lui Ioan Breazu

Amiaza e dreaptă. Liniștea se rotunjește albastră.
Zboruri spre ceruri cresc.
Glasuri se irosesc. Ființe se opresc.
Vițelul în trupul vacii îngenunchează
ca-ntr-o biserică.

Maică Precistă, tu umbli și astăzi rîzînd
pe cărări cu jocuri de apă pentru broaște țestoase.
Între ierburi înalte și goale
copilul ți-l dezbraci
și-l înveți să stea în picioare.
Cînd e prea rău
îl adormi cu zeamă de maci.

Pentru tine lumea e o pecete
pusă pe-o taină și mai mare:
de aceea mintea nu ți-o muncești
cu nimic.
În casă lîngă blidarul cu smalțuri rare
în fiecare zi păzești cu răbdare
somnul marelui prunc.
A mustrare clipind
te superi doar
cînd îngerii trîntesc prea tare ușile
venind sau ieșind.