agonia
armâneashti

v3
 

Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Publitsitati Contactŭ | Ânyrâpsea-ti
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezii Lucri tsi suntu mash ti membru Prozâ Scenariu Eseu Presâ Articolŭ Farâ

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texti di idyiul autorŭ






Adutsearea pi armâneashti a alushtui textŭ
0

 Minduiarea a membrilor


print e-mail
Mutriri: 2201 .



Vulturii Pindului cap. III
prozâ [ ]
di Ionel Zeană

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
di [Armana ]

2011-12-14  |     | 



Paznicul satului și jandarmii turci

Două dintre cele mai mari bucurii colective ale satului erau culesul viilor și culesul castanelor. Erau adevărate sărbători mai ales pentru tineret.
Viile satului se aflau așezate toate la un loc în Putumie, un loc însorit toată ziua, botezat de localnici “Surin”, adic㠓Sorin” (bătut de soare). Deși erau îngrădite cu garduri de nuiele sau de sârmă ghimpată pentru a nu pătrunde în ele vitele sau oile de la stâna celnicului Dzima așezată pe un deal din apropiere, totuși ele erau păzite și de un paznic plătit de proprietarii viilor. Toți sătenii aveau parcela lor de vie repartizată încă de la cumpărarea întregului munte care fusese moșia unui bei turc. Beii turci începuseră în ultimul timp să-și vândă moșiile, din cauza deselor răzmerițe și a fricii de răzbunare din partea popoarelor balcanice. Presimțeau că domnia seculară a Semilunii se apropie de sfârșit. Singurii care aveau cale pline de lire și locuiau în munți erau vlahii. Așa că beii turci erau bucuroși când se găseau mușterii care să le cumpere moșiile de la munte cu lire de aur, iar ei să trăiască în huzur la oraș sau să-și ia tălpășița în Anatolia.
Paznicul viilor era Gușa Baleai, un tânăr zvelt, blonziu, căsătorit cu sora învățătorului Iancu Dalametra. El umbla fudul, cu privirea ageră și cu arma atârnată de umăr. Locuia într-o casă de piatră, fără etaj, aproape de școală de care o despărțea o grădină mare și netedă ca-n palmă pe care cultiva grâu, porumb și cartofi. Uneori trecea pe la școală ca să stea de vorbă cu cumnatul său, după care se abătea neapărat și pe la postul de jandarmi care se afla lângă școală. Fiind mai mult singur, lui Gheorghe Baleai îi plăcea grozav să fumeze. În felul acesta își alunga lenea și plictiseala. Iar tutun era berechet în sat și mai cultiva și el pentru nevoile lui personale. Îl tăia cât mai mărunt și-l îndesa în tabachera de lemn unde ținea și foițele subțiri de hârtie albă. Presăra tutun pe una din ele, cu degetele îngălbenite de fum, o răsucea cu îndemânare, apoi o trecea pe la buze ca pe un fluieraș minuscul, o umezea cu limba de la un capăt la altul și țigara era gata cu aroma ei ispititoare. O sorbea pofticios înainte de a o aprinde. Cât despre chibrituri, nici vorbă de așa ceva. Punga nu-i permitea asemenea lux. El folosea unealta primitivă mai simplă, mai ieftină și mai sigură: cremenea și amnarul și un fitil de bumbac cu care își aprindea nu numai țigara nelipsită, ci și focul la care cocea vreun știulete de porumb sau niște castane coapte sub o pălălaie de ferigă uscată.
Baleai se împrietenise cu jandarmii turci, căci vorbea turcește ca toți sătenii de altminteri. Numai femeile nu mai știau nici o limbă străină, afară de unele care făcuseră ceva școală grecească sau trăiseră o vreme la oraș. Din cauza religiei, pe turci îi considerau păgâni și femeile aromâne nu aveau nici prilejul, nici vreun interes deosebit să le învețe limba. La școala primară se învăța turcește doar în clasele a patra și a cincea, de două ori pe săptămână, dar fetelor pe-o ureche le intra, pe alta le ieșea. Iar alfabetul turcesc format din niște linii drepte, curbe și puncte, scris deandoaselea, de la dreapta la stânga, era un adevărat supliciu chiar și pentru băieți, cărora le plăcea să învețe orice limbă balcanică, fiindcă ei aveau nevoie să se descurce în haosul de limbi străine în care trăiau. Fetele trăiau însă mai mult în casă și ele nu aveau mare nevoie să-și bată capul învățând limbi străine. Multe femei aromâne, mai ales fârșeroatele și grămostenele, purtau – cine știe de când și de ce – tatuată între sprâncene o cruce albastră. Cu prilejul vreunor percheziții, femeile mai în vârstă, cu crucea tatuată pe frunte, ascundeau sub poalele rochiilor lor lungi și largi, arme și muniții căutate de autoritățile turcești în urma unor răzmerițe. Dacă pe bărbați îi cercetau din cap până în picioare, de femei nu se atingeau câtuși de puțin. Cu toată trufia și cruzimea lor în război, pe femei le respectau întocmai ca pe cadânele lor îmbrăcate în șalvari largi și ferigele negre.
- Acșa, acșa, buiurum! Se aplecau ei respectuoși în fața femeilor pline de arme, care abia se mișcau, drepte și maestoase, ca niște matroane antice.
Și așa trecea primejdia.
Stând la taifas cu paznicul Baleai, jandarmii turci îi întrebau curioși:
- Spune, bre cardaș, cum s-a întâmplat cu moartea celor doi soți, că doar erai acolo prin apropiere?
Trăgând din țigară, Baleai depăna domol povestea:
- Păi nu eram chiar așa aproape de ei, căci altfel m-ar fi împușcat și pe mine câinii de antarți greci.
- Ce au, bre, grecii cu voi, că tot creștini sunteți ca și ei? Îl întrebau și mai nedumeriți.
- Cum ce au? Răspundea Baleai pufăind. Ei vor să spunem că noi suntem greci nu vlahi și să nu avem școli și biserici românești, ci grecești. Că dacă avem aceeași religie ca și ei, înseamnă că suntem greci sau, dacă nu suntem de același sânge, trebuie să ne schimbăm sufletul și să ne facem greci. Dar cum să ne facem greci când limba noastră nu seamănă nici cât negru sub unghie cu limba lor? Bre, cardașim, au o limbă păsărească atât de subțire și de... nu știu cum să-i spun, că ți se scrântește limba-n gură, bre! Și ei spun că limba lor e limbă sfântă lăsată de Dumnezeu și numai dacă ne rugăm în limba lor, numai atunci ne înțelege și ne poate ajuta Dumnezeu.
- Chiar așa, bre? Se mirau jandarmii turci.
- Chiar așa! Da din cap Baleai, care aflase câte ceva de la cumnatul său și de la alte persoane simandicoase umblate prin lume, în discuțiile de la cafenea unde se citeau ziarele și se comentau toate știrile și zvonurile. Dar turcii nu vedeau și nu puteau înțelege certuri între grecii foarte puțini ca număr și celelalte neamuri creștine din Balcani. Butoiul de pulbere din această parte a Europei răbufnea din când în când din cauza apăsării jugului turcesc, dar și din îndemnul și amestecul unor mari Puteri cu interesele lor încâlcite și contradictorii. Pentru turci, grecii din Macedonia nu prezentau nici o primejdie. Erau doar preoții și câțiva negustori prin orașe cu mahalaua și biserica lor, cum erau și vlahii, care erau mai mult numeroși, evreii, bulgarii, sârbii și albanezii creștini, nu cei musulmani, adică toți o apă și un pământ. Pentru ei toți erau ghiauri și... dracul să-i tundă pe toți cu certurile și dihoniile lor: Pe ei îi interesa să-i țină în frâu mai departe spre gloria veșnică a lui Allah și a profetului său Mahomed. Alișverișurile și peșcheșurile prelaților greci pe lângă mărimile turcești mergeau strună și orbul găinilor de care sufereau de mult timp îi făcea să nu vadă prăpastia care se căsca în fața lor și în care aveau să cadă peste câțiva ani.
Jandarmii turci, dornici și ei de pălăvrăgeală, căci se plictiseau de moarte toată ziua singuri, îl iscodeau pe paznicul Baleai în continuare:
- Dar unde erai tu, bre, când ai auzit împușcăturile?
- Eu eram la marginea unei vii. Dădusem un ocol viilor ca să văd ce mai e nou și cum eram cam obosit că urcasem coasta Surinului unde păștea o turmă de oi, m-am întins pe iarbă la umbra unui nuc. Stând așa, am ațipit puțin și m-am trezit la auzul pocnetelor de armă. Știam de dimineață că nu era nimeni la vânătoare în Putumie. M-am sculat repede, am luat pușca și am alergat spre locul de unde au venit împușcăturile, crezând că sunt ceva vânători bulgari din satul Cernova de după muntele Ilie. Aș, de unde! Nu se auzea nici un lătrat de câine. Când am ajuns acolo, i-am văzut pe soții Gherasi împușcați. Înaintea mea sosise acolo Hristu Manaculi cu fiul său. Mi-am dat seama că au fost împușcați de antarți greci care au început să omoare vlahi și bulgari la drumul mare. Au tras, se vede, de aproape, de la marginea pădurii și apoi au tulit-o pe firul văii și au trecut muntele spre satul Cernova. Cred că erau puțini: vreo doi-trei. Dacă erau mai mulți, ar fi tras și în noi. Dar le-a fost frică și au fugit repede de teamă să nu fie prinși.
Jandarmii turci căscau ochii, nedumeriți, și tot nu pricepeau dedesubturile acestei crime ciudate. Ei își făceau datoria ca simpli slujbași, înregistrând faptele concrete așa cum se înfățișau, fără să-și frământe prea mult mintea. Cu dedesubturile lor încâlcite n-au decât să-și bată capul cei mari în mâinile cărora se afla soarta imperiului otoman.
Când se sătura de taifas, Baleai pornea agale spre Putumie să-și facă datoria de paznic, mai pufăind pe gânduri o nouă țigară aromitoare. El nu prea bea cafele, fiindcă nu-i permitea punga, dar de fumat, fuma ca un șarpe, căci nu-l costa nimic. Și la urma urmei, avea și el dreptul la această plăcere. Cultiva puțin tutun pe o bucată de pământ din grădină de care se ocupa mai mult soția și copiii care o ajutau la culesul și uscatul frunzelor. Mai da și el o mână e ajutor. Dar el era salariatul satului plătit cu bani peșin. Era paznic nu numai la vii, ci și la pădurea de castani care se afla pe coasta muntelui dinspre apus și miazăzi deasupra unei văi prăpăstioase, Gavana. De fapt, satul avea două păduri de castani, pe lângă cei răzleți care creșteau pe dealuri și nu erau ai nimănui. Mai era o pădure de castani spre miazănoapte, care se întindea până la Bugazi, valea care despărțea Doleani de Selea. Dar pe aceasta doleaniții o părăsiseră cu totul. Neîngrijită, pădurea era înăbușită de tot felul de arbori crescuți la voia întâmplării, încât oamenii nici nu-și mai cunoșteau castanii proprii. Aveau castane destule e la pădurea cealaltă de lângă Gavana. Cu castanele pădurii de la Bugazi se hrăneau veverițele și mistreții. Tot aici se organizau iarna vânătorile de mistreți sub conducerea unor vânători vestiți cum erau Bușa Demu, Hristu Manaculi și Toma Șafarica.
Ziua culesului viilor și a castanelor era anunțată la cafenea. A doua zi dis-de-dimineață oamenii porneau cu coșuri și cu saci, la cules, unii călare, cu copiii în brațe, alții pe jos glumind și cântând. Viile erau îngrădite, unele cu sârmă ghimpată. În pădurea de castani nu existau garduri. Cine nu se scula cu noaptea-n cap și ajungea mai târziu acela risca să-și găsească castanii cu poalele scuturate. Copiii făceau mare haz când unele castane răscoapte cădeau singure din găoacele ghimpoase desghiocate, lovindu-i în cap sau pe stratul de frunze late, vechi și arămii. Cu ele se hrăneau iarna mistreții și veverițele.
Cea mai veselă și mai frumoasă era culesul viilor. Era o adevărată sărbătoare plină de voie bună, de cântec, de chiote și de veselie ca-n timpurile străvechi. Oamenii se pregăteau din vreme și în ziua culesului porneau în zori spre Putumie. Strugurii aurii sau negri ca mura erau așezați cu grijă în niște coșuri mari din nuiele împletite și încărcate pe cai, pe măgari sau pe catâri. Fetele și flăcăii purtau pe umeri coșuri mai mici, ciugulind printre dinți boabele zemoase și dulci. Satul răsuna de cântece și de veselie. Mustul curgea gârlă în toate casele. Butoaiele pregătite din vreme așteptau la rând în pivnițe să primească în ele sângele Domnului, așa cum așteaptă cu evlavie sufletul omului, după spovedanie, să primească binecuvântarea și harul divin al Sfintei Cuminecături. Până la culesul castanelor, care avea loc în luna octombrie, în piața satului se instala un alambic care distila, picătură cu picătură, din strugurii terciți, faimoasa “țipură”, rachiul băut de aromâni. Tot satul mirosea a țipură. Aburii purtați de vânt ajungeau până la marginea satului, gâdilând cu mirosul lor înțepat și nările jandarmilor turci care se fereau de ispita lor scuipând în silă:
- Ptiu, domuz olah!
În habotnicia lor ei nu beau nici măcar mustul dulce. Înlocuiseră vinul cu braga. Preferau să mănânce strugurii așa cum i-a făcut Allah și cum le-a lăsat scris lor Mahomed, căruia îi plăcea mai mult haremul cu femei dulci și frumoase, decât vinul, rachiul și alte băuturi spirtoase. Fiecare neam cu damblaua lui și pace!
Jandarmii turci erau bucuroși să stea de vorbă cu Baleai și se împrieteniseră cu el, căci era și el paznic și om glumeț.
Când se sătura de taifas, Baleai pornea agale spre Putumie, pufăind din țigară.


.  | index











 
shim Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). shim
shim
poezii  Caftâ Pi Net  Agonia - Workshopuri Artistitsi  

Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!