Podoabă cum că el ar fi un extraterestru! Nici o fată sau femeie nu-l gratulaseră până acum cu acest compliment apoteotic, nu sesizase în el excepÈ›ia, fiind extrageografică È™i imponderabilă. Știa că nu-i singur. Scoase dintr-un portmoneu jerpelit mai multe sute, oricum n-avea de unde oferi prea multe dar nu erau una, două, trei, ci poate că vreo cinci È™i fără să se uite în dreapta sa, întinse mâna È™i le depuse pe genunchiul osos È™i mic al lui Mogâldeață Garderobierul. ,Sper că azi eÈ™ti dispus să discuÈ›i cu mine...“ zise el, distant. „E plăcerea mea, È™efule, să n-am parte de ce...“ i se răspunse. „CiteÈ™ti?“ îl întrebă întinzându-i rândurile primile de la Luiza Podoabă È™i indispus din cauza unor îndoieli. ,,Cam aÈ™a È™i-aÈ™a, zise garderobierul. Dacă-i scris cu cerneală, mai bine v-ascult. Am ureche bună...“ È™i hlizi scurt. Desfăcu filele È™i citi rar, cu o intonaÈ›ie rituală, care îl lăsă cu gura căscată pe zelosul simbriaÈ™. Participa asemeni unui gânditor din epoca de piatră la fiecare cuvânt ascultat, țâșnind din când în când din gâtlej către un sunet de protest sau de victorie asupra textului, Luigi îi urmărea reacÈ›iile, de aceea È™i citea din ce în ce mai rar, unele confesiuni repetându-le. La un moment dat se pomeni efectuând asupra scrisorii iubitei lui un fel de analiză semiotică fulgerătoare, încadrând unele paragrafe în norme estetice moderne pe care le savura ca un iniÈ›iat căruia i se pusese la dispoziÈ›ie o metodologie nouă de lucru È™i lectură. Se depărta astfel destul de mult de text construind de fapt un alt context, evident, cu vagi legături cu textul aflat în mâna sa. Garderobierul, pe de altă parte, căpătase o mimică interiorizată demnă de-o fotografie sub care se putea scrie „Gânditorul“. Un deget la tâmplă. Buzele supte È™i mozolite una de alta, ridurile mari ale bărbiei, ochii micÈ™oraÈ›i ca să vadă adâncimile nepătrunse de È™eful său temporar. După ce Luigi Dandara isprăvi de citit „referatul privind viaÈ›a sentimentală a Luizei Podoabă“ umbra de statură pitică se ridică de pe bancă, pipăi în buzunar sutele - îi era teamă să nu le fi vârât pe de lături - È™i se proțăpi în faÈ›a profesorului: „Șireată tipa! Unsă cu toate unsorile! De Costel de la electrice, când i-a montat lustra, nici o vorbă. De Fane, responsabilul, două săptămâni trai pe vătrai, nici o vorbă. De Tomi de la fabrica aia de nu-È™tiu-ce, două luni ca căsătoriÈ›i, un cuvânt! De Mitică, la care făcea naveta la Bragadiru È™i dormea acolo È™i o aducea el cu maÈ™ina, n-a auzit! Mi-ai dat cinci albastre, am zis pentru patru. Al cincilea e unul poreclit Gurău care a tot dat la teatru È™i a merlit-o È™i cu care din când în când că ăla bea de stinge pământul... È™efule, s-a făcut cinci? Sunt cinstit, corect, să m-am parte deee...“ Cu un gest de patron blazat, Luigi Dandara îi făcu semn lui Mogâldeață Garderobierul să dispară din faÈ›a lui. Ca un È™obolan încolÈ›it din toate părÈ›ile È™i prea gras ca să se strecoare prin găurile închipuite pe-aproape, „delectivul particular“ se furiÈ™a cotind sinuos pe iarbă È™i puÈ›inele alei; È™tia că se vor revedea ori de câte ori va fi nevoie È™i că nu se putea, de-un timp încoace È™i de-acum încolo, să nu se revadă. O atracÈ›ie stranie, trăită reciproc È™i nemărturisită vreodată îi punea mereu unul pe aproape de altul, iar dacă unul sau altul ar fi È™tiut la un moment dat că celălalt a dispărut, asta ar fi produs asupra lor o teribilă debusolare, dacă nu chiar un soi de prăbuÈ™ire prin stricarea ireversibilă a centrilor echilibrului... Luigi Dandara nu era omul care să nu È™tie că forÈ›a dezechilibrelor este incomparabil mai mare decât aceea care a organizat echilibrele... capacitatea lui de a sintetiza È™i neputinÈ›a de-a face un pas fără analiza riguroasă a fiecărui detaliu dintr-o globalitate conÈ™tientizată erau însuÈ™irile sale de preÈ›, la rândul lor trecute prin felurite analize È™i măsurate în fel È™i chip; atât de gros È™i de trainic era procesul acesta care nu-l obosea niciodată, dimpotrivă, îl stimula continuu, încât uneori È™i el era conÈ™tient că tot ce atinge se sfărâmă în bucățele mici, într-o puzderie de țăndări, pentru ca după aceea, el sau alÈ›ii, să încerce a reface întregul însoÈ›indu-È™i la capătul reuÈ™itei sau, cel mai des, al nereuÈ™itei, întregul efort cu observaÈ›ia ce era È™i ultima răsuflare a trebii încheiate: M-am chinuit fără rost, mai bine lăsam totul baltă, dar nu puteam face nimic dacă nu mă chinuiam ca să las totul baltă... Luiza Podoabă nu găsise pe nimeni acasă. După amiaza zilei se făcuse mai caldă, mai de primăvară, deschisese anotimpul însuÈ™i fereastra camerei de lucru a vedetei amânate sine die în aceeaÈ™i speranță, È™i aÈ™ezându-se în fotoliul evident femeiesc al frumosului birou, scrise câteva rânduri pe o filă albă, cretată, cu stiloul de aur pe care nu-l purta cu ea niciodată. Când reciti, i se făcu milă de ea, de toată lumea care eventual ar suferi la fel. Nu trăise până acum aceste sentimente È™i nici ceva asemănător. I se păru că cineva o târâse încă de pe la È™aisprezece ani într-un joc, se simÈ›ise minunat atâția ani la rând, uneori jocul era o provocare a ei, alteori a altora, dar niciodată nu întrezărise ziua când își va simÈ›i picioarele mai puÈ›in suple, piruetele mai ameÈ›ite, sufletul obosit. O furie imposibil de stăpânit o cuprinse brusc. Trânti stiloul pe covor, voi să rupă fila scrisă, își azvârli din picioare pantofii, închise fereastra È™i se trânti pe canapea cu ochii în plafon; zeci de È›urÈ›uri multicolori îi odihneau privirea; era gustul lui taică-su, lui îi plăcuse această idee de-a avea plafonul tuturor odăilor asemeni unui acoperiÈ™ de peÈ™teră plină de nestemate, diamante È™i safire, stalagtite È™i stalagmite sau cum se vor mai fi numind ele... printre turÈ›urii inegali È™i ascuÈ›iÈ›i, care acum i se păreau o ploaie de ipsos ce înÈ›epenise mai jos de nouri, zărea umbra, un fel de gol protector... de fapt o deranja chiar biblioteca, rafturile mai scumpe decât cărÈ›ile È™i îi păru rău că până acum nu citise o carte dintr-un capăt în altul; învățase roluri, scoțându-le din context, dar nu citise o piesă de la început la sfârÈ™it iar atunci când se pasiona pentru teatru ducându-se în sală adormea după primul act... o plictisea teatrul la fel de mult pe cât își dorea să se vadă pe scenă una din vedetele ei... hârtia scrisă pe jumătate căzuse pe covor; nu făcu decât să-È™i mute privirea de la plafonul supraîncărcat cu cel mai prost gust cu putință al părinÈ›ilor plini de bani È™i goi de orice altceva, la rândurile scrise pe hârtia cretată, de un alb ireal, È™i simÈ›i, în sfârÈ™it, o bucurie mare, la fel de mare pe cât era stupoarea de a-l revedea pe o creangă, lângă balcon, pe Mogâldeață Garderobierul legănându-se ca un urangutan È™i trăgând cu ochiul. Citi fără să-l ia în seamă pe pânditor, ceea ce scrisese cu mâna ei cu câteva minute în urmă : „Dragul meu Luigi. Trebuia să mă întrebi azi, după dragoste, un singur lucru: Dacă te iubesc. Þi-aÈ™ fi spus că e pentru prima oară că iubesc. Te iubesc pe tine. Dacă tu îmi cauÈ›i în autobiografie È™i mă cercetezi ca să suferi singur ca prostu, nu are rost să mai discutăm. De-ai avea cinci copii cu alta eu tot te-aÈ™ lua de bărbat È™i aÈ™ trece toÈ›i copilaÈ™ii pe numele meu. Asta-i iubire, nu să-mi cauÈ›i în coarne cu cine, când, de ce È™i cum... AÈ™a de tare regret că n-am È™aiÈ™pe ani că nu poÈ›i tu să-È›i închipui. Nu È™tiu unde dracu să-È›i las scrisoarea asta È™i asta mă face să turbez. Mă duc la frizerie unde-i prietenul tău, golanul ăla pe care îl cunoÈ™ti È™i i-o dau să È›i-o ducă la domiciliul pe care eu nu-l È™tiu. ÃŽÈ›i scriu numărul meu de telefon că dacă tu ai ceva de gând, să mă suni neapărat. M-ai cam nenorocit, Luigi drag. Ai mei s-au È™i pregătit, toate rudele aÈ™teaptă nunta, că toÈ›i lucrează cam prin comerÈ› È™i vor ei să fie aÈ™a ceva mare È™i cum nu s-a mai pomenit, că ei È›in la asta È™i altă fată nu-i în familia asta care să se mărite prea curând. ViaÈ›a È™i prestigiul meu sunt în mâinile tale. Eu sunt aÈ™a cum sunt dar m-am schimbat radical de când sunt cu tine. Mă pot schimba È™i mai mult dacă o să fim fericiÈ›i împreună. Am fost aÈ™a de tâmpită că-mi vine să mă zgârii pe ochi. Ca să nu-nebunesc, acu mă apuc de treabă È™i aÈ™tept în zilele ce vin un semn de la tine telefonic. A ta care te iubeÈ™te sincer È™i din tot sufletul, Luiza, nefericita“. O surprinse descoperind că scrisese, totuÈ™i, destul de mult È™i poate că primul ei text care răspundea categoric deÈ™teptăciunii lui Luigi Dandara, în sensul că era un text plăcut, direct, sincer... Se ridică de pe canapea, puse foaia într-un plic È™i îl lipi bine ca să nu poată cotrobăi în el garderobierul, puse plicul pe cristalul biroului È™i, cu gândul că spre seară, a doua zi, fireÈ™te, i-l va da garderobierului să-l ducă iubitului ei, dintr-un singur gest se lepădă de rochie, îmbrăcă un frumos capot albastru, de import, se duse la baie, luă o periuță specială È™i câteva cârpe, trase din debara o scară specială È™i sui cu faÈ›a în plafonul camerei ei de lucru; È™i braÈ›ele îi suiră ca niÈ™te aripi harnice; începu să frece È›urÈ›urii din plafon unul câte unul, con cu con până la rădăcină, acolo unde degetele nu ajungeau până la baza conurilor, vâra periuÈ›a specială È™i freca, freca lacul redând fiecărui con culoarea iniÈ›ială a vopselei speciale... Această muncă n-o pasiona în nici un fel. Dar depusese în ea mereu vocaÈ›ia ei de gospodină, atâta cât era, întrucât lui taică-su nimic nu-i plăcea mai mult pe lume, sau, în lumea somptuosului apartament decât să-È™i vadă adeseori fiica È™tergând plafonul îngroÈ™at de însemnele în gips È™i culoare ale gustului său ambiental. Toată povestea asta cu plafoanele costase enorm. ÃŽnsă era semnul distinct al unei înavuÈ›iri lente. Era emblema parvenirii. Totul era acum ca fiica să arate cel puÈ›in respect față de ce se făcuse. lar Luiza nu putea să nu-i intre în voie. ÃŽi plăcea să-i satisfacă dorinÈ›a de a o găsi din când în când cățărată pe scară È™i lustruind, È™tergând de praf È›urÈ›urii, zeci È™i zeci de sfârcuri inegale împietrite ca o ploaie de ipsos mai jos de norii odăilor. ÃŽntr-adevăr, intuiÈ›ia o slujise È™i de data aceasta. Când ajunse cu È™tersul în sufragerie apărură părinÈ›ii. Nu-i auzise intrând, de aceea se speriase de era să cadă de pe scară când taică-su se extazie: „Bravo, scumpa mea fetiță, aÈ™a să faci, È™terge-i că altfel nu se cunoaÈ™te cum sunt coloraÈ›i. Nicăieri n-am văzut ceva mai frumos È™i dacă tu nu ai grijă, cine să aibă? Totul este al tău...“ Asta o È™tia dintotdeauna; era singurul lor copil. „Acu ia coboară-te niÈ›el È™i zi-ne È™i nouă cum e profesorul...“ spuse maică-sa, venind lângă scară. ,,Las-o să isprăvească, fu de părere taică-su. Dacă lucrează, înseamnă că-i bine. Dacă o găseam bocind, era mai rău...“ È™i abia acum simÈ›i suind spre plafon iz de vin de buturugă. FireÈ™te, veneau de la un mic chiolhan; asta se repeta duminică de duminică; era viaÈ›a lor în care intrau aceste mici plăceri duminicale. La toate de fiecare dată - o È™tia foarte bine - cam un ceas ei vorbeau despre fiica lor. Dar maică-sa, acum curioasă, nu cedă: „Ce mai vrea scriptologul ăla de la tine? Nu i-ai zis, aÈ™a, pe departe, cum stai tu din punct de vedere a zestrei! Că dacă-i ziceai È™i-l plăcem È™i noi, faci treaba...“ „Nu-i ca ceilalÈ›i, mamă... se plânge, coborând pe covor, È™i se trânti, obosită, într-un fotoliu. La toÈ›i le-a plăcut zestrea mea È™i voi nu i-aÈ›i plăcut pe nici unul. Nici eu. Luigi e altceva. ÃŽl iubesc, mamăăă...“ Domnul Mitică Podoabă - cum i se spunea pretutindeni în raza lui de bătaie cu fructele È™i legumele tresări brusc, apoi se înfurie de-a binelea, dar tăcu mâlc; nevastă-sa avea altă expresie, mai duioasă, mai înÈ›elegătoare È™i mai ales în reacÈ›ii de acest fel avea numeroase ascendente față de el; dacă l-ar fi auzit acum când afla că Luiza se îndrăgostise, spunând un singur cuvânt, îl făcea ca de obicei mârlanule mai tacă-È›i fleanca, n-ai minte pentru treburile astea ... doamna Gabi Podoabă se trase lângă fiică, se lăsă pe braÈ›ul fotoliului, sânii cât bostanii È™i-i sprijini bine în palme È™i-i ceru din ochi să povestească; Luiza rămase mută. Nu È™tia ce anume să povestească, cum să înceapă, ce să explice È™i cum să convingă; niciodată nu fusese pusă în situaÈ›ia de-a se confesa părinÈ›ilor pe o temă atât de delicată. După un timp maică-sa intră în voce cu tot pieptul: „Frumoasa mamei, deÈ™teapta mea talentată, cum să pățeÈ™ti tocmai tu o nenorocire aÈ™a de mare? Ce-a fost în mintea ta? Tu care râdeai de actorul care-l făcea pe VulpaÈ™inul de la teatru È™i se topea de dragul tău, tu care cu ăla de la operetă două săptămâni la munte È™i când È›i-a zis că s-a îndrăgostit, i-ai zis - n-am să uit niciodată: un poco d-amore e poi niente! È™i el a zis că se sinucide... tocmai tu acu cazi ca o balegă? Vino-È›i în fire, Luizica mea scumpă... ia o doctorie, concediu medical, du-te undeva, da nu-mi umbla mie cu îndrăgostitul că ne nenoroceÈ™ti È™i suntem părinÈ›ii tăi... crezi că se mai ia cineva din dragoste? Să aibe facultate, să fie bun la suflet, să aducă toÈ›i banii în casă È™i să fie harnic È™i să te iubească el pe tine, că la frumuseÈ›ea ta doar nu eÈ™ti tâmpită să cazi roabă la cratiță. De asta ne ocupăm noi când o fi soÈ›ul tău, n-ai teamă, să vezi ce om facem din el... că unde dracu mai găseÈ™te una ca tine dacă până la treizeci È™i doi de ani a rămas holtei?“ „Dar nu pricepi o dată că îl iubesc? repetă Luiza lovindu-È™i cu palmele genunchii. Uite-aÈ™a, nu È™tiu ce dracu am pățit, vreau să mor cu el, asta-i, vreau să-l È›in ca pe-o bluză tot timpul cu mine, să-l port de zgardă, ca pe-un cățel, să râd cu el È™i să mănânc cu el, să fug È™i să... să mor cu el, mamăăă!“ ,,Și dacă mori ce fac eu cu... zise tatăl arătând cu gesturi largi universul casei. Duc în cavou ce-am strâns pentru tine?“ Doamna Gabi Podoabă se ridică sfârÈ™ită de pe braÈ›ul fotoliului, privi, ca un subaltern ce È™tie doar el că e de fapt È™i de drept È™eful, acelaÈ™i univers arătat de bărbatul ei, apucă scara din mijlocul sufrageriei, o puse pe podea: „Ia adu-l frumuÈ™el încoace. Ia fă-i invitaÈ›ia pe sâmbătă să putem sta până luni dumineaÈ›a. Pe cine naiba È›i-o fi căzut È›ie sufletul? O fi vreunul din ăia pur sânge? Ia fă bine È™i cât mai repede la vedere fără nici o vorbă, gata, acu-i acu, dacă eÈ™ti idioată!“ ÃŽn fereastra plină de ceață, prin care treceau din când în când vrăbii, se auzi un râs; era acel râs care trădează sonor însuÈ™i portretul lăuntric al bufonului. Dacă l-ar fi auzit, Luigi Dandara ar fi spus, reuÈ™indu-i o perfectă proprietate a denumirii celui care râdea: este un troglodit rudimentar care tră-ieÈ™te spiritual prin cel mult cincizeci de cuvinte! Râsul încetase dar reveni mai năvalnic, cu obrăznicie... Luiza privi pe fereastră È™i zări masca incomparabil mai slută decât era în realitate, a garderobierului; È™i el o zări; pentru prima oară îi făcu semn să se ducă imediat la telefon. Telefonul se afla în hol. PărinÈ›ii nu înÈ›eleseseră nimic. O urmară mecanic, neÈ™tiind unde se duce, ce fusese acela, ei nu zăriseră pe nimeni. Când Luiza ajunse la măsuÈ›a pe care se afla telefonul, în aceeaÈ™i clipă, soneria : „Alo, Luiza, am primit biletul tău si află că mi-a plăcut în mod deosebit. Nu È™tiu ca vreodată să fi elogiat stilul epistolar al cuiva în viață. O frază mi-a adus aminte de Rilke. Foarte interesant. Voi păstra această scrisorică pentru că referatul este compromițător. L-am È™i aruncat pe stradă într-un coÈ™ de gunoi. Am zis compromițător pentru că încearcă, fără abilitate, fireÈ™te, să reducă o existență tumultoasă la câteva elemente care este clar că au fost inventate. Te rog nu închide pentru că simt nevoia să-È›i mai vorbesc. Iată despre ce este vorba. ÃŽn clipa când soli-citându-È›i-se o mărturisire cât se poate de obiectivă, optezi pentru imaginaÈ›ie, în clipa aceasta trebuie să È™tii È™i tu că intri în te-ritoriul ficÈ›iunii pure. Or viaÈ›a È™i mariajul nu sunt închipuiri. Pe de altă parte nu te pot încuraja, afirmând ca atâția, cu iresponsabilitate că ai avea talent. Nu ai nici un talent. Unul singur, care însă aÈ™ prefera să mi-l dăruieÈ™ti numai mie fără a mai discuta vreodată despre asta. Am depistat în rândurile trimise mie într-un spaÈ›iu de altfel nu prea întins, nu mai puÈ›in de unsprezece greÈ™eli grave de ortografie! Este intolerabil. Cum să scrii? lată că îmi È™i trece prin faÈ›a ochilor o situaÈ›ie în care, spre exemplu, cineva ar vrea să picteze È™i habar n-are ce-i cu culorile, cu ce se pun pe pânză, cum se amestecă... sau, mai exact, ca È™i cum cineva ar vrea să cânte la pian pentru că a auzit la radio un pianist, iar el n-a văzut niciodată instrumentul respectiv! Despre toate acestea vom mai discuta. Te-am sunat È™i consemnează că e primul telefon pe care È›i-l dau. Probabil mă aflu într-un moment de graÈ›ie. Þine-mi pumnii. ÃŽncă nu închide pentru că vreau să-È›i mai spun următoarele: nu-mi place deloc cum te îmbraci; detest rujul È™i fardurile, fac alergie la bijuterii; ai un mers de vampă, îți iubeÈ™ti excesiv de mult trupul, ia lasă-te de acest narcisism stupid; ai căpătat prostul obicei de-a te uita pe stradă la bărbaÈ›ii chipeÈ™i; eÈ™ti lipsită de orice spiritua-litate È™i adeseori, fără să vrei, devii vulgară; mai sunt È™i altele pe care È›i le voi comunica între patru ochi. Sper că vremea se încălzeÈ™te din zi în zi È™i atunci e cu mult mai simplu...“ O tăcere batjocoritoare, în receptor, clămpănitul brichetei, pufăitul din È›igară È™i în cele din urmă un scrâșnet de neidentificat. Luiza era fericită pentru că o sunase, îl auzise vorbind. Maică-sa îi făcea semne: spune È™i tu ceva, nu sta ca o mută... fiică-si i se încleÈ™taseră maxilarele. Ca să nu-l piardă sau ca să nu irosească prilejul, domnul Mitică Podoabă apucă receptorul din mâna Luizei decis să facă el ce trebuia făcut : „Aloooo! domnule profesor! ia mai stai È™i cu tatăl de vorbă nu numai cu Luiza. Uite ce-mi trecea acu prin minte. Ce-ai zice de o vizită sâmbătă pe la prânz? Te-aduc eu cu maÈ™ina de la mama dracului, nu-i o problemă. Ceva-ceva s-o găsi È™i pe la noi să ne simÈ›im în larg È™i să nu ne pară rău căci ne-am adunat. Ia fii matale drăguÈ› È™i dă-mi acu un răspuns...“ Surprins probabil de vocea părintelui, Luigi Dandara apropie receptorul de gură atât de mult încât răspunsul său se auzi de către mamă È™i fiică, de departe, fără ca ele să-È™i vâre urechea în faÈ›a capului familiei: „Foarte îndatorat, domnule Podoabă. Evident, orice vizită pentru mine cel puÈ›in este ca o deschidere de orizont. Există cazuri È™i pot fi citate când anumite persoane, evident, tinere, È™i-au făcut educaÈ›ia graÈ›ie vizitelor; aÈ›i înÈ›eles, desigur, că este vorba de vizite alese în acest scop, de companii interesante, instructive. Dacă v-aÈ™ refuza, înseamnă să o jignesc pe Luiza. Acceptând invitaÈ›ia îmi rezerv totuÈ™i dreptul de a vă cere să nu vă faceÈ›i, până la revederea mea cu Luiza È™i cunoÈ™tinÈ›a cu dumneavoastră, păreri preconcepute privind persoana mea. Și la Gârliciu eram adeseori poftit la o familie de medici. Am trăit acolo momente reale de plenitudine È™i satisfacÈ›ie spirituală, întrucât adeseori, mai ales când uliÈ›ele erau pline de noroi È™i nu puteai ieÈ™i din casă, transformam întâlnirile în adevărate colocvii filozofice, în dezbateri existenÈ›iale, făceam analize sociologice... atâtea idei s-au născut acolo È™i din păcate au rămas ca niÈ™te seminÈ›e azvârlite pe nisip!“ Domnul Mitică Podoabă rămase cu gura căscată. Nu găsi nici un cuvânt, nici o glumă ca să intre în vorbă, să închege un dialog la telefon. ÃŽncurcat È™i părându-i-se din ce în ce mai mult că ascultase o pagină dintr-o carte citită de-un actor, ca să iasă din încurcătură pasă receptorul soÈ›iei; asta È™i aÈ™tepta doamna Gabi Podoabă: ,,Alooo ! domnule Luigiii! È™i dacă încă nu ne-am văzut la ochi află că ai o voce care m-a dat gata că te-am auzit când vorbeai cu Luiza È™i cu bărbatu-miu... uite ce-i. Mitică se duce sâmbătă să te ia de unde-mi zici că-l aÈ™tepÈ›i È™i È›in eu de el să nu se îmbete ca să te ducă-ndărăt unde stai... da ia s-aud ce È›i-ai dori dumneata? Că am de toate, numai să È™tiu ce preferi. Morunel, icriÈ™oare din alea ca tăciunii? Tu să fii sănătos că se găseÈ™te... hai să nu te mai È›in de vorbă că-i fi obosit. Þi-l dau pe bărbatu-miu să-i spui adresa ca să nu uităm de unde poÈ›i fi adus...“ È™i-i trecu receptorul în aceeaÈ™i clipă. Cu uimire aflară citind adresa scrisă de Luiza că profe-sorul Luigi Dandara locuia la o sută de metri de blocul proprietate confort sporit în care era apartamentul familiei Podoabă, numai că el, straniul tânăr stătea într-o căsuță încălzită cu lemne, la părinÈ›ii săi - aÈ™a cum È™i Luiza o È™tia mai de mult, dar el îi dăduse un reper îndepărtat, alt cartier, o adresă falsă. De la fereastra dormitorului Luizei se vedea în curtea casei unde locuia dintotdeauna Luigi. Zăpăceala îi cuprinse brusc pe toÈ›i. ÃŽnainte de a se muta, cu ani în urmă, în noul apartament, domnul Podoabă locuise de fapt peste drum de familia Dandara. Vânduse casa cu doi ani înainte de-a se demola partea aceea de stradă È™i stătuse cu chirie până ce blocul nou se isprăvise. Lăsându-se noaptea È™i chinuindu-se să dea de adevăr, nu reuÈ™iră decât să se încurce È™i mai mult în amintiri. Dacă se cunoÈ™teau dintotdeauna? Dacă vor fi obligaÈ›i de împrejurare să-È™i aducă aminte unii de alÈ›ii? ÃŽn fond ce-i deranja. Mitică Podoabă ieÈ™ise demult din cartier, dar fără, totuÈ™i, să iasă... familia Dandara rămăsese dintotdeauna în acelaÈ™i cartier, fără să intre, totuÈ™i, pe urmele fostului vecin de casă. Amintindu-È™i È™i rememorând trecutul apropiat abia izbutiră să pună de acord câteva elemente. ÃŽn drum foÈ™nit către dormitoare, cu toÈ›ii - mamă, fiică, tată - simÈ›iră într-o simultaneitate incomodă un fel de repulsie mai veche față de familia Dandara È™i, compensatoriu, o dragoste de nestăvilit față de profesorul Luigi. Singură Luiza își aduse aminte, adormind cu chipul È™i dragostea lui în simÈ›uri, că între ei, din momentul acesta sau cine È™tie de când, crescuseră niÈ™te ziduri blindate, ceva asemănător cu ce văzuse ea într-un film englezesc È™i cineva îi convertise „zidurile blindate“ într-un simbol pe care multă vreme nu l-a priceput: de-o parte È™i de alta a aÈ™a numitelor ziduri se aflau cică două caste! Visă toată noaptea ziduri peste care sărea cu mare uÈ™urință. ÃŽntr-o parte apăreau părinÈ›ii ei È™i o prindeau în cădere, de cealaltă parte o aÈ™teptau Luigi È™i părinÈ›ii lui È™i o prindeau la fel, cu braÈ›e elastice, protectoare. Cursa peste ziduri se fixă apoi la unul singur, iar către zorii zilei trecerea dintr-o parte în alta deveni atât de rapidă încât trezindu-se, trebui să steie cinci minute în lumina ferestrei ca să-i dispară ameÈ›eala. Timpul se răcorise. Promisiunile anotimpului, mereu amânate, nu reuÈ™iseră până la sfârÈ™itul lui aprilie È™i începutul lui mai decât o înverzire pentru privit pe fereastră, căci pe bancă, în micul parc de pe bulevradul CoÈ™buc nu se mai putea sta; dar nici nu aveau de gând să revină acolo. Și unul È™i altul gândiseră că vreodată s-ar mai putea întâlni pe banca începutului. Urmau însă cinci zile cu totul semnificative È™i neobiÈ™nuite; schimbările sufleteÈ™ti adeseori se pun ca o mască pe față, aÈ™a cum iubirea este singurul devorator de timp; durerea, suferinÈ›ele, acumulate în timp, îl conservă È™i-l fac apăsător. Luigi Dandara medita la toate acestea satisfăcut că în sufleful său blajin - mereu astfel îl numiseră colegii, dar È™i cei cu care intrase în contact la Gârliciu - încolÈ›ise ceea ce spera să obÈ›ină È™i nu i se dăruise, încă... era chiar ura! De netranscris aceste cinci zile nici de către el, meÈ™ter al povestirii È™i scrierii; simÈ›ind că în sfârÈ™it poate să urască, convins că pieptul i se încărcase ca un tub de cartuÈ™, cu praful de puÈ™că, putea conchide: ăsta sunt eu È™i nu acela dus de nas! Și-o amintea pe Luiza de când ea ieÈ™ea pe strada de mahala cu rochiță scurtă, cu volănaÈ™e, cu fundiță pe cap, lată, roÈ™ie peste părul negru... È™i-o amintea din anii de liceu când se îndrăgostise de ea atât de tare că n-avea somn, la un moment dat, el fiind student în anul întâi, era cât pe ce să piardă două exa-mene din cauza ei. ÃŽi azvârlise bileÈ›ele peste gard, la nici unul nu primise răspuns. Apoi, cu prilejul onomasticii Luizei, într-o toamnă, după ce ea căzuse la examene, la teatru, ar fi vrut să fie invitat È™i el, să-i ducă un cadou, să steie de vorbă cu ea È™i să o încurajeze, tu nu faci armata, studiază, la toamnă dai examen din nou, din nou È™i din nou până reuÈ™eÈ™ti... dar atunci, când aproape că se invitase singur la onomastica ei, o auzise pe maică-sa, în curtea casei în care locuiau, peste drum: ,,Să nu-l prind aici pe-a lui Dandara că mă vâri în balamuc! Nu e de tine. Să-È™i cârpească vestonul în coate È™i să-È™i pună pingele la sandale...“ È™i râsese maică-sa deÈ™i È™tia că el, studentul, o auzise din drum. De fapt Luigi Dandara o iubea pe Luiza Podoabă de exact cincisprezece ani È™i patru luni! în toÈ›i aceÈ™ti ani sperase. ÃŽn ultimii È™ase, speranÈ›a crescuse disproporÈ›ionat, în sensul că familia Dandara mutându-se în apartamentul proprietate confort sporit, el nu o mai putuse vedea pe Luiza decât pe ascuns, fără ca ea să-l vadă... iar după absolvirea facultății È™i experienÈ›a de trei ani, la Gârliciu, era È™i normal ca ea să-l uite ca È™i cum nu l-ar fi văzut niciodată. Curtată mereu È™i aflată tot timpul în companii stranii, profesorul nu încetase nici o clipă să acumuleze ,,informaÈ›ii utile despre acea care cu afrontul ei m-a cam zăpăcit È™i distrus din punct de vedere sentimental...“ AÈ™a se face că Mogâldeață Garderobierul intrase în pâine cu mult timp în urmă, È™i lucrase ca un adevărat detectiv de înaltă competență; cu timpul deprinsese eficient È™i fără probleme arta de-a se cățăra prin copaci È™i chiar pe burlane, putea fi acum pe acoperiÈ™ È™i acum în holul unui cinematograf, aproape jumătate din salarul lui Luigi Dandara intra în buzunarul piticului, iar destinul, atotputernicul È™i cu micimile omeneÈ™ti, harnic È™i cu precaritățile îi È™opti, cu trei zile înainte de sâmbătă, ziua decisivă: Tu meriÈ›i mai mult, garderobierule! Dar el È™tia asta foarte bine. Și nu era pentru prima oară când relaÈ›ii sentimentale obscure aveau nevoie de concursul corupÈ›iei. De aceea aceste zile intraseră pe un făgaÈ™ atât de agitat încât cu greu puteau fi surprinse în delaliu; toluÈ™i, era cu putință, întrucât ochiul nu vede numai un punct fix, ci are capacitatea de a dispersa imaginile pe o arie întinsă... La magazinul „Materna“ Luiza Podoabă fu căutată în aceste zile de patru prieteni foÈ™ti, care în trecere sau intenÈ›ionat veneau pe la ea È™i uneori plecau, spre seară, împreună; de data aceasta cu toÈ›ii au intrat È™i au ieÈ™it singuri. Cu Luiza nu se mai putea discuta. Nu mai rostea aceleaÈ™i cuvinte care atât de mult îi plăcuseră mămicii: un poco d-amore e poi niente!, cuvinte care semănând puÈ›in a veni din limba italiană, mereu i se păruse maică-si că sună a glumă bună în gura fiicei care astfel dădea cu tifla în sâcâitorii amici care o curtau temporar... însă orice ochi cât de cât exersat nu putea să nu reÈ›ină, la „Materna“, imaginea cotidiană a dragostei depuse de Luiza în lucrurile pentru cei mici. ÃŽnfășase o păpușă cât un prunc în tot felul de veÈ™minte curate È™i, în râsul colegelor, când magazinul era pustiu îl legăna pe copilul din material plastic È™i-i cânta atât de frumos È™i cu atâta dragălășenie încât colegele, care o cunoÈ™teau de ani de zile, admirând-o, nu puteau vedea în ea nostalgiile materne de la treizeci de ani, ci numai zgomotul plăcut pe care o mare actriță năpăstuită îl face înduioșându-i pe privitori... magazinul devenise în aceste zile o creșă. Luiza Podoabă își făcea datoria la raft, dar mai mult se ocupa de copiii din material plastic îmbrăcându-i cu un gust sigur È™i cu o pricepere de invidiat. ÃŽn aceste zile, în PiaÈ›a Chirigiu, într-o bodegă plină de fum È™i de gălăgie, la o masă evident rezervată, primul sosi Mogâldeață Garderobierul. ÃŽÈ™i pusese la gât o cravată stranie, parcă din pânză de rochie, sau aÈ™a ceva, îmbulzită cu flori mari, năclăite, cu nodul în care se zărea parcă un ghemotoc de hârtie... acest amănunt vestimentar îi făcea capul mai mic È™i faÈ›a urâtă de tot. Intră, deci, îl întrebă pe responsabil unde-i masa rezervată È™i primind răspunsul, se duse acolo; erau doar două scaune, È™i, peste un sfert de oră apăru vioi È™i aparent nervos domnul Mitică Podoabă: era îmbrăcat într-un splendid costum de lână pură È™i purta, ca de obicei, o geantă diplomat din piele maro; pe capac lipise felurite floricele È™i briz-brizuri, dar nu abundent, ci din loc în loc. Milică Podoabă se aÈ™eză la masă după ce îl pofti pe Mogâldeață Garderobierul să steie el cu spatele la sală, ceea ce nu era o problemă... ,,Vine primăvara È™i se duce dracului garderoba începu domnul Mitică Podoabă. Ce te faci? Că portar la hotel nu mai merge. Þi-ai făcut de cap cu È›igările È™i cereai mită! Nu prea È™tii să te descurci. La mine la aprozar e de lucru È™i tu nu eÈ™ti de dat. Pe deasupra mai È™i trăncăneÈ™ti. N-ai fi primul nici ultimul de care mie mi se face milă...'“ È™i scoase din buzunar pachetul de Kent, È™i din greÈ™eală extrase un teanc de sute, le privi surprins È™i le vârî imediat la loc. ,,Șefuuu... zise garderobieru eu sunt corect. Am carneÈ›elul plin. Că dacă m-am învoit, nu-mi stric cuvântul...“ „Cât pretinzi pe carneÈ›el? lovi brusc domnul Mitică Podoabă. Ai È™i tu un preÈ›, ce dracu...“ „Adică eu s-o-ntorc, să mă scuipe domnu profesor? răspunse garderobierul. Nu cred că dumneata nu È™tii cât face carneÈ›elul meu!“ adăugă direct. ,,Eu nu plătesc numai carneÈ›elul. Pricepi? Hârtia-i ieftină. Mi-l dai È™i-È›i dau! Câștigi de la mine mai acătării dacă-mi vinzi È™i È›inerea de minte!“ avansă domnul Podoabă. „Pai dacă se cere, eu uit È™i cum mă cheamă. Să n-am parte de...“. ,,Ia zi-mi te-ai gândit ce bei ?“ „Berică nu. Un viniÈ™or din care bei dumneata. O fripturică nu prea făcută. Mai cu sânge...“ Ospătarul apăru la un semn; era semnul domnului Mitică, inconfundabil, recunoscut pe aria lui de activitate. Vinul bun începu să curgă dintr-o sticlă croită din aburi reci. Mitică Podoabă nu obiÈ™nuia să poposească într-o bodegă ca aceasta, însă numai la gândul că ar putea fi văzut cu garderobierul într-un restaurant mai acătării se înspăimântase de-a binelea... aici era locul cel mai potrivit. Mâncară È™i mititei, aduÈ™i de pe jăratec, de-afară, cu mult muÈ™tar. Se ameÈ›iră destul de repede: È™eful din cauza nervilor, garderobierul din cauza lăcomiei... la spartul mesei nervii È™i lăcomia semnară fără condei È™i fără cerneală oportuna tranzacÈ›ie. Era bine. Doamna Gabi Podoabă nu stătea nici ea degeaba. Făcu ordine în dulapuri înÈ™irând ca-ntr-un magazin de confecÈ›ii rochiile, blănurile È™i paltoanele fiicei; i le va arăta nemernicului ca să-l lase cu botul pe labe, să nu-i mai caute fetei în coarne, să nu-i mai cerceteze nenorocitul viaÈ›a de până la treizeci de ani. Dacă ea s-a îndrăgostit de el, asta ajunge! Era expresia cea mai puternică prin care punea capăt în somptuosul apartament neliniÈ™tilor de tot felul. Ultima nedumerire È™i ciudă Luigi Dandara o retrăi în aceste zile chinuindu-se să dezlege misterul amneziei Luizei. Anul trecut, tocmai își luase câteva zile de concediu medical - contactase o viroză, care însă dispăruse în două zile - È™i venind acasă, în BucureÈ™ti, o revăzuse pe Luiza, din întâmplare. După atâția ani de iubire surdă È™i neîmpărtășită, după umilinÈ›ele respingerii sistematice, acum se pomenise cum e mai rău: o iubea mai mult ca pe vremea când ea era elevă, mai mult decât după eÈ™ecurile ei la teatru, mai mult decât iubea orice altceva pe pământ... È™i, iscusit È™i tenace, pândise plecarea la munte, auzise unde anume va ajunge cu maÈ™ina prietenului de atunci, un sportiv la o echipă de mâna a È™aptea, suise în tren È™i întra-devăr, o găsi la cabana de care aflase ascultând ascuns după colÈ›ul blocului în vreme ce Luiza căra de la etaj bagajele pentru munte. După ce maÈ™ina porni, se duse la gară, sui în primul tren; în duminica aceea când intrase în cabană ea nu-l recu-noscuse deloc. Special se învârtise pe la mese, intrase È™i ieÈ™ise din cabană, la un moment dat o È™i lovise cu cotul, uÈ™or, ea îl privise ca o străină... cincisprezece ani de iubire platonică pentru ea nu însemnau nimic? Nici nu trebuie să însemne ceva dacă nu m-a vrut È™i nu m-a iubit niciodată, dar cel puÈ›in să-mi spună o vorbă, sau să mă recomande sportivului ei: ăsta-i fostul meu vecin de stradă, Luigi Dandara, pe care îl cunosc din copilărie si care mi-a făcut curte o vreme. Măcar atât. Dar a venit ploaia, ea n-a vrut să iasă pe ploaie, toÈ›i ceilalÈ›i erau dornici să facă o excursie pe ploaie, ea a rămas în cabană să asculte muzică la casetofon, aproape că nu era nimeni acolo È™i el s-a dus la ea, la masă, au stat de vorbă È™i tot nu l-a recunoscut, el se prefăcea în fel È™i chip ca niciodată să nu-l recunoască dacă nu-l recunoscuse din prima clipă, după aceea, cu un gest firesc puse palma pe braÈ›ul ei È™i-i spusese: sunt nebun după tine, poÈ›i să-mi tragi palme, poÈ›i să-i spui sportivului să mă calce în picioare, nu mai pot... la care Luiza răspunsese firesc, direct: „Măi, da parc-ai fi o fecioară! Se vede că eÈ™ti din provincie. Nu cumva vrei să-mi faci declaraÈ›ii, să mă ceri de nevastă? È™i râsese atunci de se spetise. Scumpule, puiÈ™orule!, un poco de-amore e poi niente!“ S-au ridicat lăsând casetofonul deschis. O oră mai târziu el se afla în faÈ›a celei mai mari izbânzi dobândite asupra lungilor ani de iubire platonică, iubire dispreÈ›uită, neluată în seamă, uitată... o întrebase, bineînÈ›eles, revenind în sală, dacă nu-È™i aduce aminte de el; insistase, îi oferise unele amănunte, strada aceea din BucureÈ™ti, dar ea, privindu-l îi dăduse mereu de înÈ›eles că nu-l văzuse în viaÈ›a ei, nu-È™i amintea de el... o să mai vorbim noi despre asta! promise Luigi Dandara în clipele când își notau adresele È™i își reînnoia, numai el, promisiunea de a-i scrie de la Gârliciu o scrisoare pe lună. Și se lăsă din nou liniÈ™tea; el trebuise să plece în aceeaÈ™i zi, ea mai rămânea la munte două zile. Ultima achiziÈ›ie, în dimineaÈ›a de sâmbătă, doamna Gabi Podoabă o făcu la consignaÈ›ie: treizeci de clopoÈ›ei drăguÈ›i, din metal răsunător, pe care îi puse în holul apartamentului după ce cu o zi în urmă o prietenă îi spusese că aÈ™a se poartă în Occident, clopoÈ›ei la ușă, când intri, ei să-È›i dea de veste că te afli într-o casă mare... cumpărase treizeci în mod evident simbolic: era vârsta Luizei! De la opt È™i un sfert până la nouă dimineaÈ›a se îngriji de locul din hol rezervat copoÈ›eilor, se duse È™i-i aduse de la magazin, după aceea, ca un copil bătrân, o jumătate de oră lovise în fiecare È™i în toÈ›i deodată satisfăcută la culme de sunetul lor pe treizeci de voci metalice, subÈ›irele, sau profunde, de talangă... când Luiza sosi de la coafor, i se păru, ajunsă în holul casei, că intrase în paradis. De departe oglinzile o arătară însă ca pe cea mai frumoasă din tot ce era în casa domnului Podoabă, frumos. La douăsprezece È™i jumătate telefonă garderobierul, dar nu putură sta de vorbă cu el prea mult întrucât era beat criță. Fără să-l repeadă, cum o voise, domnul Podoabă îl sfătui să se culce, vor mai sta ei de vorbă, altădată... La unu È™i jumătate, în sfârÈ™it, telefonul aÈ™teptat: ,,Doresc cu domniÈ™oara Luiza Podoabă, sunt Luigi Dandara. Vă mulÈ›umesc foarte mult, doamnă. Draga mea Luiza, nu e nevoie să vină tatăl tău cu maÈ™ina, mă aflu pe-aproape, am adresa. De fapt sunt ca un Oedip la Colonna. ÃŽntind palmele È™i simt cu vârful degetelor calea. Tu eÈ™ti pentru mine atât Iocasta, mamă nefericită, cât È™i Antigona, nefericita fiică iubitoare. Dar să nu te mai È›in la telefon. Transmite părinÈ›ilor tăi să nu pregătească nimic deosebit, doresc doar să ne cunoaÈ™tem dacă atâția ani nu ne-am putut vedea decât vag, È™i, în ceea ce mă priveÈ™te, doresc să fiu cu tine. Ce părere ai? Pur È™i simplu mi-e dor de tine. Te superi? Foarte bine. ÃŽn cel mult zece minute sun la ușă. Cum? OaspeÈ›i? Nici vorbă. Dar dacă i-aÈ›i poftit, n-o să-i dau eu afară din casă. Vin singur...“ Ca de obicei, n-o lăsă È™i pe ea să spună măcar două cuvinte È™i trânti receptorul în furcă. AÈ™a-i Luigi. Oricum ar fi, îl iubesc... Trecură patruzeci de minute È™i Luigi Dandara nu apăruse. Alarma din casă mocnea ca un braÈ› indecis dacă să tragă sau nu semnalul; bine că poftiseră câteva rude apropiate. Două din mătuÈ™ile Luizei erau coafeze cu clientelă a-ntâia. Un unchi era mecanic auto de înaltă calificare, bine cunoscut È™i destul de scump, celălalt lucra ceva în legătură cu parchetul È™i faianÈ›a, gresia È™i marmura, avea maÈ™ina lui cu care căra sculele È™i toate uneltele necesare acestei meserii. Masa întinsă în sufragerie. Lumânări de toate culorile. CoÈ™uleÈ›e cu flori proaspete. Prosoape. Aer parfumat. Rochii cu decolteuri. ÃŽn unghiul fiecărui decolteu, câte o podobă grea. Doamna Gabi pusese una cât o potcoavă de la calul pe care l-au vândut cu douăzeci de ani în urmă când el, soÈ›ul, a intrat în comerÈ› la legume È™i cartofi, zarzavaturi È™i altele... È™i-au amintit de cal pentru că îl botezaseră „Mitică“. Ooo! ce vremuri... Cât de repede au trecut. Bine că acu-i bine! zise mecanicul auto. Apoi discutară despre ,,cât de greu se fac banii“. Concluzia la această dificulate o trase una din coafeze: „dacă nu curge, pică È™i tot ieÈ™im cât de cât cu cât ne trebuie, să nu ne plângem că-l mâniem pe Dumnezeu...“ De bucătărie se ocupa o femeie pricepută, adusă de Gabi Podoabă în zorii zilei; era bucătăreasă la un restaurant categoria întâi È™i avea liber. Atmosfera încordată le dădea voie s-o contemple pe actriță. Stătea în capul mesei, fără astâmpăr. Era toată, numai sclipici. Fire lungi de aur curgeau de pe toate cele ieÈ™ind din È›esături ca niÈ™te plete care fiind lipsite de gust - în mod normal, fireÈ™te - le lipsea È™i simÈ›ul măsurii. ÃŽn părul Luizei sclipeau broboane de confeti lipsite de discreÈ›ie numai pentru că lipsea balul. Fiind cu toÈ›ii la aceeaÈ™i masă È™i strâns uniÈ›i în familia indestructibilă, nu se putea să nu le treacă prin cap cohorte de mirări despre ,,cât de bine o ducem“, È™i altele de acest fel. ÞurÈ›urii de pe plafon li se părură la un moment dat că răsună ca treizeci de clopoÈ›ei È™i tălăngi. ÃŽn hol se auzi: distinsă doamnă, trei garoafe pentru inima dumneavoastră... Luiza roÈ™i, sări din scaun, dispăru în hol, se întoarse urmată de un tânăr chipeÈ™, foc de bine pus la punct, timid È™i curios, căruia îi trebuiră două minute ca să fotografieze masa, doamnele È™i domnii. „Sunt Luigi Dandara! spuse el ceremonios, patetic. Când eram mic purtam pantaloni scurÈ›i È™i dacă vă aduceÈ›i aminte, cumpăram cam la data aceasta lobodă din piață È™i salată pentru iepuri. Þineam unsprezece iepuri pentru carne. N-am mai văzut un iepure de nu mai È›in minte când...“ Mitică Podoabă rămase năucit. Era primul dintre ei care își amintea de iepurii lui Dandara, È™i tot acum își aduse aminte de copilul care le aducea salată. Se înroÈ™i, nu putea fi adevărat, cum, ăsta-i Luigi, nemernicul care mi-a spart cu praÈ™tia fereas-tra? Se abÈ›inu muÈ™cându-È™i limba când tocmai simÈ›ise înjurătura zgâriindu-i gâtlejul. Când dracu a crescut ăsta È™i n-am băgat de seamă? Nici Luiza, care are ochi bun, n-a băgat de seamă. Luigi Dandara sărută în stilul său ceremonios mâinile doamnelor încântate de cunoÈ™tință. Toate trei îl măsurau concentrându-se din răsputeri. El È™edea astfel ca să poată fi văzut din toate părÈ›ile È™i mândru de sine, părea să le spună: sunt exact aÈ™a cum vreÈ›i voi să fiu! Cu o bine primită codeală reacÈ›iona la invitaÈ›ia respectuoasă de a se aÈ™eza în capul mesei, lângă Luiza, fireÈ™te. Erau patru perechi, cu bucătăreasa temporară nouă persoane; bucătăreasa părea chirurg înainte de-a intra în sala de operaÈ›ii. Totul sclipea în sufragerie, È›urÈ›urii plafonului, multicolori amăgeau imaginaÈ›ia profesorului cu aluzii danteÈ™ti; era, după fantezia lui, un dantesc donquijotesc căruia pentru a-i rade prisosul de ridicol, îi trebuiau multă muncă È™i instrucÈ›ie elementară... dar cum erau ei doi, logodnicii incipienÈ›i, în capul mesei, la ceasul acesta nu era nimeni: Luiza strălucitoare È™i Luigi sobru, ea frumoasă ca la È™aisprezece ani, el atlet È™i frumos ca la douăzeci... oare cine i-o fi pus batista albă în buzunarul de la piept al hainei? Pe degete nici un inel, nici un ghiul, la cravată nimic... domnul Mitică È™i ceilalÈ›i doi domni, cu care se înrudea de aproape, aveau la cravată ace de aur cu bulbi de pietre preÈ›ioase... o să-i punem È™i lui, medită domnul Podoabă, numai să vedem cum se comportă È™i ce vrea. Dacă n-a făcut facultatea È™i ne-a minÈ›it cum au mai minÈ›it-o atâția pe scumpa mea Luiza? Toată masa se consideră tacit mai mult decât satisfăcută de È›inuta È™i alura lui Luigi Dandara, iar asta era la urma urmelor constatarea cea mai importantă. Se vorbea în È™oaptă; paharele cu tărie le umplu domnul Mitică; pe mijlocul uriaÈ™ei mese, meÈ™tioara albă, apretată, asortându-se ideal cu florile È™i lumânările deocamdată stinse ascundea - era opera bucătăresei, evident! - platouri de porÈ›elan scump È™i nu se prea vedea mare lucru. Lui Luigi îi era foame. Apucase în dimineaÈ›a zilei să înfulece un covrig, iar pe la zece un măr. ÃŽi chiorăiau maÈ›ele. Când un colÈ› de față de masă se ridică dezvelind un platou lunguieÈ›, prima reacÈ›ie a profesorului fu să pipăie. N-o putea face. Luiza îi dădu imediat lămuririle necesare, căci îl văzuse curios: e morun, dragul meu, morun cu lămâie... în adâncul cuibului de bucate acoperite zări un platou cu icre negre; pe acestea le recunoscu din prima clipă. Domnul Mitică Podoabă săltă din umeri cu gestul specific, ca È™i cum ridica un sac plin cu cartofi, apucă paharul cu tărie, se făcu drept; ceilalÈ›i îl urmară È™i, ca-ntr-un spectacol îndelung repetat, când păhărelele se ciocniră iar unele voci căpătară contur, dintr-un colÈ› de sufragerie se auziră primele sunete tânguitoare ale unei melodii lăutăreÈ™ti înregistrate oarecum clandestin, prin vreo cârciumă sau odaie; aceste cântece, nelipsite din folclorul de periferie chiar È™i-n timpul când dispar rând pe rând È™i periferiile, îi plăceau mult familiei Podoabă; Luiza le asculta numai ca să se amuze; cele mai multe aveau un fel de versuri pornografice puse pe-o tânguire de acordeon È™i È›ambal È™i emise de-o voce plină parcă de tutun prost È™i de răceală endemică... ascultând, Luigi Dandara, care auzise melodia în Rahova altor ani își aminti de copilărie È™i de florăresele din piață. Băură până la fund tăria. Era un whisky excelent... È™i era de ajuns deocamdată ca să se binedispună, să poată începe discuÈ›iile, din aproape în aproape ajungând È™i la problema crucială: e ceva serios, ori e aÈ™a o vedere ca să-l hrănim pe ăsta cum nu s-a hrănit el niciodată... cum domnul Mitică Podoabă mai avea unele îndoieli, era de datoria sa, în calitate de cap de familie È™i gazdă, de tată mai ales, să înceapă lucrurile chiar de la prima îndoială: „Mie îmi place să-i zic omului pe nume, debută domnul Podoabă. AÈ™a că, măi Luigi, uite că noi ne È™tim de-atâția ani È™i ne-am cunoscut ca È™i cum nu ne-am È™ti! A dracului ce se schimbă oamenii. Nevastă-mea cu maică-ta nu se prea aveau ele bine, da uite că acu le-a trecut. Se luau de la găini, de la iepuri...“ ,,Dar tot despre certuri să vorbim, tată...“ zise Luiza. „Dacă vorbim de ele, intră în vorbă maică-sa, e că le-am dat la spate. Nu mai conteaza. Noi vrem din tot sufletul ca voi să fiÈ›i fericiÈ›i, dragii noÈ™tri...“ „Cum dracu să nu fie? zise una dintre coafeze. Amândoi frumoÈ™i, deÈ™tepÈ›i, întoarce lumea pe stradă capu după ei, hahahahaaa...“ „Luigi a fost un norocos, interveni domnul Mitică Podoabă. El a făcut trei ani facultatea. Cum dracu ai brodit-o ?“ „Cinci ani: domnule Podoabă, spuse ferm Luigi Dandara. Trei o să-mi ia teza de doctorat...“ îi informă el. „Păi ce-È›i mai trebuie să fii È™i doctor? intră în vorbă a doua coafeză. Le cam încurci, frumosule. Ori rămâi profesor, ori te faci doctor...“ „Doctor e mai bine, zise mecanicul auto. Și pentru o bubă am dat un pachet, dar-mi-te pentru altele. Aici e o pâine bună de mâncat È™i lumea orice-ar face măcar o dată pe an se-mbolnăveÈ™te de ceva. Eu am o vorbă: de mecanic È™i de doctor tot omul are nevoie!“ Râseră uÈ™or cu toÈ›ii. FaÈ›a de masă se ridică. Mâinile bucătăresei temporare dezveliră, ca la un vernisaj culinar platourile È™i dispărură instruite în aceeaÈ™i clipă. Luigi Dandara n-avea de unde să È™tie că una din sarcinile importante ale doamnei Gabi Podoabă era de a-l È›ine tot timpul sub observaÈ›ie: cum manâncă, ce preferă, cât mănâncă È™i mai ales cât bea; asta era o mică parte din suma tatonărilor plănuite. Altă parte È›inea de atitudinea lui față de Luiza; dacă are grijă de ea, la masă, dacă îi taie friptura, dacă îi oferă tartinele, dacă îi umple paharul, dacă se-ntinde să apuce o felie de pâine din coÈ™ul de pe mijlocul mesei... Dând de icrele negre din care nu mâncase niciodată, dar salivase o săptămână, la Gârliciu când un cetățean îl îmbiase cu un borcan de icre negre ca să nu-i lase fiul repetent - È™i îl lăsase repetent refuzându-i darul! - aÈ™adar dând de icre luă fără fereală câte o lingură de lemn, plină, iar când își trase pe seamă că ceilalÈ›i îl ocheau miraÈ›i trăi È™i binecuvântata senzaÈ›ie că se săturase de icre negre. „Ia zi-ne È™i nouă, apăru vocea domnului Podoabă, cum a fost cu facultatea?“ Luigi Dandara intui exact că viitorul său tată-socru era suspicios, nu-i venea să creadă că el absolvise o facultate; fiică-sa mai frumoasă decât Luigi, fireÈ™te, nu reuÈ™ise, È™i nenorocitul ăsta care căra salată la iepuri ca să-i mănânce după aceea uite că a dat brânci È™i a făcut-o È™i pe asta... „Chestiunea e foarte simplă, domnule Podoabă, începu Luigi tamponându-È™i pedant buzele cu È™tergarul alb, apretat ca o tablă. A vă relata aici, la această masă minunată, odiseea studiilor mele este absolut inutil È™i superfluu. Pot emite doar o seamă de generalități. Dacă doriÈ›i cu adevărat să le reÈ›ineÈ›i, aÈ™ începe, spre exemplu, cu funcÈ›ia voinÈ›ei timpurii de-a te realiza ca om...“ ,,A dracului ce le zice!“ se auzi È™oapta mecanicului auto. „Ia lăsaÈ›i-l să zică tot ce vrea...“ spuse mama Luizei. „Exact cum am spus: funcÈ›ia voinÈ›ei! încă de mic am avut norocul să trăiesc mai multe complexe. Nu m-au părăsit niciodată. Unul din ele este al neputinÈ›ei de-a îndura două sărăcii: cea materială, în care m-am născut ca fiu al unor oameni săraci, È™i cea spirituală, care depindea însă în totul sau aproape în totul numai de mine. Existând condiÈ›ii, m-am folosit de ele. Și astfel mi-am reprimat unul dintre complexe prin realizarea în ani a bogăției spirituale...“ „Dar numai cu asta, domnule Luigi, ce dracu faci?“ zise bărbatul care până acum nu scosese o vorbă. „VedeÈ›i, doamnelor È™i domnilor, de aici porneÈ™te marea eroare a vremilor moderne. Lumea e mai avidă de înavuÈ›ire materială È™i neglijează dimensiunea spirituală a individului, aceea care este mai presus de prima, întrucât, după credinÈ›a mea, numai o bogăție spirituală poate dicta nevoia echilibrată de stare materială decentă, corespunzătoare, modestă È™i utilă vieÈ›ii...“ ,,ÃŽmi place ce zice Luigi, vorbi în sfârÈ™it Luiza, da eu am cunoscut atâția tobă de carte È™i care mă rugau să le aduc un covrig când ajungeam...“ „Luiza! strigă doamna Gabi Podoabă. Când ai cunoscut tu atâția. Ce-È›i vine să te lauzi prosteÈ™te? Cui ai dus tu covrigi? când ai avut tu vreme să cunoÈ™ti atâția? Că eu te-am văzut tot timpul de când erai micuță învățând È™i vorbind singură în cameră ca să-nveÈ›i roluri. Ia trage-È›i pe seamă ce spui că numai prostii ai spus!“ ,,ObservaÈ›ia Luizei este pertinentă, zise Luigi Dandara. Fără îndoială că unii tobă de carte nu renunță la lectură nici să-È™i cumpere un covrig. La fel eram È™i eu în anii studenÈ›iei. Noroc că aveau grijă părinÈ›ii. Odată am ieÈ™it să cumpăr lapte îmbrăcat în pijama! M-a întors mama din poartă. Absorbit de lectură, uitasem să mă îmbrac!“ Râseră cu toÈ›ii pentru prima oară abundent È™i firesc, tare. Domnul Mitică n-avea nici o îndoială ; tot ce mai putea să facă, era să-i ceară diploma de licență. Și el avea nostalgii, È™i el era chinuit de intuiÈ›ii. Tot ce adunase până acum pentru el, soÈ›ie È™i fiică era păcat să încapă pe mâna unui aprozarist, a cine È™tie cui... cu averea împlinită, se frământa la gândul că îmbă-trâneÈ™te, moare È™i e de datoria lui să împace testamentul cu nostalgiile încolÈ›ite atât de târziu: în casă fiică-sa să aducă un domn: în scenariile lui erau artiÈ™ti celebri, dar inaccesibili, scriitori consacraÈ›i, dar de asemenea inaccesibili. profesori universitari - dar cine È™tie dacă o plac ca nevastă pe minunata lui Luiza. Aperitivele dispărură de pe masă odată cu tăria. Partea a doua a mesei chemă în scenă toate femeile, fără Luiza. ÃŽncă de la începutul părÈ›ii a doua cu toÈ›ii simÈ›iră că ceva s-a stricat; era ca un motor care funcÈ›ionase până acum impecabil È™i, dintr-odată, sunetul de maÈ™ină de cusut dispăru, începu să se înece, să dea semne de disfuncÈ›ie. Totul pornise de la zgomotul auzit în fereastra sufrageriei. Cei care stateau cu spatele, întoarseră privirile È™i unul spuse, mirat È™i nervos: „Tocmai azi, sâmbătă, s-a găsit să repare burlanul ? ÃŽntr-adevăr, auziră bătăi de ciocan în tabla burlanului. Ca niciodată, în fereastră încăpuse aproape întreg, pe dinafară, trupul pitic al garderobierului. Mutra lui de clovn È™i giumbuÈ™lucurile pe care le făcea dând din mâini ca din niÈ™te aripioare îi îngroziră. Cum se È›inea el acolo? Domnul Mitică se ridică furios È™i trase jaluzelele, întinse perdeaua È™i aprinse toate becurile din plafon. Astfel partea a doua a aÈ™teptatei vederi în familie, Luiza È™i Luigi erau cât pe ce să o rateze, È™i nu din vina lor. Nimeni n-avea curajul să deschidă fercastra să-l vadă pe intrus în lumina lor, dar domnul Mitică spera ca totuÈ™i cățărătorul să cadă; spera să audă o bufnitură, după aceea strigătele cuiva, de groază, È™i, în sfârÈ™it, apariÈ›ia lui, acolo, lângă cadavru, compătimirile È™i mirările vociferate, strigătele „chemaÈ›i Salvarea“ È™i să nu vină de nicăieri nici o salvare... È™i deschiseră fereastra după ce în sufragerie se făcu fum alb È™i dens ca o ceață; se fumau numai È›igări scumpe. Fuma toată lumea, È™i cei care nu erau fumători. Trecuseră la vin. Momentnl cel mai delicat acum trebuia să se provoace; era primul ritual, aparent vrăjitoresc, dar fără de care doamna Gabi jurase să nu meargă cu ospățul È™i vederea mai departe. Avea încredere în fiică-sa, aceasta avea încredere în iscusinÈ›a personală, amândouă aveau încredere în efectul tăriei asupra inocentului licenÈ›iat. Numai Mogâldeață Garderobierul ar fi putut depune mărturie, mai târziu, despre acest moment cultural; el era singurul care văzuse firul de aur din pleata de sclipici a eÈ™arfei ieÈ™ind tras uÈ™or de frumoasele degete ale Luizei; mama se ruga, tatăl scrâșnea între măsele pentru noroc, ceilalÈ›i pândeau. Ca o maestră a construirii superstiÈ›iei Luiza Podoabă pierdu firul pe sub masă, îl făcu uitat, cum ar veni È™i, într-un moment prielnic, momentul de graÈ›ie, legă iute firul auriu de un nasture mic de la mâneca dreaptă a hainei lui Luigi Dandara. Cu acesaÈ™i iscusință în gestică È™i necesitate, capătul sclipiciului smuls din eÈ™arfă îl legă de degetul ei mic de la mâna stângă; maică-sa văzu legătura trainică, ridică paharul de vin È™i toastă în sănătatea domnului profesor Luigi Dandara, fostul nostru vecin de pe strada Cățelei, numărul patru sute treisprezece, pe care nu l-am văzut de o viață È™i uite, breee, cum cresc oamenii că nu-i mai cunoÈ™ti după atâția ani... Urma al doilea moment, crucial. Domnul Mitică Podoabă È™tia ce anume are în seamă, misiunea lui abia începuse; cu toÈ›ii erau cu ochii pe firul de sclipici, pe care îl zăreau din când în când în lumina becurilor, jaluzelele rămânând trase deÈ™i fereastra o deschiseseră. Acum e acum. Dacă iese, e bine. Toastul domnului Mitică asta avea în vedere È™i-n seamă: binele! Felul în care dumnealui îl rosti invita, bineînÈ›eles, la ridicarea mesenilor în picioare. Cu prilejul ridicării, Luiza trebuia să rămână puÈ›in în urmă, Luigi să se ridice È™i firul să se rupă dintr-o dată: dacă se va rupe la jumătate, o parte din el rămânând pe nasturele viitorului ginere, cealaltă pe degetul Luizei, înseamnă că soarta a făcut un lucru grozav... aÈ™a s-a È™i întâmplat. Profesorul se ridică brusc, Luiza rămase pe loc, firul se rupse exact la jumătate, È™i pe nasturele hainei lui, È™i pe degetul ei mic de la mâna stângă rămăseseră exact cât trebuia din firul de sclipici, adică două părÈ›i egale, semn că legătura dintre ei nu poate fi surpată cu nimic. Băură un fel de vin după fleicile de viÈ›el. Băură al doilea fel de vin după sărmăluÈ›ele cât o nucă, confecÈ›ionate magistral de bucătăreasa temporară. Se fixară la vinul alb, uÈ™urel È™i aromat, pentru care domnul Mitică dăduse cuiva nu mai puÈ›in de optzeci È™i cinci de kilograme de ridichi timpurii, fără frunze. Smântâna provenea de la Bragadiru, dintr-o gospodărie. SenzaÈ›ional fel, înainte de îngheÈ›ată È™i tort, făcu o impresie mortală: fragi cu smântână de Bragadiru! Doamna Gabi congelase anul trecut, în toiul verii, cinci kilograme de fragi aleÈ™i fruct cu fruct. Tocmai cumpărase un congelator uriaÈ™, potrivit pentru o cazarmă È™i nu pentru o familie, dar ivindu-se prilejul - îl adusese cineva din Finlanda, - făcuseră investiÈ›ia È™i n-o regretau. ÃŽn acest congelator bine mascat aproape de bucătărie familia Podoabă avea de toate È™i pentru mult timp... aÈ™a se È™i cuvenea unui mod de viață civilizat. DecongelaÈ›i, fragii își recăpătară prospeÈ›imea clipei când fuseseră culeÈ™i din pădure, cu aproape un an în urmă. Părerea cum că după vin, È™ampania nu îmbată, aparÈ›inea mecanicului auto. Au preluat-o mai toÈ›i de la masă în afară de Luigi Dandara È™i, automat, din simpatie, pe poziÈ›ie oarecum neutră, dar mai mult înclinând spre el, de Luiza. Luigi spuse: „Tocmai în secolul certitudinilor emitem opinii empirice ?“ ,,ÃŽmbată criță, dar depinde de individ, nu toÈ›i reacÈ›ionăm la fel...“ se insinuă Luiza. ,,ÃŽmbată pe dracu ! zise mecanicul auto. Ce-ai băut tu în viaÈ›a ta ?“ ,,Ia mai las-o-n pace, Gogule, că nu s-o fi născut azi...“ îl puse la punct doamna Podoabă. „Făăă ! se auzi la masă, pe lateral. Te iei de Gogu“. ,,Tacă-È›i fleanca!“ zise una din coafeze. ,,Ba È›ie să-È›i tacă că eÈ™ti o nespălată !“ răspunse a doua. ,,Huoooo ! se auzi glasul domnului Podoabă. ÃŽmbată nu-mbată, eu m-am cam scrântit. Vâjâie tot. Și blocul ! hahaaaa...“ ,,ÃŽncetaÈ›i, vă rog...“ ceru Luiza săltând din scaun. ,,Io-te-te turturica ! i se adresă al treilea bărbat. A făcut aripioare. Are berbec lângă ea È™i se ruÈ™inează de noi ? la să-l întreb eu una care-mi stătea pe limbă de când l-am văzut: Băăă, te dai mare că ai studii ? Și ce dacă ai ? La ce-È›i ajută, blegule !“ Bătăi de cuÈ›it într-un pahar de cristal. Bătăi de furculiță în al doilea pahar de cristal. Bătăi cu lingura de lemn în platoul din porÈ›elan golit de sărmăluÈ›ele magistrale. Toate trei sunetele, diferite È™i plăcute, întinseră un fel de muzică în aerul fumuriu al odăii lovindu-se reverberat în È›urÈ›urii plafonului. ,,Să ne ierte dragul de Luigi că noi câteodată uite-aÈ™a ne mai ciondănim da' ne trece imediat È™i-o luăm de la-nceput în liniÈ™te...“ îl informă, bine ameÈ›ită, doamna Gabi Podoabă. ,,Dacă mai faceÈ›i... zise Luiza, ne ducem la plimbare...“ „Dimpotrivă, draga mea, fu de părere Luigi Dandara. Tocmai acum nu se cuvine să plecăm nicăieri...“ „Hai, zi-ne tu una ca să cădem sub masă de necaz !“ îl provocă mecanicul auto clătinându-se în palmele lipite de masă. ÃŽn capul mesei se auziră sunetele specifice controlului vocii ; un fel de vocalize din piept, năduÈ™ite ; Luigi Dandara se ridică masiv, aparent greoi își puse trupul drept împingând uÈ™or scaunul în spate, cu picioarele, gustă dintr-un pahar un sirop, ca o muiere ruÈ™inoasă, puse paharul la loc cu amânare, studiat, diplomatic È™i important, își tamponă buzele cu un È™ervet scorÈ›os, aprinse o È›igară È™i mai stătu câteva clipe tocându-i pe cei care îl priveau lacomi sa-l audă È™i, în starea de-acum, să-l înfrunte cât mai iute. Nu le dădu ocazia, temporizarea rostirii aÈ™teptate făcea parte din tactica lui, È™i la Gârliciu proceda la fel, dar fără eficiență, acolo avea de-a face cu copii, aici era altceva... când se adună suficient scrum în È›igară ca să-l scuture cum numai el È™tia, își mai drese puÈ›in vocea È™i, după ce privi È›igara scuturată de scrum È™i niÈ›el scurtată, își dădu drumul calm, pedant, măsurat, exact: ,,Doamnelor È™i domnilor, stimate gazde, scumpă Luiza. ÃŽn clipa când realizăm câte nivele de existență coexistă în acelaÈ™i timp È™i în acelaÈ™i spaÈ›iu, nu ne mai surprinde că filozofii È™tiinÈ›ei au ajuns astăzi să cerceteze nici mai mult nici mai puÈ›in decât congruenÈ›a posibilă a acestora, specifice Terrei, cu alte nivele de viață străine de fapt principiilor biochimice care au dus la apariÈ›ia noastră pe această planetă. De aceea eu mă declar din capul locului un pacifist tolerant ! Nu le putem cere crabului sau pisicii de mare să intre în contact cu reÈ›ionamentele noastre care sunt produsul inteligenÈ›ei specifice speciei umane. Nu intrăm în contact ideatic cu găinile din curte, cu iepurii sau câinii. Noi trebuie aÈ™adar, ca specie superevoluată È™i din toate punctele de vedere privilegiată să înÈ›elegem fiecare vietate, viul în general, fără ambiÈ›ia deÈ™artă că am putea umaniza viul în general sau celelalte vietăți cu care nu comunicăm prin limbaj, logică, raÈ›ionament È™i altele. Eu pledez încă din anii facultății pentru iubire !“ ,,Bravo, Luigi !“ zise nemaiputându-se abÈ›ine, domnul Podoabă. ,,Vă rog foarte mult, domnule, i se adresă Luigi Dandara cu acel ton drastic, dar reÈ›inut. Nu-mi place să fiu întrerupt. Pentru asta eu puneam nota doi la purtare copiilor de la È™coala din Gârliciu. Iată ce vroiam să adaug. Suntem fiinÈ›e biologice, dar în acelaÈ™i timp suntem fiinÈ›e cosmice. Acest adevăr a fost revelat foarte târziu. Obscurantismul a împiedicat cu veacurile progresul cunoaÈ™terii. Observăm deci că în cosmos, ca È™i pe Pământ, domnesc legi contradictorii. Pe de o parte armonii înfricoșătoare, cu spectacolul lor de milenii, supuse interacÈ›iunii unor energii uriaÈ™e È™i în acelaÈ™i timp frumuseÈ›i care nu pot fi aici imaginate, iar pe de altă parte dezastre cumplite, de asemenea de neînchipuit, catastrofe cosmice care însă nu fac să ducă la prăbuÈ™iri totale, ci la o nouă creaÈ›ie. Fiecare creaÈ›ie cosmică are nevoie de un apocalips cosmic ! Ce minunată mi se pare cel puÈ›in mie această lege. Mi s-a spus că aÈ™ fi un extrate-restru ! De la această minunată masă pot mărturisi, fericit că stau lângă iubita mea Luiza, care mi-a răpit inima cu cinci-sprezece ani în urmă, că într-adevăr din multe puncte de vedere eu nu mai sunt de pe Pământ. Luiza este ultima care a intuit în mine plămada universului însuÈ™i, congruentă cu adevărurile È™i legile lui imuabile ! ÃŽi sunt îndatorat...“ „Păi iubire aÈ™a cum a mai avut ea că vorba ceea nu-i È™chioapă È™i are talent cu vagonul noi nu prea mai suntem de acord !“ tună doamna Podoabă. Un minut de tăcere, sau de împietrire ; auzind-o vorbind răstit, Luigi Dandara pusese mâna pe o farfurie È™i o È›inea în poziÈ›ie de azvârlire. Luiza i-o apucă din mână È™i o puse pe masă, rugându-l să continue ;ceea ce Luigi făcu, supunându-se scrâșnind : ,,PriviÈ›i, domnilor, într-o noapte de iarnă geroasă È™i senină cerul înstelat È™i veÈ›i observa, È™i veÈ›i simÈ›i cu toÈ›ii cât de meschini, cât de mărunÈ›i, cât de neimportanÈ›i suntem dacă am rămas după atâția ani de viață în afara marilor întrebări care frământă în secolul acesta pe sfârÈ™itele conÈ™tiinÈ›ele ! Nu se poate să nu vă îngroziÈ›i ! PuteÈ›i oare È™ti dacă nu cumva fragul cu smântână a unei fiinÈ›e inteligente, superevoluate, de pe planeta Venus nu-i pur È™i simplu un neutron - sau un element chimic rezultat din- tr-un cataclism nuclear de proporÈ›ii cosmice acum câteva mi-liarde de ani ? Putem È™ti, apoi, dacă pofta de-a mânca icre negre, aceleaÈ™i fiinÈ›e nu o resimt față de un sediment de rocă de galiu ?“ „Ascultă, bâlbâitule ! se repezi mecanicul auto, tu dai în gropi È™i te-ascunzi pe după tufe. De ce nu ne zici în față că suntem niÈ™te tâmpiÈ›i ? Ce umbli cu porcăriile astea de care nimeni n-a auzit ?“ „Da' chiar aÈ™a, Gogule, interveni o coafeză. Ãsta vorbeÈ™te altă limbă. Dracu să mă ia dacă am priceput o iotă !“ ,,Asta-i cam aÈ™a !“ fu de părere domnul Mitică Podoabă. „Măăăă ! sări doamna Gabi. Zi-ne una È™i bună. O iei pe Luiza ori te duci dracului !“ „Mamăăă ! îți interzic. Eu fug chiar în clipa asta cu el !“ Luiza îl privi de jos în sus, cu ciudă dar È™i cu dragoste. ,,Să fugi împreună cu mine ? îi răspunse Luigi Dandara deloc enervat de replicile pe care le înghiÈ›ise rece, sec. Și câteva de la Gârliciu vroiau să mă urmeze. Ai văzut vreuna prin preajma mea ? Nici n-ai să vezi ! AÈ›i observat desigur că eu rămân impenetrabil È™i imperturbabil în faÈ›a denigrărilor È™i insi-nuărilor. Mi-am ieÈ™it din fire adineauri de două ori pentru că am fost frustrat de cuvântul meu. N-am auzit ce s-a spus. Nici nu doresc să aud. Și în organismul uman, cum prea bine È™tiÈ›i, există microbi fără de care n-am putea supravieÈ›ui, È™i microbi care ne „ajută“ să nu supravieÈ›uim. Deci È™i la nivelul macrocosmic, ca È™i la acela microcosmic operează aceleaÈ™i legi. Dacă nu v-aÈ›i fi îmbătat atât de repede È™i dacă mi-aÈ›i fi cerut, înainte de È™ampanie, să vă sfătuiesc, acum puteam discuta altfel aceste probleme. Eu È™tiam că după atâta vin È™ampania îmbată ! AÈ™a cum È™tiu foarte bine că după încă vreo câteva mii sau milioane de ani astrul zilei va exploda sau se va strânge în nucleul lui È™i atunci gata cu sistemul solar. Pământul se preface într-un sloi de gheață. Acesta fiind adevărul cosmic de neevitat, ce sens are să ne porcăim ?“ „Nu noi, măăă, tu ne-ai făcut porci !“ zise o voce. „Numai porci ? Ne-a făcut în tot felul !“ replică a doua. „De unde mă-ta ai apărut tu ? Când ai făcut ochi ?“ „Să fii la mine în atelier numai o lună, È™iiii...“ „Luigi, dragul meu, hai să plecăm...“ „Unde, făăă ? la balamuc ?“ „Nu mai pot ! Mă arunc...“ ,,Uite ce-ai făcut din fiică-mea, nemernicule!“ Luigi Dandara se trase uÈ™or spre ușă ; simÈ›ise pumnii încordându-se pentru el ; Luiza rămase în scaun, cu ochii măriÈ›i pe el. Cu toÈ›ii se ridicară de la masă, dar numai unul - nu se È™tia precis care - se repezi să-l lovească ; Luigi însă fugise, deschisese uÈ™a È™i, de pe prima treaptă, de pe hol în întuneric, strigă din răsputeri : „Pământeni nenorociÈ›i ! Cretinilor !“ Pe uÈ™a rămasă deschisă intră în aceeaÈ™i clipă Mogâldeață Garderobierul. Luigi coborî sărind câte trei trepte. Ajunse în stradă. Mai avea în buzunar o È›igară CarpaÈ›i fără filtru È™i în nasturele mic de la mâneca hainei sclipiciul legăturii de nedezlegat asupra căreia veghease doamna Podoabă. Știa că se îmbătaseră prea de tot ca să poată coborî după el, în stradă, aÈ™a că se duse după colÈ›ul blocului, sub fereastra apartamentului din care, peste zece minute, se auzi un cântec lăutăresc, de joc, interpretat la È›ambal, acordeon È™i vioară... era un cântec plin de vitalitate È™i de draci. Auzi imediat chiuiturile femeilor. Strigătele bărbaÈ›ilor È™i fluierăturile garderobierului pe care le recunoscu cu uÈ™urință ; de atâtea ori îl auzise fluierând. Ceva îl È›inea lipit de zidul rece, nu se mai putea desprinde deloc. Prin ferestre apăruseră, discreÈ›i, vecinii, colocatarii. Ascultau È™i tăceau. Pentru prima oară la treizeci È™i doi de ani i se făcu milă de-o ființă din afara familiei sale È™i a rudelor apropiate ; ar fi fost în stare să-i întindă Luizei o funie, să o coboare lângă el, să o ducă acasă, la părinÈ›i... gândi la această fantezie care-i punea în suflet È™i dorinÈ›a, preÈ› de cinci minute. La un moment dat, auzi chiar vocea Luizei, clară, penetrantă, copilăroasă È™i zglobie : ,,Decât cu unul ca ăsta de la care nu pricepi din zece vorbe mai mult de două, mai bine liberă!“ Se auziră până departe aplauzele. ,,Interesantă este această incompatibilitate de structură - începu Luigi Dandara să vorbească singur îndreptându-se spre un debit de tutun - care operează adeseori violent, deÈ™i debutează aparent aristocratic, cu o anume nobleÈ›e care inhibă È™i place. Cel puÈ›in ăia din Gârliciu mă salutau zilnic, chiar dacă după aceea mă înjurau. Ar fi de studiat aÈ™adar modalitățile prin care se antagonizează incongruenÈ›ele È™i totodată mijloacele prin care caracterul conflictual evident poate fi anihilat sau eludat de către subiecÈ›i. ReacÈ›iile lor È™i dezinteresul fățiÈ™ față de întrebările grave presupun că sunt forme de apărare, altfel nu-mi explic lipsa unei elementare propensiuni spre discuÈ›ii, discuÈ›ii constructive. Cred că nici eu n-am fost în formă. Mâncasem prea mult. M-am lăcomit pentru că multe din felurile de pe masă nu le cunoÈ™team. lată că È™i eu, până È™i eu sunt lacom È™i curios. Lacom din curiozitate, evident. TotuÈ™i, nu-mi voi ierta niciodată că am părăsit apartamentul rostind un cuvânt atât de dur. Ce impresie am lăsat acolo ? Desigur, una deplorabilă. Să intri sărutând mâna È™i să ieÈ™i spunându-le in corpore, „cretinilor“, nu se face, nu-i normal. Ar fi momentul, am vârsta, s-ar cuveni să-mi controlez puÈ›in reacÈ›iile, să mă stăpânesc, să mă autocenzurez...“ Debitul era deschis. Cumpără È›igările, ajunse în piaÈ›a Chirigiu, dădu cu ochii de ceasul electric ; vreme de o jumătate de oră privi cadranul ceasului È™i numără tramvaiele. Până acasă medită, uitând de unde venea È™i unde petrecuse, la cele două feluri de miÈ™care : una imperceptibilă - a acelor ceasului electric, È™i cealaltă, zgomotoasă, liniară, greoaie È™i vizibilă - a tramvaielor care veneau sau coborau de pe bulevardul CoÈ™buc. ÃŽn poarta casei își aduse aminte pentru ultima oară că prima dată când stătuse cu Luiza pe bancă, în părculeÈ›, de ruÈ™ine nu-i mărturisise că îi îngheÈ›aseră picioarele, îi amorÈ›iseră din cauza frigului. ÃŽn zorii zilei de duminică, după ce se bărbieri, îi veni în minte È™i-n simÈ›uri senzaÈ›ia de-atunci. Se aÈ™eză în fotoliul jerpelit, pus special pentru el în lumina ferestrei joase, È™i începu lectura cărÈ›ii lui Alexis Carell, „Omul, ființă necunoscută“. Pe la zece se duse în piață È™i cumpără zece kilograme de salată pentru iepuri, aÈ™a cum îl rugaseră părinÈ›ii plecaÈ›i pentru două zile într-o comună de lângă Giurgiu, iar după amiază dormi tun două ceasuri È™i visă ceasuri, tramvaie È™i iepuri.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati