Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranșee
rețeaua, livada cu flori, și zdrențele-n sîrmă.
Simți Paștile-n liniști. Încă o dată cei zece tovarăși
stăm într-o groapă, asemenea bărcii fără de cîrmă.

Scumpe făpturi, fluturi mulți, năvălesc din apus
cu-nalte sclipiri jucăușe, curate.
Trec pe deasupra în pîlcuri, culori salvate
din alt continent, cufundat și răpus.

Mîne bătaia va-ncepe din nou. Fii, inimă - lemn,
cînd fiecare-n tăcere se-ntreabă: care pe munte
cădea-va întîiul? - Cînd fiecare pe cealaltă frunte
ar vrea să citească un semn.

Eu singur le zic: Fiți liniștiți! Odată cu zorile
cădea-vor întîi nu oameni, ci florile!
Dedițeii aceștia cu bluze albastre,
păpădii cu coifuri de aur ca ale noastre!