Și va veni o seară când voi pleca de-aici,
fără să știu prea bine unde mă duc și nici
de vine putrezirea, sau încolțirea vine:
Tăcerea se va pune ca un pământ pe mine.
Știu, o să vii în seară ca de-obicei, s-aduci
pe tine umbra rece a frunzelor de nuci.
Vei înțelege-ndată că-s dus, din nemișcare,
la capul meu rămasă, ca-ntâia lumânare.
N-ai să întrebi pe nimeni de ce-ți sunt de prisos
genunchii copți, cerceii și sufletul frumos.
Taci! Pentru noi priveliști se cer alte cuvinte,
Mai bine-n tine, surde, aducerile-aminte,
tumult. Dar ca un țipăt într-însul: te iubesc-
și aș iubi o piatră cu scrisul ovreiesc.
Toamna, în cimitirul urban din bariere,
pune tristețea-n lespezi a stupilor cu miere,
și în priviri, cârceii pământului rotund-

și nu pot mai departe de moarte să m-ascund

1922