agonia
armâneashti

v3
 

Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Publitsitati Contactŭ | Ânyrâpsea-ti
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezii Lucri tsi suntu mash ti membru Prozâ Scenariu Eseu Presâ Articolŭ Farâ

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texti di idyiul autorŭ






Adutsearea pi armâneashti a alushtui textŭ
0

 Minduiarea a membrilor


print e-mail
Mutriri: 2243 .



Vulturii Pindului cap. I
prozâ [ ]
di Ionel Zeană

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
di [Armana ]

2011-10-27  |     | 







Un cuib de vlahi


Era o zi caldă de vară. Pe terasa cafenelei lui Cionga, umbrită de o boltă de viță de care atârnau niște ciorchini mari ca niște ugere de vacă, oamenii satului, mai mult bătrâni, ședeau la taifas, râzând, glumind, ca să treacă timpul. În timp ce sporovăiau, unii din ei, mai simandicoși, treceau mecanic printre degete, ca oile la strungă, boabele rotunde și lunguiețe de chihlimbar ale mătăniilor de care nu se despărțeau decât la masă și când dormeau. Așa era obiceiul oamenilor bătrâni, transmis din generație în generație, cine știe de când, poate de la venirea turcilor...
La ora aceea tinerii erau plecați dis-de-dimineață la lucru, unii la munca câmpului, pe ogoarele lor, alții prin ogradă și prin grădină, plivind și stropind legumele, iar alții porniți la munte cu câte un cal, catâr sau măgar să taie lemne din pădure și să strângă surcele pentru nevoile gospodăriei, căci iarna venea cu ninsori abundente și casele trebuiau aprovizionate din timp cu lemne. Așadar, la ora aceea, clienții obișnuiți ai cafenelei erau bătrânii satului în frunte cu învățătorul și cu preotul. Spre deosebire de țărani care umblau îmbrăcați în hainele lor de lână, cum apucaseră din moși-strămoși, “domnii” învățători, ca niște oameni cu știință de carte ce erau, umblau îmbrăcați europenește, cu costum de stofă, cu pantofi și cu cravată la gât. Preotul umbla mereu în sutana lui neagră, lungă și largă ca fusta babelor din sat.
În timpul vacanței, mai ales vara, învățătorii, preotul și psaltul erau nelipsiți de la cafenea. Era singurul loc de întâlnire și de distracție. Aci își petreceau ei aproape toată ziua, cu o pauză de câteva ceasuri pentru siesta de după masa de prânz, jucând cărți și table, citind și comentând știrile din vreo gazetă turcească adusă de poștaș sau de chirigiul Gabeta. Sobri și cumpătați de felul lor și economi – unii dintre ei – până la zgârcenie, nu se întreceau deloc la băutură, încât bietul cafegiu abia își ducea zilele, câștigându-și cu sudoare bucata de pâine.
Cafeaua era nelipsită pe mesele tuturor și o sorbeau cu mare plăcere din filigeana aburindă cu caimac aromitor. Din când în când mai comandau câte un păhărel de rachiu de tescovină, tare și dulceag, numit “țipură”, sau coniac preferat mai ales de “domnii’ învățători și de unii negustori de la oraș. Pe lângă acestea, se mai servea vin adus în butoaie de la Veria, iar ca delicatese: șerbet alb sau roz în apă rece, dulceață de trandafiri și pudratul rahat – locum turcesc, cu care își mai îndulceau gura bătrânii. Aceștia, la plecare, mai cumpărau, uneori vreo bucată - două de rahat pentru nepoții lor care-i întâmpinau ciripind ca niște pui de rândunică : “mi-ai adus ceva bunicule?” și bunicul scotea din buzunar darul delicios învelit în hârtie.
Din cauza zăpușelii, sala lungă a cafenelei era goală. Numai cafegiul stătea în dosul tejghelei, atent la comenzile mușteriilor lângă ușa deschisă. Toată lumea era pe terasă, așezată pe scaune în jurul unor mese și pe o bancă de lemn cu vopsea scorojită de vreme, ce se întindea de-a lungul unui parapet de zid.
Cafeneaua Cionga era la parterul unei case de piatră cu etaj și balcon, ca mai toate casele din comuna Doleani, dar avea o poziție centrală, dominantă în piața imensă cât a unui oraș mare, cu terenul accidentat plin de pietre și de bolovani.
La o masă, lângă parapet, jucau table domnii învățători. Unul din ei era Dumitru Caragea, cunoscut sub numele de Miri Hiandu, al doilea era Iancu Dalametra. Dumitru Caragea era directorul școlii primare române din comună. Amândoi erau absolvenți ai liceului român din Bitolia, înființat în Macedonia, sub imperiul otoman, în anul 1880.
Caragea era un bărbat înalt, corpolent, cu fața lată, împărțită în două de o mustață groasă și lungă, cu sfârcurile răsucite, care îi dădeau un aer impozant. Bombănea ca un urs, nemulțumit că zarurile nu cădeau după voia lui.
Adversarul lui de joc, Iancu Dalametra, era mai tânăr. Avea aproape treizeci de ani. Era căsătorit proaspăt și era fericit că are un copil de sex masculin. Potrivit de statură, subțirel și elegant, avea părul negru și fața lunguiață, rasă, luminată de doi ochi negri și vioi ce trădau inteligență și umor. Era ager și isteț ca un spiriduș. Avea o mare pasiune cărturărească. Citea și stătea de vorbă cu oamenii, mai ales cu bătrâni și bătrâne, de la care culegea cuvinte și zicale vechi, căci își propusese, încă de pe băncile liceului, să alcătuiască un dicționar macedo-român sau aromân.
La masă între cei doi jucători, mai erau două scaune ocupate de doi chibiți. Pe unul, la stânga lui Caragea, ședea preotul Paptănase, megleno-român, originar din comuna turcizată Nânta, pe celălalt era învățătorul Ioan Chiriazi. Fiecare chibiț participa cu pasiune, căci se obișnuia ca cel care pierde să plătească și consumația chibiților.
În ziua aceea directorul Caragea nu avea noroc. Zarurile îi cădeau mereu pe dos. Nu-l supăra atât paguba materială prin plata a patru cafele sau coniacuri, care costau câteva parale, cât pierderea în sine, înfrângerea, căci victoria repurtată chiar la jocuri distractive, mărunte și banale, îi dădea învingătorului o bună dispoziție reconfortantă. Înghesuit, scos afară cu 4-5 puluri, directorul Caragea pufnea furios împotriva zarurilor îndărătnice.
- Ptiu, fir-ați ale dracului să fiți! – după care își înălța capul leonin, răsucindu-și mustățile nervos.
- Nu înjura, directore, că faci păcat! - îl dojenea părintele Papatănase, îmbrăcat tot în negru, cu potcapul cilindric pe cap și cu mătăniile de chihlimbar pe care le tot trecea automat prin degetele subțiri și lungi.
- Ia mai lasă-mă părinte cu păcatele, pufnea nervos Caragea. Mai bine roagă-te să se ducă naibii Aghiuță de aici, că nu vezi ce-mi face spiridușul ăsta de Dalametra? Mă face marț afurisitul. Are baftă azi...
- Nu e baftă, directore! Exclama radios Dalametra, mișcând zarurile în pumnul strâns și aruncându-le cu porunca de a cădea pe numerele de care avea nevoie. Și afurisitele cuburi mici de os cădeau exact. Parcă un spiriduș binevoitor îl ajuta mereu, executându-i întocmai poruncile: șase - șase, patru – doi, trei – unu, doi – doi exact după nevoile și dorințele jucătorului. Pentru a-l irita și mai mult pe director, Dalametra se prefăcea că descântă zarurile, suflând și șoptind ceva ocult în pumnul strâns, înainte de a le da drumul. Într-adevăr, nu părea un lucru curat. Dalametra nu umbla cu vrăji, căci nu avea habar de el. Lui îi plăcea să facă haz pe socoteala colegului său mai mare și să-i amuze pe chibiți și pe ceilalți asistenți curioși. Bietul Caragea, gros ca un urs și nădușit, pufnea îmbufnat și pleznea de necaz.
Victorios, Dalametra jubila:
- Te-am făcut iarăși marț! a exclamat el vesel, uitându-se de sus la Caragea. Plătește acum consumația; patru cafele sau ce vrea fiecare. Eu o să iau un șerbet în apă rece, căci am asudat. Și dacă vrei o nouă bătaie, îți stau la dispoziție mâine. Dar trebuie să le mai înveți dragă directore!...
- Numai fă pe grozavul, i-a răspuns Caragea, că te cunosc bine. Ai avut azi noroc orb, dar mâine te voi ține numai în marțuri să mă pomenești!...
Pe terasă mai erau părinți care pălăvrăgeau în fața unei cafele, fumând și trecând necontenit printre degete șirul de mătănii până la ora prânzului când se sculau și porneau spre casă. Se uitau amuzați la masa celor doi învățători care nu mai conteneau, dându-și ifose de mari tablagii.
- Petre, strigă directorul Caragea către cafegiu, dă-ne două cafele și un șerbet.
- Imediat domnu’ Caragea, răspunse de la tejghea cafegiul Petre Damu, un bărbat tânăr care închiriase cafeneaua de la familia Cionga. Aceasta locuia mai mult la Salonic unde ținea un hotel și numai vara în sat la aer curat de munte.
Peste câteva minute cafegiul aduse tava cu comanda făcută și ridică tablele închise ducându-le înăuntru.
În timpul jocului se auziseră niște împușcături dinspre Putumie, dar nimeni nu le-a dat vreo atenție, crezând că e cineva la vânătoare de iepuri.
Larma cafenelei a încetat brusc la sosirea unui băiețandru de vreo doisprezece ani, care urcase coasta în fugă. Gâfâind, acesta s-a oprit la masa învățătorilor și s-a adresat sfios directorului Caragea:
- Domnu’ director, m-a trimis tata din Putumie să vă spun că au fost împușcați soții Gherasi, rudele voastre și să mergeți cât mai repede acolo.
- Ce-ai spus? L-a întrebat Caragea buimăcit.
- Au fost împușcați în Putumie soții Gherasi care lucrau la câmp, a repetat băiatul ștergându-și sudoarea de pe frunte.
- Cum ? Când? a întrebat din nou Caragea uluit.
- Adineaori... I-am văzut și eu pe amândoi morți, culcați la pământ cu fața în jos, plini de sânge.
- Și copilașul? întrebă Caragea cu vocea sugrumată de durere.
- Copilașul trăiește. L-au găsit oamenii dormind la umbra unui tufiș din partea cealaltă a câmpului.
- Bine. Dă o fugă până la psaltul Ciupi și spune-i să vină numaidecât la cafenea. Știi unde stă?
- Știu, răspunse băiatul, alergând desculț spre casa psaltului Ciupi, bucuros că a scăpat de privirile curioase ale atâtor bătrâni de la cafenea.
A urcat pieptiș coasta pe ulița plină de pietre și de așchii, până la biserica Sfântul Nicolae, fără să-i pese de muchii și de țepi, căci avea pielea tălpilor argăsită de atâta zbenguială și umblet pe coclauri. De la biserică drumul cotea spre dreapta și era drept și neted până în dreptul casei psaltului Ciupi. A bătut la poartă și după câteva clipe i-a răspuns o femeie în vârstă, îmbrăcată într-o rochie neagră, largă și lungă până la călcâie. Broboada tot neagră, cu ciucuri subțiri pe margine, legată sub bărbie, îi scotea și mai puternic în evidență trăsăturile feței albe. Era soția psaltului, maia Calița Ciupi. Se apropia amiaza și pregătea masa la bucătărie.
- Ce dorești, măi băiete? L-a întrebat ea pe necunoscutul vizitator.
- M-a trimis domnu’ director Carargea să-i spun psaltului că este așteptat numaidecât la cafenea. Sunt acolo și ceilalți învățători și preotul Papatănase și mulți alții.
- De ce? Ce s-a întâmplat ? întrebă Calița îngrijorată.
- O mare nenorocire.... O să-i spun lui nenea psaltu’.
Calița a deschis ușa și l-a dus pe băiat în odaie. Psaltul Dimitrie Ciupi ședea turcește pe pat și cu ochelarii pe nas citea o scrisoare sosită de la un fiu de-al lui plecat în America. Acesta plecase cu vreo cinci ani în urmă și lucra ca chelnăr într-un restaurant din Cleveland. În scrisoare era și o fotografie a băiatului îmbrăcat într-un costum elegant, cu cămașă albă și cravată la gât. Arăta ca un adevărat domn. Nu-și uitase părinții și le trimitea dolari ca să nu ducă lipsuri la bătrânețe. Bătrânul Ciupi mai avea un băiat - cel mai mare - dar acesta trăia separat de gospodăria lui, fiind căsătorit și având mai mulți copii. Bătrânul Ciupi se gândea - conform obiceiului - să-și petreacă bătrânețile alături de fiul său cel mai mic. Dar într-o bună zi, Gula Ciupi, cu imaginația aprinsă de nebuloasa Americă, a părăsit băncile liceului român din Bitolia și dus a fost. Le-a promis părinților care se despărțeau de el cu lacrimi în ochi, că se va întoarce neapărat și va avea grijă de ei la bătrânețe. Le scria regulat și le trimitea dolari, dar nu dădea semne de întoarcere, încât părinții, deși nu duceau lipsă de nimic, se simțeau cu sufletul împovărat și-și vărsau năduful într-un oftat amar.
- Of, Caliță, noi aici o să murim și n-o să-l mai vedem pe Gula. Nu se mai întoarce el de acolo chiar de l-ai tăia în bucăți. Nu vezi cum arată în fotografie și în ce oraș mare trăiește?! Cum să mai vină el în satul ăsta plin de noroaie și de pietre și ce să facă el aici? Să pască caprele lui Dzima sau Caraiani? Sau să facă negustorie la Veria ca Tanașoca și alții? Nu cred într-o asemenea minune și - drept să-ți spun - nici n-aș dori-o.
- Taci din gură, nu mai vorbi așa! îl certa Calița ștergându-și lacrimile.
- Ce mai tura - vura! Eu așa văd lucrurile și cred că nu mă-nșel. Încep să mă împac cu gândul că nu se mai întoarce. Așa ne-a fost soarta și nouă și lui: să ne despărțim și să nu ne mai vedem decât poate pe lumea cealaltă.
Calița ofta și o podideau lacrimile de fiecare dată când soțul ei aducea vorba despre fiul lor plecat în America.
Psaltul Ciupi recitea scrisoarea pe care o învățase aproape pe dinafară și a tresărit când Calița a intrat cu băiatul în cameră. Acesta desculț, cu picioarele zgâriate și prăfuite, a făcut doi pași pe “sazma” întinsă pe jos – un covor specific aromânesc făcut din păr de capră, negru sau sur, cu dungi roșii sau albe - și s-a oprit, adresându-se psaltului care-l privea pe deasupra ochelarilor:
- M-a trimis domnu’ director Caragea să-ți spun să mergi imediat la cafenea unde sunt și ceilalți învățători și preotul Papatănase, că s-a întâmplat o nenorocire...
- Ce nenorocire? a întrebat psaltul, dându-se jos din pat.
- Au fost împușcați azi în Putumie soții Gherasi. Eu am venit în fugă tocmai de acolo, trimis de tata ca să-l anunț pe domnu’ director Caragea.
Băiatul a întors apoi spatele, dând să plece.
- Stai, nu pleca ! i-a poruncit Calița, luându-l cu ea la bucătărie.
A luat din dulap o pungă cu rahat și, scoțând o bucată trandafirie pudrată cu zahăr fin, i-a întins-o întrebându-l:
- Cum te numești, măi băiete ?
- Doni Maculi, a răspuns el, primind bucata și ducând-o la gură, gata s-o zbughească afară.
- Stai, nu te grăbi să pleci, că ai fugit destul, l-a oprit Calița cu blândețe.
Punându-și mâna în buzunarul rochiei sale, maia Calița i-a întins un pumn de năut amestecat cu stafide, cu care ea era mereu aprovizionată, pentru a le împărți nepoților și copiilor care-i călcau pragul.
- Uite ia și năutul ăsta cu stafide și apoi poți pleca.
Doni Manaculi a înfulecat rahatul și și-a pus năutul în buzunarul pantalonilor scurți. I-a sărutat mâna maiei Calița, sunându-i “mersi”, căci așa se spunea de toată lumea în satele aromâne din regiunea Variei: “mersi”, nu “ifharisto” (grecește). Cum și când a pătruns în graiul vlahilor de aici și din munții Pindului acest cuvânt franțuzesc? Nimeni nu știa.
Ieșind din casa lui Ciupi, Doni Manaculi și-a întors capul la dreapta. Puțin mai sus, pe un tăpșan, locuia preotul Papatănase. El avea o casă fără etaj, dar lungă, cu mai multe odăi umbrite în față de o boltă de viță. În spate se întindea grădina plină de tot felul de pomi fructiferi. Crengile lor atârnau grele de poame. O clipă, Doni a tresărit plin de jind. Socotind că și-a împlinit misiunea, n-a mai trecut pe la cafenea. Fiind ora prânzului, a scurtat drumul trecând pe lângă casele familiilor Papaianuși și Papacostea, așezate mai la vale și de acolo ocolind grădina lui Luca, a ajuns repede la casa lor așezată pe un tăpșan lângă postul de jandarmi.
N-a trecut mult și a spintecat văzduhul și semnalul de alarmă dat de dangătul puternic al clopotului de la biserica Sfântul Nicolae.
Vestea împușcării soților Gherasi s-a răspândit în tot satul. Bătrânii aflați la cafenea s-au retras la casele lor. Directorul Caragea, însoțit de învățătorii Dalametra și Chiriazi, de Bușa Demu, de vânătorii Huleva și Șafarica și de câțiva tineri înarmați, a pornit degrabă spre Putumie. Au fost întâmpinați de Hristu Manaculi și de paznicul Gușa Beleai, amândoi înarmați cu puști de vânătoare. Hristu Manaculi era un neîntrecut vânător, iar Beleai era paznicul satului. El păzea viile sătenilor din Putumie și de la Surin precum și pădurea de castani de lângă Gavana, o vale prăpăstioasă care mărginea la apus hotarul satului spre Xirulivad. Pe dealuri și prin păduri creșteau sute de castani ai nimănui. Fructele lor nu-i ispiteau nici pe copii și nici pe ciobani, fiindcă nu prea erau de soi bun. Se scuturau singure când găoacea lor țepoasă pleznea și castanele mărunte se împrăștiau pocnind pe jos în ropote seci. Ele erau hrana de iarnă a veverițelor care le depozitau prin scorburile copacilor și ale mistreților care le scormoneau cu râtul în zăpadă.
Ajungând în grabă mare în Putumie, grupul a fost întâmpinat de Hristu Manaculi care s-a adresat directorului Caragea:
- Domnu’ Caragea, iată ce s-a întâmplat ! Sora și cumnatul tău au fost împușcați. Nu știu de cine. Eu eram dincolo, la poalele muntelui Ilie, la vânătoare de iepuri prin ceair, când am auzit împușcăturile dinspre Bata. Știam că aici lucrează Gherasi cu soția lui. I-am văzut dimineață lucrând la câmp. Coseau iarbă. Mi-am zis că nu poate fi vorba de un vânător și am alergat până aici. I-am găsit pe amândoi morți împușcați pe la spate. N-am văzut cine a tras în ei. Se vede că au tras de aproape, de la mărginea pădurii, poate de la castanul acesta gros când au ajuns la capătul câmpului. Pe trupul lui Gherasi era un bilet. Eu n-am pus mâna pe el. L-am trimis imediat pe băiatul meu să te anunțe, iar eu am stat aici împreună cu paznicul Baleai, care a venit și el după mine.
Directorul Caragea a luat biletul și l-a citi în gând. Era scris în grecește. Apoi l-a tradus în gura mare: “Așa vor păți toți vlahii care trădează elenismul. Căpitan Tellos Agras.”
Toți cei de față au murmurat:
- Ticălosul!
Ianula, sora directorului Caragea, o femeie măritată, s-a aplecat asupra surorii sale moarte și a început să plângă în hohote.
- Unde este copilul? s-a interesat Caragea.
- Copilul doarme la umbra unui tufiș, la capătul celălalt al câmpului, l-a lămurit Hristu Manaculi. Acesta a fost norocul lui, căci dacă era culcat la marginea pădurii sau la umbra castanului, ar fi avut și el aceeași soartă.
- Hai, nu mai plânge! Ia copilul și du-te acasă, a îndemnat-o Caragea pe sora lui. Vom veni și noi îndată cu trupurile lor.
Copilașul a fost găsit în culcușul lui. Era treaz și privea curios cerul. Când a văzut-o pe mătușa lui, a început să plângă dând din mânuțe. Avea biberonul cu lapte lângă el. Ianula i l-a pus la gură, dar copilul se zbătea și țipa întorcând mereu capul într-o parte și într-alta.Ca mamă care avea și ea doi copii, și-a dat seama că de altceva are nevoie copilul. L-a desfășat și copilul a început să-și miște piciorușele ude, contenindu-și plânsul. Alături de el era o traistă cu merinde. Scotocind prin ea, Ianula a descoperit la fund schimbul de scutece. După ce l-a șters bine, l-a înfășat din nou pe copil în scutece curate, lăsându-i libere doar mânuțele. I-a pus biberonul în gură iar copilul a adormit din nou. Punându-și traista pe umăr, Ianula l-a luat în brațe și a pornit spre sat.
Între timp, sătenii veniți cu directorul Caragea au pregătit două lese din crengile tăiate din pădure pe care au pus trupurile însângerate ale victimelor și le-au transportat în sat. Casa familiei Gherasi era alături de casa învățătorului Caragea. Era așezată în centrul satului, la colțul uliței care pornea din piață și se continua cu drumul care ducea la cimitir, iar de acolo spre Marușa și Selea. Ca aproape toate casele din sat, avea etaj cu mai multe camere laterale și un salon central mare. Era zidită din piatră. În tot satul de peste o sută de case nu existau decât vreo zece case fără etaj. Cum piatră și lemn se găseau din belșug, oamenii construiau case cu etaj, gândindu-se la urmași. Așa era obiceiul și așa le plăcea lor, deși multe odăi rămâneau închise cu anii, până când se căsătorea mai întâi fata sau băiatul cel mare. Ordinea nașterii era păstrată cu sfințenie și la căsătorie.
Din cauza căldurii înmormântarea a avut loc a doua zi. Aproape tot satul a luat parte, afară de oamenii prea bătrâni și de copiii prea mici.
După slujba religioasă, convoiul a pornit de la biserica Sfântul Nicolae spre cimitir. Sicriele legate cu frânghie erau purtate pe brațe de bărbați, rude sau prieteni ai victimelor. Cimitirul se afla așezat pe un dâmb la marginea satului. Era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată, iar în față avea o încăpere dreptunghiulară, făcută din ziduri de piatră unde se aflau puse în saci osemintele celor deshumați după șapte ani. Această regulă canonică era respectată cu sfințenie, deși în cimitir nu erau decât câteva morminte răzlețe, năpădite de buruieni, cu cruci de lemn la căpătâi bătute de ploi și vânturi. Lângă osuarul descoperit era o fâșie de loc părăginit unde se îngropau copiii născuți morți sau nebotezați. Aceștia erau socotiți păgâni și erau îngropați în afara cimitirului.
Gropile erau deja pregătite când convoiul funebru a sosit acolo. Două cruci de lemn, simple, fără nici o inscripție, erau înfipte în pământ. Înainte de a fi coborâte în groapă, sicriele au fost înconjurate de o mulțime de femei care boceau, vărsând lacrimi și trimițând prin cei morți salutări și știri celor dragi ai lor din lumea de dincolo. Era credința femeilor că sufletele celor doi morți se vor întâlni cu sufletele celor dragi ai lor în lumea de dincolo și le vor comunica mesajele transmise
Preotul Papatănase și psaltul Ciupi au cântat “veșnica pomenire”, după care oamenii au aruncat un pumn de țărână peste sicriele coborâte în groapă.
Cu vocea îndurerată, directorul Dimitrie Caragea s-a adresat oamenilor:
- Fraților, antarții greci mi-au omorât sora și cumnatul care se aflau la Putumie la munca câmpului. Pe trupul cumnatului meu au pus acest bilet scris în grecește, pe care vi-l traduc: “Așa vor păți toți vlahii care trădează elenismul. Căpitan Tellos Agras.”
- Arde-l-ar focul de blestemat au strigat femeile.
Tinerii scrâșneau din dinți furioși. După o scurtă pauză, Caragea a continuat:
- Precum vedeți, ei vor să ne facă greci cu forța, când noi știm că suntem aromâni sau vlahi, cum ne spun ei, iar în bătaie de joc cuțo-vlahi, adică vlahi șchiopi. De unde au scos ei această poreclă batjocoritoare la adresa noastră, Dumnezeu știe! Poate de la cuvântul turcesc cuciuc olah care înseamnă vlah mic, pentru că la cucerirea Peninsulei Balcanice, turcii au găsit aici mai multe Vlahii: Vlahia Mare în Tessalia și în Macedonia, Vlahia Mică în Etolia și Acarnania, Vlahia de Sus în Epir. Cum ei în limba lor sâsâită nu au sunetul “ci”, au făcut din cuvântul turcesc cuciuc - olah, cuțo-vlah. Aceasta este limba lor cu toate lipsurile ei și noi nu ne supărăm că ei își iubesc limba lor maternă așa cum și noi ne iubim limba și nu vrem să o părăsim și s-o înlocuim cu limba greacă sau cu alta străină.
- Nu, niciodată nu ne vom lepăda limba! Suntem aromâni, căci așa ne-am născut și așa vrem să trăim și să murim, au strigat în cor bărbații.
- Mă bucur că sunteți așa de hotărâți, dar trebuie să știți că ne așteaptă o luptă grea și lungă, a încheiat directorul Caragea.
- Nu ne speriem noi de nelegiuirile și de amenințările lor, au strigat tinerii setoși de răzbunare.
Învățătorul Iancu Dalametra s-a apropiat de directorul Caragea că să-l consoleze și îmbărbăteze.
- Liniștește-te, dragă Caragea! Durerea și revolta nu sunt numai ale tale, ci, așa cum ai văzut, ale tuturor membrilor acestui cuib de aromâni. Fii sigur că va sosi și ziua când toate crimele comise de antarți vor fi răzbunate cu vârf și îndesat.
Femeile au aprins lumânări înfipte în pământul proaspăt lângă cruci și au împărțit colivă la toată lumea. Cei care au purtat în brațe sicriele de la biserică până la cimitir au primit câte o batistă cu un bănuț înnodat într-un colț al ei, apoi lumea s-a întors acasă, comentând tragica moarte a soților Gherasi, dar fierbând de mânie și de revoltă.
Printre bocete, suspine și blesteme, unele babe ciuleau urechile și la spusele domnilor învățători, curioase să afle cât mai multe lucruri ca să aibă apoi ce povesti acasă și la vizitele făcute prin vecini sau la diferite familii sau prietene. De altfel aproape tot satul era un lanț de rude și cumetrii.
Printre babe – comori de basme, de zicători și de legende – mai vestite erau maia Fulina, maia Șafarica, maia Mitrenga și maia Vurduni. Ele țineau minte și povesteau cu meșteșug toate întâmplările petrecute în sat și în alte părți și erau un fel de gazete ambulante.
Cum se întâmplă de obicei, a doua zi după înmormântarea soților Gherasi, viața și-a reluat cursul ei normal. Oamenii mergeau la munca câmpului în Putumie sau la Caratașu, pe drumul care duce spre Xirulivad, aveau grijă să-și ia cu ei, pe lângă uneltele agricole, și “dugralu” – o armă mai scurtă decât pușca – pe care îl purtau sub zeghe ciobanii ca să se apere de hoți și de fiarele pădurii. Ei se bucurau de acest drept din partea autorităților turcești, de sute de ani, încă de pe vremea Capitulațiilor încheiate cu primii sultani care au cucerit Macedonia, înainte de căderea Constantinopolului. Cu toate samvolniciile petrecute de-a lungul veacului, totuși turcii, în general erau oameni buni, drepți și credincioși în Allah-ul lor și le respectau vlahilor privilegiile acordate de sultani, adică dreptul la autonomie comunală și la autoapărare. Pe de altă parte, îi silea și nevoia de a trăi în liniște și pace cu acești stăpâni ai munților prăpăstioși.
În comunele de munte, părăsite timp de o jumătate de an, nu exista nici un picior de jandarm turc. Numai în satul Doleani, care era locuit și iarna, exista un post de jandarmi, singurul simbol al stăpânirii otomane pe aceste meleaguri macedonene. În rest aromânii se bucurau de autonomie deplină. Își vorbeau fără nici o piedică în graiul lor matern, se administrau ei înșiși, alegându-și primarul, eforii și epitropii și își țineau toate actele administrative redactate în limba română.
Actele de botez și de cununie se păstrau la biserica satului, căci nu exista decât o singură cununie: cea religioasă, făcută cu legământ veșnic înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea oamenilor trecători și păcătoși. Și ea era respectată cu sfințenie. Divorțul nu se cunoștea, iar recăsătorirea văduvelor și a văduvilor era ceva rar. Cu asemenea moravuri austere, respirate în sânul familiei și al comunității, aromânii duceau o viață simplă și curată. În această privință ei semănau mai mult cu turcii, care aveau aceleași moravuri severe în familie, decât cu grecii care erau vestiți pentru moravurile lor ușuratice. Jandarmii turci se purtau cu mare respect față de femeile și fetele aromâne, deși acestea umblau cu fața descoperită, nu acoperită cu ferigeaua neagră, cum se purtau cadânele lor pentru a-i feri pe bărbați de ispita diavolului. Unele femei bătrâne, mai ales fârșeroate, căci în sat erau și vreo cinci - șase familii de fârșeroți, purtau tatuate pe frunte, între sprâncene, o cruce albastră - obicei moștenit de cine știe când – ca semn distinctiv că sunt creștine. La vederea lor turcii se aplecau până la pământ și le lăsau să treacă netulburate. Cu tot haremul lor, turcii aveau mare respect pentru familie, insuflat de religia lor.
Numai șeful jandarmilor turci venea din când în când la cafenea să stea de vorbă cu oamenii, să soarbă cafea cu caimac din filigeană sau să-și îndulcească gura cu rahat – lucum presărat cu pudră de zahăr și sorbit cu un pahar de apă rece și curată de munte, cum la ei în Anatolia nu exista. Despre vin sau rachiu nici vorbă. Coranul interzice cu desăvârșire orice băutură alcoolică alături de carnea de porc. Pentru ei, creștinii care consumau carne de porc erau porecliți “domuz”, adică porci. În schimb erau mari mâncători de carne de oaie și mai ales de batal, adică de berbec jugănit. Aceasta era legea lor dată de Mahomed și ei o respectau cu sfințenie. Și în această privință ei aveau nevoie de vlahi, pentru că aceștia erau marii crescători de oi, de capre și de vite din Peninsula Balcanică. Iar cavaleria turcească se aproviziona cu caii crescuți de hergheliile renumite ale celnicilor vlahi. Toate aceste împrejurări și nevoi îi sileau pe turci să le respecte vlahilor munteni autonomia acordată în vechime și reînnoită din când în când de sultanii perindați pe tronul imperial al Sublimei Porți.
Ahmet, ceaușul jandarm turc, mergea din când în când la Veria să raporteze superiorilor săi situația din comună. Aprovizionarea lor cu hrana necesară o făcea chirigiul Iani Gabeta, singurul cărăuș permanent al satului, care trăia din această meserie, pe lângă câteva ogoare semănate cu grâu, porumb, orz, ovăz și lucernă pentru cai și pentru vite.

.  | index











 
shim Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). shim
shim
poezii  Caftâ Pi Net  Agonia - Workshopuri Artistitsi  

Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!