Pe punți, spre a-și trece vremea, adesea marinarii
Prind albatroși de mare care se-ațin nebuni
De foame, după nave, în zbor, pe când pânzarii
Plutesc pe nesfârșirea albastrelor genuni.

Abia l-au prins matrozii și l-au lăsat pe scânduri,
Că regelui din nalturi, stingher, șovăitor,
Aripile i-atârnă ca două albe rânduri
De vâsle de corăbii târâte-n urma lor.

Inaripatul oaspe e jalnic, fără vlagă,
El care mândre aripi în cer desfășura!
O pipă-n gură-i pune un matelot, în șagă,
Șchiopând imită altul infirmul ce zbura.

Ca prințu-acesta falnic, domnind prin vaste locuri,
Poetul, nalt prin geniu, domină-n univers,
Dar exilat în lume, în râset și batjocuri,
Aripile-i gigante l-împiedică din mers.