|
Biografii Guido Ballo
S-a născut la 12 aprilie 1914 la Adrano, la poalele Etnei în Sicilia. Din 1939 trăiește la Milano unde este profesor la Institutul de istoria artei de la Academia di Brera. S-a ocupat de noile limbaje în artă și poezie. A publicat culegeri de poezie experimentală în italiană și în alte limbi, însoțite de ilustrații aparținând unor graficieni și pictori renumiți. Iată câteva titluri ale volumelor apărute în limba italiană: Delitto e Annunciazione (Schwarz, Milano, 1954); Poemetto del fiume (Maestri editore, Milano, 1958); Il groviglio (Edizioni del Triangolo, Milano, 1958); Posta per gli amici (Edizioni del Cavallino, Venezia, 1966); L'albero poeta (Galeria Schwarz, 1966); 7 magnetico (Guanda editore, Parma, 1969); Mâd (Guanda editore, Parma, 1970); Metràpolis (Società Italiana Fonografica, Milano, 1973); Alfabeto solare (Palazzi editore, Milano, 1973); Sicilia controcanti (Guanda, Parma, 1975); Spartito lessicale (Guanda, Parma, 1977). A publicat numeroase studii asupra picturii și artei moderne în general: El Greco (Mondadori, 1952); Pittori italiani dal Futurismo a oggi (Edizioni Mediterranee, Roma, 1956); I miti delle poetiche (Maestri editore, Milano, 1959); Occhio critico (Longanesi, Milano, 1966); Occhio critico 2 - la chiave dell'arte moderna (Longanesi, Milano, 1968; La mano e la macchina (Milano, 1977) etc.
Despre poezia de tip experimental a lui Guido Ballo, cele mai tehnice comentarii îi aparțin criticului Stefano Agosti: „...în căutarea poetică a lui Ballo există două modalități de a lucra asupra etimonului (sau de a lucra al etimonului). O modalitate, să zicem, de tip expansiv sau acumulativ, unde vocabula, în cursul compunerii, se multiplică și se răsfrânge de-a lungul propriei istorii, care e aceea a necesităților lingvistice anterioare sau strict colaterale. În acest caz, ceea ce se actualizează textual e un soi de proliferare sinonimică plurilingvă în interiorul unei monosemii riguroase. (...) Opus e cazul celei de a doua modalități a procedurii, unde parcursul semantic (etimologic) nu mai rezultă unidimensional, ci plural. În acest caz nu mai avem doar un lanț de etimoane, ci mai multe, agățându-se unele de altele sau intersectându-se, fie pe baza unei afinități fonice, fie prin contiguitate semantică, totul în funcție de o continuă activitate de „amânare” ”.
(extras din Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX, Ed. C.R., Buc., 1988, p. 416)
|
Texti Pripusi
