Cerul se deșira în curcubee repetate.
Pe dunga lor, săgeata trupului, în sus,
fiece vârstă-și încorda, tăind la jumătate
arcul culorilor, supus.

Și se loveau în mine două sentimente,
unul venind călare, celălalt purtat în lectici...
Era o izbtură de lumini stârnite
ca-ntre opușii poli electrici.

Vieți revărsate-au fost, ori nouri tragici
pe sub un cer cu stele fixe și etern.
Cerul era în mine și-avea de orizonturi
curbate coastele spre stern,

când două strigăte s-au înfruntat în luptă
(iar semnul lor era contrar)
cu-o mușcătură l-a ucis cel veșnic
pe celalt, numai secular.

Roșul aprins sminti culoarea pală,
lancea căldurii sparse gheața iernii,
mireasma ierbii supse din câmpie
mirosul cel sălciu, de sânge.

După aceea s-a făcut tăcere.
Mai sacada în sus un murmur de oțel,
cerul mărunt se-ntoarse iar la cerul mare,
geamăn și-aidoma cu el.

Doar coama foșnitoare pân`la țipăt
muta tot timpul umbra ce-o zvârleam,
când stam, subțire piatră-n sclipăt,
nemișcător și drept, și surâdeam.