Frumoasă ca nicicând și mai blajină
Amor mi-a arătat vrăjmașa dragă,
în timp ce somnul începea să-mi tragă
din trup al zilei gând și nehodină.

La fel părea. Și totuși mai senină
și-asprimea-i veche mult mai fără vlagă.
Înțelegea iubirea! Lumea-ntreagă
sta mai adevărată în lumină.

Sfios mi-era până atunci cuvântul,
dar dintr-o dată spaimele-mi trecură
și lin dorința izbuti să spună:

„Madona...” Însă ea pieri ca vântul
și într-o clipă risipite-mi fură
și visele și somnul dimpreună.

(Traducere C.D. Zeletin, Humanitas 2008)

Più che mai bella e men che giammai fera
mostrommi Amor la mia cara inimica,
quando i pensier del giorno e la fatica
tolto avea il pigro sonno della sera.

Sembrava agli occhi miei propria com’era,
deposta sol la sua durezza antica
e fatta agli amorosi raggi aprica:
né mai mi parve il ver cosa sì vera.

Prima al parlar e pauroso e lento
stavo, come solea; poi la paura
vinse il disio, e cominciai, dicendo:

“Madonna...” E in quel partissi come un vento:
cosí in un tempo súbita mi fura
il sonno e sé e mio pensier, fuggendo.